Intenția eventuală, pe teritoriul culpei cu prevedere, în accidentele fatale de circulație

Simplificând, în materia accidentelor de circulație fatale, marea parte a doctrinei italiene a considerat faptul că, starea psihofizică a autorului determinată de consumul de băuturi alcoolice ori substanțe interzise nu determină transformarea culpei conștiente în intenție eventuală, evenimentul nefiind perceput ca fiind realizabil, în mod concret, urmările nefiind dorite, apreciindu-se, astfel, că agentul operează cu încrederea că deține capacitatea de control.

Tot astfel, jurisprudența Curții Supreme de Casație italiane, în cazul accidentelor de circulație fatale (omicidio stradale) sau care au cauzat vătămări corporale (lesioni personali stradali), provocate de conducătorul unui autovehicul aflat sub influența băuturilor alcoolice ori substanțe interzise, ipoteza abstractă a agentului privind previzibilitatea evenimentului nu este percepută ca și concret realizabilă agentului, care se află în stare de alterație psihofizică datorată efectului de consum al băuturilor alcoolice, a substanțelor interzise, bazându-se pe capacitatea de control și acțiune. Apreciind astfel, nu se poate reține faptul că agentul și-a orientat voința spre producerea rezultatului[21], voința și previzibilitatea producerii evenimentului operând pe planuri diferite[22].

Pentru accidentele de circulație Codul penal italian reglementează distinct uciderea din culpă (omicidio colposo) și uciderea din culpă survenită în urma accidentelor de circulație (omicidio stradale)[23].

O altă chestiune atent analizată în operațiunea de delimitare a fost și problema acceptării riscului, având în vedere că aceasta constituie o formulă manipulabilă, în sensul că poate caracteriza și unele situații ale culpei conștiente. Este vorba despre ipoteza depășirii neregulamentare prin diverse manevre periculoase, depășire în urma căreia se produce un accident fatal de circulație. În această ipoteză, nu ar mai exista niciun dubiu cum că agentul nu ar fi acționat cu acceptarea riscului producerii evenimentului.

În celelalte situații, acceptarea riscului producerii evenimentului nu înseamnă doar acceptarea pericolului, ci și acceptarea faptului ca evenimentul se va produce în concret, iar riscul realizării faptei tipice trebuie să fie acceptat de o persoană conștiincioasă și înțeles în ipoteza concretă în care se află agentul.

Unii autori italieni[24] subliniază că, în cazul săvârșirii unei fapte din culpă, pe lângă încrederea specifică că evenimentul nu se va produce, este necesară și constatarea (relativă) legăturii cauzale a conduitei pentru verificarea concretă a evitabilității producerii evenimentului, în funcție de utilitatea ipotetică de atribuire comportamentului alternativ licit (nerealizată de agent), ex post.

Evaluarea zonei de risc ce constituie obiectivul normei de incriminare a faptei comise, în contextul aprecierii legăturii de cauzalitate ce urmează a fi examinată în cazul culpei, se impune o analiza specifică a cadrului normativ ce guvernează conduita care constituie factorul de declanșare, determinat, al evenimentului vătămător în planul cazualității materiale.

Atribuirea evenimentului vătămător subiectului presupune totuși ca evenimentul să reprezinte consecința nu doar a acțiunii materiale, ci și a unei acțiuni caracterizate de caracteristica specifică a încălcării obligației de diligență. Evenimentul trebuie să apară ca o concretizare a riscului, pe care norma incriminatoare dorește să-l prevină, jurisprudența clarificând că în cazul dolului eventual se impune verificarea, în concret a violării normei încălcate, în timp ce în cazul culpei conștiente trebuie constatată încrederea serioasă, că evenimentul nu va avea loc, în mod concret.

În concluzie, din punctul de vedere al Curții Supreme italiene[25], avem intenție eventuală și nu culpă conștientă, atunci când agentul are o viziunea anticipată a tuturor elementelor constitutive ale faptei și o realizare conștientă a evenimentului, apreciindu-se că evenimentul care s-a produs nu trebuie să fie doar efectul material al conduitei, ci exact efectul descris în norma de incriminare, menită sa prevină.

