Informarea asociaților și accesul la date suplimentare în cadrul adunărilor generale

Autori:

Livia-Daniela Mocan
Aurelian-Gheorghe Mocan

Adunarea generală ordinară a acționarilor/asociaților, ca organ de deliberare şi decizie al societății, se poate defini ca având drept obiect gestiunea normală a societății şi extraordinară, aceea care are ca obiect chestiuni excepționale, neprevăzute, precum şi modificarea statutelor[1]. De aceea, legiuitorul a acordat importanță prin reglementarea procedurii convocării adunării generale, prin stabilirea unei procedurii care nu a rămas la adăpost de invocarea lacunei în privința definirii exacte a limitelor datelor sau informațiilor comunicate acționarilor cu ocazia convocării. Conținutul actual al dispoziţiilor art. 117^2 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor[2] consacră, cu referire la pagina de internet a societăților, secțiunea cu denumirea „Întrebări frecvente”, prin care consiliul de administrație, respectiv directoratul, poate răspunde la întrebările acționarilor.

Scopul privind procedura organizării ținerii adunării generale este acela că obiectul convocării și exercitarea dreptului de vot trebuie să asigure îndeplinirea obligației de informare cu privire la obiectul adunării, iar convocarea nelegală, nemenționarea în convocator a ordinii de zi ori a textului integral al propunerilor sau expunerea lacunară a problemelor ce fac obiectul deliberării fiind neregularități, ce au aptitudinea de a genera nulitatea deciziei sociale. Remarcăm că, conform dispozițiilor art. 117^2 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dreptul la informare nu vizează toate aspectele în legătură cu un material şi/sau document pus la dispoziția acționarilor, ci doar acele elemente esențiale care asigură exprimarea unui vot în cunoștință de cauză. Dreptul de informare este prevăzut de dispozițiile art. 1918 alin. (2) Cod Civil care stabilește categoria de documente care trebuie puse la dispoziția acționarilor, astfel: „dacă Legea nu prevede altfel, oricare dintre asociați are dreptul de a consulta registrele şi situațiile financiare ale societății, de a lua cunoștință de operațiunile acesteia şi de a consulta orice document al societății, fără a stânjeni operațiunile societății şi a afecta drepturile celorlalți asociați”.

Un aspect important care trebuie reţinut este acela că norma generală prevăzută de art. 1.918 alin. (2) Cod Civil, prevede însă şi o limitare a exercitării dreptului la informare, anume, ca acesta să se exercite „fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi”. Doctrina și practica judiciară au consacrat ideea că dreptul la informare al asociaților are natura unui drept individual, diferit de drepturile colective pe care aceștia le exercită în cadrul sau cu ocazia adunărilor generale. Acest drept se realizează în principal prin consultarea registrelor societății și a situațiilor financiare, fără a putea fi extins la solicitarea oricăror informații exhaustive, doar tangențial legate de obiectul supus deliberării. Dreptul la informare nu are însă un caracter absolut. El trebuie exercitat cu bună-credință, astfel încât să servească scopului pentru care a fost instituit și să nu conducă la perturbarea nejustificată a activității societății ori la afectarea drepturilor celorlalți asociați.

În ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării obligației de informare, legislația nu oferă o reglementare expresă și completă. Atunci când natura nulității nu este determinată în mod explicit de lege și nici nu rezultă fără echivoc din interpretarea acesteia, se aplică regulile privind nulitatea relativă, în conformitate cu doctrina și cu dispozițiile art. 1252 C. civ. În asemenea situații, sarcina celui care invocă nulitatea este de a dovedi existența unei vătămări concrete, legată de un interes personal legitim, care, în context societar, se raportează la protejarea interesului social. În cadrul societăților pe acțiuni, dreptul la informare constituie o condiție sine qua non pentru exercitarea dreptului de control asupra activității societății, drept care aparține în mod egal tuturor acționarilor, indiferent de numărul acțiunilor deținute. Încălcarea acestui drept afectează în mod direct posibilitatea acționarilor de a participa la viața societară și la exercitarea controlului, transformând deținerea de acțiuni într-un aspect lipsit de relevanță decizională și golind de conținut principiul affectio societatis.

Nerespectarea obligației de informare poate atrage sancțiunea nulității[3] hotărârii adunării generale, atunci când vătămarea produsă constă în imposibilitatea acționarilor de a vota în cunoștință de cauză, iar această vătămare nu poate fi remediată prin alte mijloace. În ceea ce privește procedura de convocare, legiuitorul a instituit obligația organelor de administrare de a furniza asociaților și acționarilor informațiile necesare, în vederea protejării consimțământului acestora și a asigurării exercitării votului în deplină cunoștință de cauză, dar întotdeauna în interesul societății. Lipsa informării nu se califică drept un caz de abuz de majoritate și nu poate fi sancționată prin raportare la lipsa bunei-credințe în sensul art. 136^1 din Legea nr. 31/1990, ci exclusiv prin aplicarea dispozițiilor art. 117^2 alin. (1) și (3) din aceeași lege. Astfel, furnizarea informațiilor privind aspectele supuse dezbaterii în cadrul adunării generale reprezintă o sarcină legală a organelor de administrare ale societății, a cărei respectare este indispensabilă pentru validitatea hotărârilor adoptate.