De ce nu apreciez că putem înlocui culpa cu prevedere cu intenția eventuală în cazul accidentelor de circulație fatale, atunci când conștiința și voința nu sunt orientate spre producerea rezultatului?

1. Accidentul este un eveniment neprevăzut, neplanificat și nefericit, care rezultă în special, dintr-o ignoranță sau nepăsare.

Cuvântul „accident” provine din latinescul „cadere” și apare în dicționare ca „un incident, o întâmplare neprevăzută, care întrerupe mersul normal al lucrurilor[26], „un incident neintenționat, ce cauzează o pagubă, rănirea sau moartea cuiva”[27], iar sintagma „accident de circulație” este definită ca „un șoc produs pe o rețea rutieră între un vehicul rulant (mașină, motocicletă, camion) și orice alt lucru sau persoană, cauzându-se, astfel, daune materiale sau vătămări corporale[28].

Conceptul „accident de circulație”, apare și în art. 75 din O.U.G. nr. 109/2002 privind circulația pe drumurile publice[29], însă acesta are un sens mult mai amplu decât această definiție, fiind un eveniment negativ, dăunător, involuntar și imprevizibil, determinat, de cele mai multe ori, de comportamentul uman, inadecvat (comisiune/omisiune) care încalcă normele legale, care se produce pe un drum, ori într-un alt loc supus tranzitului (stradă), implicând pietoni, vehicule și animale și care tulbură mersul normal al traficului rutier, provocând vătămări sau pagube lucrurilor, persoanelor ori animalelor.

Din analizarea definițiilor cuvântului „accident” se desprinde ideea că șoferul nu-și orientează conștiința și voința pentru producerea decesului unei alte persoane, această urmare survenind doar în mod neprevăzut și neplanificat.

2. În cazul intenției eventuale este specifică cunoașterea efectivă a elementelor relevante ale faptului concret, în momentul în care agentul începe executarea acțiunii tipice, agentul având un obiectiv stabilit pentru a cărui îndeplinire este dispus să facă orice pentru producerea rezultatului, chiar și savârșirea unei alte fapte penale, în timp ce la culpă această cunoaștere este doar potențială. Este suficient ca această cunoaștere să fie prezentă în momentul în care începe executarea acțiunii tipice, nefiind necesar sa fie prezentă pe tot parcursul acțiunii.

În ambele forme de vinovăție, atât culpă, cât și intenție eventuală, segmentul reprezentării este similar, agentul prefigurând realizarea evenimentului ca posibil sau probabil. Diferența este că în cazul intenției eventuale, agentul acceptă riscul[30] producerii rezultatului în timp ce, în cazul culpei, agentul acționează cu încrederea datorată că rezultatul nu se va produce.

Momentul manifestării de voință, în cazul intenției eventuale corespunde fazei în care agentul ia hotărârea de a comite fapta, în timp ce, în cazul culpei conștiente, deși avem elementul de prevedere, nu avem momentul manifestării de voință pentru producerea rezultatului, subestimând probabilitatea producerii evenimentului, din neglijență, imprudență, lipsa de experiență etc.

Fundamentul intenției eventuale este acela de a identifica, în reprezentarea și acceptarea, din partea agentului, a posibilității concrete de realizare a evenimentului accesoriu, înțeleasă în termeni de ridicată probabilitate, în scopul urmărit, în principal.

Cu alte cuvinte, agentul se angajează într-o acțiune, acceptând riscul apariției evenimentului care, în reprezentarea psihică nu este dorit direct, dar apare ca posibil. Agentul deși nu a țintit evenimentul respectiv, a acționat, cu costul ca acest lucru să se întâmple astfel încât același lucru să nu poată fi considerată referitor la determinarea voluntară.

Există intenție eventuală atunci când legea prevede o cunoaștere completă și sigură a unui element de fapt (element de fapt ce poate fi cunoscut prin intermediul experienței agentului). Intenția eventuală este caracterizată prin reprezentarea și dorința de a comite fapta tipică, în timp ce culpa conștientă are un conținut esențialmente normativ, fiind caracterizată prin încălcarea unei reguli de precauție imputabile autorului.

Spre exemplu, conducătorul auto care se angajează în depășire într-o curbă fără vizibilitate, prevede posibilitatea comiterii unui accident în cazul în care un autovehicul vine pe contrasens, dar nu acceptă această posibilitate, bazându-se pe împrejurări cum ar fi: cunoașterea respectivei porțiuni de drum, viteza cu care mașina răspunde la comenzi, experiența sa în conducere etc. Dacă, totuși, accidentul are loc, în sarcina șoferului se va reține astfel o culpă și nu o intenție eventuală[31].

În cazul care va exista un dubiu cu privire la stabilirea formei de vinovăție, potrivit opiniei prof. Streteanu, va trebui reținută, având în vedere principiul, in dubio pro reo, culpa cu prevedere, efectele acesteia în plan sancționator fiind mai puțin severe decât cele ale intenției[32].

În Titlul I, al Codului penal, art. 192 reglementează expres, uciderea din culpă a unei persoane, infracțiune despre care se afirmă că este „singura infracțiune din întreg capitolul destinat infracțiunilor contra vieții care nu are ca formă de vinovăție intenția[33] și care integrează totodată, cu privire la rezultatul produs, o agravantă de majorarea pedepsei, cu jumătate, în ipoteza pluralității de victime.

Tot pentru a se asigura o sancționare mai severă a autorului, legiuitorul a prevăzut că în ipoteza comiterii unei ucideri din culpă de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, să existe posibilitatea reținerii, în concurs, a infracțiunii de ucidere din culpă și a infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice[34].

În timp ce infracțiunea de omor este prevăzută și dorită de agent, ca și consecință a conduitei sale, în cazul infracțiunii de ucidere din culpă, decesul persoanei apare ca un eveniment nedorit, ori astfel cum ne reamintim și din zestrea lăsată juriștilor de prof. Dongoroz, „atunci când omul este pus în situația de a-și manifesta voința, se produce un proces psihic, la care participă, ca elemente determinative, nu numai senzațiile și reprezentările imediate (actuale), ci întreg patrimoniul al omului cu toate imaginile și reprezentările lui, cu toate afectele sale, toate asocierile de idei, cu tot ceea ce inteligența a acumulat prin rațiune, cultură și experiență. Când procesul volitiv s-a desfășurat în condiții normale, (atunci când elementele determinative apar simultan sau succesiv pe ecranul minții omenești, ele pot converge din aceeași rezoluție, dar pot fi și convergente) se spune că voința s-a determinat liber”[35].

În timp ce elementul volitiv trebuie să preceadă începutului de executare al activității fizice, elementul intelectiv presupune că autorul infracțiunii de omor trebuie să cunoască, cu certitudine, (nu ca o simplă posibilitate) la momentul comiterii infracțiunii și nu la un moment anterior, că acțiunea sa este susceptibilă să producă moartea unei persoane[36].

Caracteristicile omorului cu intenție eventuală fiind previzibilitatea producerii evenimentului și a urmării imediate, dorința producerii urmării imediate, acționarea conștientă și cunoașterea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii, în cazul infracțiunii de ucidere din culpă avem previzibilitatea producerii evenimentului, cunoașterea imperfectă a realității, ceea ce, într-o anumită măsură, alterează și procesul prevederii rezultatului, deși agentul, prin folosirea capacităților sale, ar fi putut preveni producerea lui și neacceptarea producerii urmării imediate, rezultatul nefiind dorit. Agentul, chiar daca dorește o acțiune, el are în vedere, în realitate, o altă acțiune față de cea descrisă în norma de incriminare și producerea unui alt rezultat decât acela care s-a produs efectiv, neasumându-și riscuri de care nu are cunoștință și pe care nu le dorește.

– urmarea imediată nu are legătură cu scopul agentului, nefiindu-i clară, deoarece nu acceptă riscul producerii ei;– nu consideră că, datorită conduitei sale, poate fi produsă urmarea imediată.