În practică, cu privire la orice problemă înscrisă pe ordinea de zi și menționată în convocator, care urmează să fie dezbătută în adunarea generală, se poate invoca, printr-o acțiune în anulare, fie inexistența unei informări reale, fie caracterul insuficient al acesteia, în sensul lipsei de fundamentare și documentare adecvată^[4]. Caracterul social al acțiunii în anulare, întemeiate pe dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 – în sensul că aceasta este promovată în interesul societății și al acționarilor, și nu în scopul valorificării unui interes individual – a fost recunoscut atât în doctrină, cât și în jurisprudență. Totuși, natura sancțiunii aplicabile în cazul încălcării obligației de informare nu este pe deplin clarificată. În ceea ce privește societățile pe acțiuni, doctrina a apreciat că încălcarea obligației de informare determină nulitatea relativă a hotărârii adoptate, întrucât afectează posibilitatea acționarilor de a-și exprima un consimțământ valabil, în cunoștință de cauză[5]. În aceeași linie, considerăm că adoptarea unei hotărâri a adunării generale în lipsa unei informări corespunzătoare atrage nulitatea relativă a acesteia, fiind afectată esențial posibilitatea exprimării unui vot informat. Situația poate fi asimilată unui viciu de consimțământ sub forma dolului prin reticență[6], reglementat de art. 1214 C. civ.

Am putea apela la abordarea din dreptul contractelor: dolul prin reticență săvârșit în absența vreunei obligații legale (speciale) sau contractuale, de comunicare a unor elemente referitoare la contract. Viciul de consimțământ al dolului există nu doar atunci când falsa reprezentare a realității este provocată prin manopere dolosive (prin fapte comisive), ci și atunci când o parte „(…) a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

O situație aparte este avută în vedere de legiuitor în cuprinsul Codului civil, cu referire la aportul la societate al unui bun comun din partea unui soț, fără ca celălalt soț să fie asociat, este reglementată de art. 348 și 349 C.civ.[7]. Reținem că obligația de informare cu privire la ordinea de zi a ședinței AGA a soțului care nu are calitatea de asociat nu există, în sensul art. 117^2 din Legea nr. 31/1990, cu toate că acțiunile sau părțile sociale sunt rezultatul unui aport de bunuri comune. Desigur, în ipoteza opțiunii celuilalt soț de a deveni asociat, odată cu realizarea mențiunilor corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerțului privind o atare modificare a actului constitutiv obligația de informare a acestuia ia naștere. Chiar dacă legea specială [art. 117^2 alin. (1) din Legea nr. 31/1990], face referire la documentele care trebuie aduse la cunoștința asociatului, acest act normativ nu cuprinde toate situațiile ivite în jurisprudență și nu este clară cu privire la întinderea conținutului acestor informații. Codul civil ne oferă însă soluția existentă în cazul dolului prin reticență, aceea a sancțiunii nulității relative.

Cu toate acestea, în cazul societăților emitente de valori mobiliare reglementate de dispozițiile Legii nr. 297 din 2004 privind piața de capital[8], lipsa unei informări corecte afectează stabilitatea pieței valorilor mobiliare, iar dată fiind importanța valorii sociale protejate, respectiv funcționarea acestor piețe, apreciem că în cazul nerespectării dreptului la informare, sancțiunea este nulitatea absolută.

Cu referire la instrumentele de unificare a practicii judiciare, reținem că, prin Decizia nr. 76/2017 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[9] s-a apreciat că problema de drept supusă dezlegării trebuie să fie reală, şi nu aparentă, să prezinte un anumit grad de dificultate, să vizeze posibilitatea interpretării diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare incomplete sau incidența unor principii generale ale dreptului, care prin conţinut sau sfera de acţiune sunt discutabile (se face trimitere la Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.011/1/2016[10]. Prin urmare, instanța supremă a apreciat că nu este lipsit de relevanţă faptul că alte instanţe de judecată, respectiv alte complete de judecată ale aceleiaşi instanţe au aplicat aceste dispoziţii legale a căror interpretare se solicită. Fără a nega posibilitatea că, prin ipoteză, într-un caz particular aplicarea acestora poate genera dificultăţi, totuşi soluţia nu o reprezintă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în defavoarea prerogativei instanţelor judecătoreşti de a interpreta şi aplica ele însele legea, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, prin utilizarea mecanismului de interpretare a actelor normative şi realizarea raţionamentului judiciar de aplicare a dispoziţiilor legale[11]. Instanța supremă a mai apreciat că, în cazul analizat, determinarea naturii interesului ocrotit şi, prin consecinţă, a caracterului nulităţii – absolute sau relative – reprezintă un exerciţiu de interpretare şi aplicare a legii, exerciţiu care nu poate şi nu trebuie să fie abandonat sau înlocuit cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. În concluzie, s-a apreciat că sesizarea Curţii de Apel Iaşi – Secţia civilă – în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept, a noutății acesteia şi la exprimarea punctului de vedere argumentat al instanţei de trimitere, fiind prin urmare inadmisibilă.

Făcând o analogie a instituțiilor convocării adunării generale și cea a informării acționarilor și a asociaților, reținem că doctrina a observat dificultățile legate de constatarea nulității unei hotărâri a adunării generale intervine, conform dreptului comun, atunci când această sancțiune este expres prevăzută de lege sau se încalcă un interes general, acesta din urmă fiind protejat prin dispoziții de ordinea publică. Distincția dintre interesul protejat, general sau particular, este tradițională în dreptul nostru, e adevărat, fără ca vechiul nostru Cod civil să fi consacrat un text expres în acest sens precum există acum în noul cod (art. 1250 C. civ.), ceea ce a generat, probabil, inconsecvență jurisprudențială și chiar doctrinară[12].

Într-o decizie, Curtea de Apel Bucureşti[13] a reţinut, în cazul societăţilor pe acţiuni, că informarea destinatarului, ca titular al dreptului, este necesară, altfel dreptul subiectiv la vot nefiind altceva decât o vocaţie, al cărui exerciţiu ar depinde în mod exclusiv şi exhaustiv de voinţa unei alte persoane, ceea ce ar însemna o negare a dreptului, din cauza potestativităţii sale absolute, lăsate la îndemâna unui terţ. Sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării dreptului la informare, prin informarea corectă și completă a acționarilor cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi a fost considerată de insatnță ca fiind nulitatea absolută. Într-o altă decizie de jurisprudență, a Curții de Apel Iaşi – Secţia Civilă[14], cu referire la respectarea dreptului la informare, s-a reținut caracterul de nulitate absolută prin raportate şi la prevederile punctului 482 din Ordinului MFP nr. 1802/2014[15] pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, deoarece nu cuprinde natura relației cu părțile legate, precum și informațiile cu privire la respectivele tranzacții și soldurile scadente. Această Curte de apel a avut aceeași opinie că lipsa din situațiile financiare de informare a elementelor expres prevăzute de lege echivalează cu nepunerea situațiilor financiare la data convocării în condițiile art. 117^2 din Legea societăților, afectând dreptul la informare a asociatului, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută a hotărârii de aprobare a situației financiare anuale[16]. Curtea de apel a reținut că acest considerent singular este suficient pentru a afecta valabilitatea hotărârii AGA, ceea ce justifică soluția de anulare a hotărârii adunării generale.

La o analiză a jurisprudenței pe această temă, raportat la limitele întinderii dreptului la informare, s-ar putea identifica următoarele situații care generează trei ipoteze:

1. Prima ipoteză este aceea a lipsei documentelor atașate ordinii de zi

1.1. Avem în vedere situația în care asociatul invocă faptul că nu i-au fost puse la dispoziție situațiile financiare vizate de hotărârea atacată pentru anii pentru care se aprobă situațiile financiare. Adunarea generală a fost convocată pentru aprobarea situațiilor financiare ale societății pentru ultimii ani, aprobarea solicitării formulată de administratorul societății X privind restituirea către societate a unui împrumut în lei primit de către asociatul Y, sens în care se va decide formularea unei acțiuni în justiție pentru recuperarea acestei sume, aprobarea demarării unei acțiuni în justiție pentru evacuarea asociatului Y din imobilul situat administrativ în localitatea XY proprietatea societății, cu mențiunea că celelalte puncte de pe ordinea de zi arătate mai sus, vor fi discutate la o Adunare a Adunării Generale ulterioară când se va solicita din nou prezența asociatului Y. Instanța învestită cu soluționarea cauzei a reținut că situația financiară a unei societăți nu se poate deduce din pozițiile procesuale exprimate de asociatul Y din dosar, acestuia trebuia să îi fie puse la dispoziție în concret situațiile financiare anuale supuse aprobării în AGA. Având în vedere că dreptul la informare protejează un interes de ordine publică, s-a constatat că hotărârea luată cu nerespectarea acestui drept, care ar trebui să asigure exercitarea unui control concret, în condițiile asigurării unei informări reale, este lovită de nulitate absolută.

Două aspecte ar putea fi analizate cu referire la această speță: pe de o parte, este adevărat că convocatorul pentru aprobarea situațiilor financiare ale societății nu a cuprins mențiunea că documentele se pun la dispoziția acționarilor la sediul societății, de la data convocării adunării generale. Deși dispozițiile legale prevăd expres că documentele se pun la dispoziția acționarilor la sediul societății, de la data convocării adunării generale, totuși apreciem că asociatul trebuie să fie informat unde sau cum ar putea consulta aceste documente, cu atât mai mult cu cât în cauză de față adunarea generală nu a fost convocată la sediul societății, iar societatea nici nu mai are activitate care să justifice prezența unei persoane la sediu. Pe de altă parte, nici asociatul care a contestat aspectele legate de informare nu a formulat o cerere de comunicare a documentelor, însă a formulat acțiune în anularea hotărârii și pentru acest motiv. S-ar putea analiza dacă nu cumva a așteptat să vadă rezultatul votului, iar dacă acesta nu este cel dorit de el, să își asigure un motiv de solicitare a anulării adunării generale.