– atitudinea agentului este bazată pe o închipuire eronată a conduitei sale, apreciind că urmarea imediată, posibliă, nu va surveni datorită unor anumite împrejurări;

 Omor cu intenție eventuală Ucidere din culpă
 

– atitudinea agentului față de valorile sociale se manifestă prin orientarea conștiinței și a voinței în vederea comiterii faptei vătămătoare;

– agentul apreciază adecvat conduita sa, fiindu-i clară urmarea imediată;

– voința agentului este orientată spre obținerea urmării imediate.

 

– atitudinea agentului este bazată pe o închipuire eronată a conduitei sale, apreciind că urmarea imediată, posibliă, nu va surveni datorită unor anumite împrejurări;

– urmarea imediată nu are legătură cu scopul agentului, nefiindu-i clară, deoarece nu acceptă riscul producerii ei;

– nu consideră că, datorită conduitei sale, poate fi produsă urmarea imediată.

Spre deosebire omorul comis cu de intenția eventuală, în ipoteza uciderii din culpă, agentul nu se bazează pe noroc, hazard, ci pe încrederea exagerată în sine că va fi stare să evite producerea evenimentului, în timp ce la omorul cu intenție eventuală dorința producerii rezultatului se extinde și asupra dorinței acțiunii, în sensul că acceptă conștient producerea rezultatului și nu face efort ca urmarea imediată să nu se producă.

„Speranță ușuratică” nu poate fi confundată cu speranța că evenimentul nu se va produce, ce caracterizează intenția eventuală, întrucât această ipoteză reprezintă acceptarea riscului, or, în cazul culpei, agentul nu acceptă producerea rezultatului, deși îl prevede, respingând total posibilitatea producerii rezultatului, acesta din urmă apărându-i imposibil.

Intenția eventuală implică voința realizată, deoarece cogitationis poenam nemo patitur, sistemul de drept penal românesc fiind un sistem în care legiuitorul nu pedepsește intențiile interne ale unui subiect.

Un element specific uciderii din culpă cu prevedere îl constituie și faptul că prevederea este denaturată, deoarece agentul este convins că producerea rezultatului va fi imposibilă, deși putea fi evitat prin capacitatea/forțele proprii, cum avem în caz de vreme nefavorabilă, trafic intens, carosabil umed etc. De exemplu: „Poți să cunoști că este riscant să pătrunzi în intersecție pe culoarea roșie. Însă, poți cunoaște riscul că un pieton se află în apropiere?”. Kimberly Kessler Ferzan în Opaque recklessness, a apreciat că în această ipoteză avem un risc cu orizont mărginit, agentul dându-și seama doar de faptul că are o conduită periculoasă, putând fi considerat indisciplinat, însă acesta nu este conștient de motivul pentru care comportamentul lui este unul periculos.

Având în vedere faptul că „nu se îngăduie interpretului să se substituie legiuitorului, pentru a schimba ceva din substanța normei (conținutul ei perceptiv și sancționator)”[37], în materia accidentelor de circulație fatale, astfel cum rezultă și din jurisprudența penală constantă, consider că vinovăția ce îmbracă forma culpei (cu prevedere) nu poate fi înlocuită cu intenția eventuală (atunci când conștiința și voința agentului nu sunt orientate spre producerea rezultatului), deoarece, în cazul culpei avem o evaluare eronată a riscului de realizare a evenimentului, (în sensul că, deși conștientizează riscul, nu acceptă producerea evenimentului, socotind, fără temei, că acesta nu se va produce) precum și a posibilității de evitare a producerii evenimentului, agentului nefiindu-i indiferent dacă evenimentul se va produce, ci este sigur că nu se va produce. Astfel, intenția eventuală are reprezentare și voință pentru elementul material tipic, în timp ce culpa nu are și este configurabilă doar atunci când producerea rezultatului nu este dorită.

Chestiunea încadrării faptei în omor cu intenție eventuală nu se justifică și apare, probabil, din dorința unei sancționări mai aspre, întrucât chiar și un stil haotic de a conduce prin încălcarea conștientă a regulilor de circulație, condus pe contrasens, pătrunderea în intersecții pe culoarea roșie, fie și în mod repetat, nu este de natură să dea transforme culpa cu prevedere în intenție eventuală, întrucât previzibilitatea producerii evenimentului și voința operează pe planuri diferite.

Mai mult, la infracțiunea de uciderea din culpă, agentul își orientează conștiința și voința doar asupra actului de conducere (nu și asupra momentului coliziunii ori împrejurări, precum vremea nefavorabilă), conștientizând doar posibilitatea de producere a evenimentului și aceasta, în mod abstract, dar nu și pe cea a producerii urmării imediate, agentul manifestând voință numai pentru conduită, nu și pentru consecințele conduitei.

Concluzionând, apreciez că împrejurările obiective ale conduitei ex ante (precum stilul haotic de a conduce prin încălcarea conștientă a regulilor de circulație, stare psihofizică alterată prin consumul de alcool ori substanțe psihoactive) ar trebui să fie avute în vedere la individualizarea pedepsei și nu la stabilirea formei de vinovăție ori încadrarea juridică a faptei de care depinde, de altfel, desfășurarea întregului procesul penal.


[21] Corte Suprema di Cassazione, sez. pen. n. 20465/2013; Corte Suprema di Cassazione, sez. pen. n. 46441/2012, Corte Suprema di Cassazione, sez pen 5597/2015, Corte Suprema di Cassazione sez IV pen. n. 13083/2009.

[22] Cass Pen, sez I, n 8561/11.02.105 în A. Negro, G. Covotta, La nouva legge sull’omicido stradale: Guida esplicativa ai reati, Ed. Key, 2016.

[23] 1. Art 590 C. pen. italian, Omicidio stradale, infracțiune pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani și cu închisoare de la 8 la 12 ani atunci când șoferul se afla în stare gravă de ebrietate ori alterarea capacității psihofizice cauzată de droguri sau substanțe psihoactive. În caz de pluralitate de victime, pedeapsa se majorează cu o treime, limita maximă admisă fiind de 18 ani închisoare.

2. Art. 590 bis C. pen., Lesioni personali stradali, infracțiune pedepsită cu închisoare de la 1 an la 7 ani. Dacă fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este între 3 luni și 1 an. În caz de leziuni grave, pedeapsa este între 3 luni și 3 ani. Atunci când șoferul se află în stare gravă de ebrietate ori alterare psihofizică cauzată de droguri sau substanțe psihoactive, pedeapsa este între 3 și 5 ani.

3. Părăsirea locului accidentului este considerată o agravantă care poate ridica pedeapsa cu o treime sau două treimi și nu poate fi mai mică de 5 ani în cazul omorului și 3 ani în cazul leziunilor. Dacă fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa se reduce la jumătate.

[24] G. Fiandaca, Causalità (rapporto di), în Dig. Disc. Pen., 1988, Vol. II, Utet, Torino, p. 120.

[25] Cass. pen. Sez IV, n 1466330.03.2018, Cass. pen. Sez I, n. 18220/11.03.2015.

[26] Dicționarul explicativ al limbii române al Academiei Române și Institutului Național de Lingvistică Iorgu Iordan, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Univers Enciclopedic, 2009.

[27] Oxford Living Dictionares: https://en.oxforddictionaries.com/definition/accident.

[28] Le Dictionnaire Juridique du droit français. Sursa: http://dictionnaire-juridique.jurimodel.com/Accident%20de%20la%20circulation.html.

[29] „Accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții: a) s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.”

[30] Acceptarea, nu doar a riscului de producere al evenimentului, ci și al riscului de comitere a faptei. Agentul trebuie să aibă reprezentarea faptului astfel cum este prevăzut în norma de incriminare.

[31] F. Streteanu, D. Nițu, Suport curs de drept penal ID. Partea generală I, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2013, p. 63.

[32] Idem, p. 457.

[33] V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I, Ed. C.H. Beck, Curs universitar, București, 2017, p. 47.

[34] Pct. 2.43 în referire la Capitolul I, Titlul I al Codului penal din expunerea de motive a noului Cod penal, p. 34.

[35] V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediției din 1939), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 190.

[36] F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 431.

[37] V. Dongoroz, op. cit., p. 92.

Intenția eventuală, pe teritoriul culpei cu prevedere, în accidentele fatale de circulație was last modified: mai 20th, 2019 by Alina Teacă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista