Impactul inteligenței artificiale asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Reglementări internaționale și interne

I. Drepturile omului, valori fundamentale ale statului de drept

Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituţională a cărui fundament se regăseşte în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere şi libertatea fiecărui individ al societăţii şi în aplicarea principiului legalităţii la întreaga activitate statală, dar şi la comportamentul fiecărui membru al societăţii.

În sintagma „stat de drept”, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, totuşi complementare: normativitatea şi ideologia.

În planul normativităţii, statul de drept apare ca un principiu structural al Consti­tuţiei alături de alte atribute esenţiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existenţa societăţii şi a statului.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria şi practica statului de drept”, propune o interesantă şi cuprinzătoare definiţie a acestui concept de drept consti­tuţional: „Statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separaţiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmând prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.^[1]

Constituţia României stabileşte, în conţinutul său normativ, şi principalele garanţii ale statului de drept, printre care și exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică restrângerea şi fără a se suprima însuşi dreptul sau libertatea fundamentală.^[2]

Mecanismul internaţional de control nu intervine decât în cazul eşecului garanţiei naţionale privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

În acest sens, art. 20 din Constituţia României stabileşte că: dispoziţiile consti­tuţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există necon­cordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Această stipulaţie nu reprezintă o încălcare a principiului suveranităţii naţionale, deoarece prioritatea constituţională vizează numai tratatele şi pactele ratificate de România şi care, prin această procedură, fac parte din dreptul intern.

În sensul respectării suveranității naționale sunt şi dispoziţiile art. 35 din Protocolul nr. 11 la Convenţia Europeană din 1950, care stipulează următoarele: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum este stabilit, conform principiilor de drept internaţional general recunoscute şi într‑un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive”.

În literatura juridică se precizează că procedurile de control internaţional au caracter limitat şi derogator. Se remarcă în acelaşi timp forţa morală a reglemen­tărilor internaţionale, faptul că ele se pot impune şi accepta de dreptul intern, dacă apără valorile umane înţelese chiar din punct de vedere al teoriei dreptului natural.

Consacrarea şi garantarea drepturilor omului prin reglementări interne şi internaţionale nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existenţa unor drepturi necondiţionate, teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituţional democratic. Absenţa limitelor şi a condiţiilor de exercitare, prevăzute de lege, constituţii sau instrumente juridice internaţionale poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferenţierea comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art. 4 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului: „exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om, nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării acestor drepturi”. De asemenea, doctrina juridică a reţinut că în raporturile dintre titularii de drepturi, „libertatea unuia se opreşte acolo unde începe cea a celuilalt, deoarece condiţia inerentă persoanei este relaţia ei cu alţii.”^[3]

Ordinea şi stabilitatea socială presupun toleranţă şi respect reciproc între subiectele care participă la relaţiile sociale. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viaţa socială: coexistenţa libertăţilor şi protecţia socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv”.^[4] Dificultatea constă în a găsi soluţiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale şi interesul public şi să garanteze totodată drepturile şi libertăţile fundamentale în situaţiile în care s-ar putea limita sau restrânge exerciţiul acestora.

În relaţia dintre drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor şi libertăţilor în interesul ordinii sociale, sau preemitenţa drepturilor şi libertăţilor, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele şi ordinea socială.^[5] Nici una dintre aceste soluţii nu este justificată de imperativele unei autentice democraţii şi cerinţa realizării echilibrului şi armoniei sociale. Reglementările constituţionale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetăţeni şi autorităţile publice, apoi între autorităţile publice şi desigur, cetăţeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecţie individului contra ingerinţelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale.^[6] De aceea, limitele impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecţia societăţii, a ordinii sociale, economice şi politice, a ordinii de drept, sau protecţia drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conţinut drepturile înseşi, ci să garanteze exercitarea acestora în asemenea situaţii.

Existenţa unor limite pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de protecţia constituţională sau de protecţia prin instrumente juridice internaţionale a unor importante valori umane sau statale. Cu toate acestea, nu este admisibil ca în numele acestor valori autorităţile statale să limiteze discreţionar şi abuziv exercitarea drepturilor care la rândul lor sunt garantate constituţional. În acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei.

Principiul proporţionalităţii, înţeles ca relaţie adecvată între măsurile prin care se limitează exerciţiul drepturilor şi libertăţilor omului, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit reprezintă un criteriu pentru determinarea acestor limite, evitarea excesului de putere, dar şi o garanţie a drepturilor consacrate constituţional.^[7]

În doctrină, instrumente juridice şi jurisprudenţă, limitele drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost diferenţiate după mai multe criterii. O primă distincţie este aceea dintre limită şi limitarea drepturilor fundamentale.^[8] Astfel, limita este un element de conţinut al dreptului şi este necesară pentru exercitarea sa. Spre deosebire de limită, limitarea (restrângerea) îngrădeşte exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autorităţile statale competente în vederea unui scop legitim. Un alt autor^[9] consideră că există limite impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru a facilita realizarea lor, iar pe de altă parte, limite care au ca scop „protecţia societăţii, a ordinii ei social-economice şi politice, precum şi a ordinii de drept”.^[10] Limitele care derivă dintr-un astfel de scop pot fi absolute, impuse de exigenţele vieţii sociale, în toate situaţiile pentru protecţia valorilor esenţiale ale statului şi societăţii, iar pe de altă parte relative, cele care nu se aplică de o manieră generală şi permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi şi libertăţi, fie numai într-un anumit timp sau într-o situaţie determinată, fie numai anumitor subiecte. În consecință, consacrarea, respectarea și garantarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o condiție esențială a statului de drept, fără de care omul nu ar mai putea fi persoană liberă și responsabilă, ci ar deveni un simplu individ, un mijloc, ci nu un scop al existenței sociale.

Este necesar să subliniem acest adevăr fundamental pentru ca o societatea organizată social să fie considerată și democratică, mai ales în epoca contemporană marcată de ideologiile postmodernismului și transumanismului, a apariției și dezvoltării inteligenței artificiale. Aceasta din urmă poate fi nu numai un factor de progres pentru existența omului și statutul său social, dar, totodată și generatoare de riscuri și vulnerabilități majore pentru exercitarea unor drepturi fundamentale ale omului și eficiența mijloacelor constituționale, juridice în general de garantare a acestora.

Utilizarea necontrolată a inteligenței artificiale (în continuare IA) poate afecta în mod grav valorile și condițiile statului de drept.

II. Inteligența artificială și ideologia ei

Inteligența artificială (IA) este inteligența mașinilor inteligente, a roboților, care își percepe mediul și efectuează acțiuni care maximizează șansa de a-și atinge cu succes obiectivele. Este definită ca fiind „capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăța din astfel de date și de a folosi ceea ce a învățat pentru a-și atinge obiective și sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă” (Kaplan Andreas). Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială (sau generală) ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

Nu ne propunem să analizăm toate aceste aspecte ale inteligenței artificiale. În cele ce urmează expunem sintetic opinia noastră.

Definirea noțiunii de „inteligență” constă în:

– inteligență naturală (sunt autori, oameni de știință care vorbesc de o inteligență a materiei);

– inteligență umană. Conceptul este studiat cu precădere de psihologie ca știință aplicativă. Filosofia și teologia utilizează rar acest concept. Inteligența umană este înțeleasă de psihologie fie ca funcție a activității neuronale a creierului, fie ca aptitudine comportamentală așa cum afirmă teoriile behavioriste. În limbaj popular, inteligența este o aptitudine a omului întreprinzător, descurcăreț, care se adaptează ușor.

Inteligența umană, atât la nivelul simțului comun, cât și în teoriile filozofice sau teologice nu este asimilată cu rațiunea umană sau capacitatea cognitivă a omului. Acestea din urmă sunt atribute ale omului ca ființă spirituală, înzestrată cu suflet nemuritor, capacitate rațională, afectivă, cognitivă și volitivă.

Cercetările în domeniul biologiei neuronale au demonstrat că nici una dintre capacitățile raționale și nici inteligența umană nu pot fi explicate integral numai prin funcțiile neuronale ale omului. Aceasta este o limită obiectivă a cunoașterii umane, ci nu una subiectivă. Altfel spus, inteligența și rațiunea umană sunt mai mult și altceva decât ansamblul funcțiilor biologice. Totodată viața nu este ansamblul funcțiilor biologice care o susțin. Nicio teorie sau ipoteză științifică nu explică originea vieții și nici ce este viața, cu atât mai puțin să fundamenteze posibilitatea creării artificiale a vieții.

Considerăm că psihologismul nu trebuie absolutizat deoarece explicațiile sale privind rațiunea, inteligența și conduita omului sunt fie incomplete, fie nu țin cont de realități mult mai profunde decât fenomenalitatea teoriilor psihologice.

Trebuie definit conceptul de „inteligență artificială”, care în opinia noastră este mult mai vechi decât timpul actual. Astfel vechile civilizații ale Egiptului, Sumerului sau civilizația Maya foloseau instrumente și tehnici de calcul cu ajutorul cărora puteau să creeze (a se vedea piramidele), sau puteau să facă predicții calendaristice și astronomice pe timp îndelungat.

Nu există o definiție acceptată unanim pentru inteligența artificială (IA). IA a fost definită în sens larg, în doctrină făcându-se trimitere la definiția furnizată de Grupul de experți la nivel înalt privind inteligența artificială al Comisiei Europene (AI HLEG): „Inteligența artificială (IA) se referă la sistemele care manifestă comportamente inteligente prin analizarea mediului lor înconjurător și care iau măsuri – cu un anumit grad de autonomie – pentru a atinge obiective specifice. Sistemele bazate pe IA se pot baza exclusiv pe software-uri, acționând în lumea virtuală (de exemplu, asistenți vocali, software de analiză a imaginii, motoare de căutare, sisteme de recunoaștere vocală și facială) sau IA poate fi încorporată în dispozitive hardware (de exemplu, roboți avansați, vehicule autonome, drone sau aplicații pentru internetul obiectelor)”.^[11]

Menționăm și caracterizarea IA înscrisă în Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iunie 2024 de stabilire a unor norme armonizate privind inteligenţa artificială și de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 300/2008, (UE) nr. 167/2013, (UE) nr. 168/2013, (UE) 2018/858, (UE) 2018/1139 și (UE) 2019/2144 și a Directivelor 2014/90/UE, (UE) 2016/797 și (UE) 2020/1828: „IA este o familie de tehnologii cu evoluție rapidă, care contribuie la o gamă largă de beneficii economice, de mediu și societale în întregul spectru de industrii și activități sociale. Prin îmbunătățirea previziunilor, optimizarea operațiunilor și a alocării resurselor, precum și prin personalizarea soluțiilor digitale disponibile pentru persoane fizice și organizații, utilizarea IA poate oferi avantaje concurențiale esențiale întreprinderilor și poate sprijini obținerea de rezultate benefice din punct de vedere social și al mediului, în domenii precum îngrijirile de sănătate, agricultura, siguranța alimentară, educația și formarea, mass-media, sportul, cultura, gestionarea infrastructurii, energia, transporturile și logistica, serviciile publice, securitatea, justiția, eficiența energetică și a utilizării resurselor, monitorizarea mediului, conservarea și refacerea biodiversității și ecosistemelor, precum și atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea”.^[12]

Noțiunea de „artificial” corespunde în plan filosofic ideii de inautentic, realitate lipsită de ipostas existențial (a se vedea Platon, Aristotel, Kant, Hegel, dar și filosofia raționalistă și existențialistă contemporană).

Incontestabil, inteligența artificială, sub forma sistemelor informatice, a roboticii, digitalizarea etc., în opinia noastră, nu este mai mult decât o tehnologie, la fel ca atâtea altele, creată de om, în serviciul omului și evident de mare utilitate în realizarea scopurilor raționale cognitive și chiar volitive ale omului, excluzându-le pe cele afective. Credem că ar trebui subliniat și acest aspect.

Nu se pot face comparații între inteligența umană și inteligența artificială. Cele două realități au o natură diferită. Aristotel, în „Organon – Definițiile”, spune că se pot compara numai realități care au aceeași natură existențială, adevăr regăsit astăzi în toate științele. Inteligența omului este un atribut existențial al acestuia, pe când inteligența artificială este o tehnologie, de o utilitate incontestabilă pentru om, dar în niciun caz nu are aceeași natură cu inteligența omului. Este diferența și separația absolută dintre creator și creat. În acest caz omul este creatorul inteligenței artificiale.

Este bine să discutăm și de limitele inteligenței artificiale. Niciun sistem considerat a fi un sistem inteligent artificial nu se poate subroga rațiunii creative a omului, facultăților sale afective și volitive. Orice formă de inteligență artificială trebuie să rămână pentru om doar o unealtă, un mijloc și nu un scop. Kant spune că omul trebuie să fie considerat totdeauna ca scop și niciodată ca mijloc.

Riscurile inteligenței artificiale ar trebui mai bine precizate. Ele vizează în special încercarea de a compara și înlocui inteligența umană cu cea artificială, omul ar putea deveni un simplu mijloc și nu un scop, slăbind și chiar denaturând umanismul social și juridic. Einstein sublinia foarte bine că tehnologia a luat locul umanismului.

De aceea, nu inteligența artificială este cea dăunătoare, ci modul în care oamenii înțeleg să o folosească.^[13]

III. Beneficii, vulnerabilități și riscuri ale inteliginței artificiale pentru exercitarea și garantarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului

Inteligența artificială (IA) este utilizată din ce în ce mai mult în sectorul privat și în cel public, afectând viața de zi cu zi. Unii consideră că IA reprezintă sfârșitul controlului uman asupra mașinilor. Alții consideră că aceasta este tehnologia care va ajuta umanitatea să facă față unora dintre cele mai presante provocări cu care se confruntă. Cu toate că este posibil ca niciuna dintre cele două imagini să nu fie corectă, preocupările cu privire la impactul IA asupra drepturilor fundamentale sunt în mod clar din ce în ce mai mari și utilizarea acesteia merită să fie analizată de către actorii din domeniul drepturilor omului.

Utilizarea sistemelor de IA implică o gamă largă de drepturi fundamentale, indiferent de domeniul de aplicare. Printre acestea se numără: dreptul la un nivel de trai decent, libertatea individuală, libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, secretul corespondenței și protecția datelor personale, dreptul la învățătură, dreptul la informație, dreptul de proprietate privată, dreptul la viața intimă, familială și privată, nediscriminarea, accesul la justiție.

Pe lângă drepturile menționate, ar putea fi luate în considerare și alte drepturi. Printre acestea se numără, de exemplu, demnitatea umană, dreptul la securitate socială și asistență socială, dreptul la o bună administrare (în cea mai mare parte relevant pentru sectorul public) și protecția consumatorilor (deosebit de important pentru întreprinderi). În funcție de contextul utilizării IA, trebuie luat în considerare orice alt drept protejat de Constituție, de Carta drepturilor fundamentale a UE și în tratatele internaționale în materie.

Raportul Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), intitulat Getting the future right – „Artificial intelligence and fundamental rights (Înțelegerea viitorului – Inteligența artificială și drepturile fundamentale)”, oferă o imagine de ansamblu a utilizării actuale a tehnologiilor legate de IA în UE și analizează implicațiile acesteia asupra drepturilor fundamentale. Acesta se concentrează asupra cazurilor de utilizare în patru domenii principale: prestațiile sociale, activitățile polițienești bazate pe analiza predictivă, serviciile de sănătate și publicitatea direcționată.^[14]

Carta drepturilor fundamentale a UE (carta) a devenit obligatorie din punct de vedere juridic în decembrie 2009 și are aceeași valoare juridică ca celelalte tratate ale UE. Aceasta reunește într-un singur text drepturile civile, politice, economice și sociale. Potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii trebuie să respecte toate drepturile consacrate în cartă. Statele membre ale UE trebuie să facă acest lucru atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii. Acest lucru este valabil atât pentru IA, cât și pentru orice alt domeniu, se arată în Raportul mai sus menționat.

Inteligența artificială are numeroase beneficii, cum ar fi reducerea erorilor umane, rezolvarea mult mai rapidă a unor sarcini, identificarea unor tipare sau tendințe pe care oamenii nu le observă sau analiza unor volume uriașe de date, care depășesc capacitatea umană. Deciziile luate de IA se bazează pe informații colectate anterior și pe un anumit set de algoritmi. Atunci când inteligența artificială este programată corect, erorile inerente activității umane pot fi reduse la zero. Un exemplu de reducere a erorii umane prin IA este utilizarea sistemelor de chirurgie robotică, ce pot efectua proceduri complexe cu precizie, reducând riscul de eroare umană.^[15]

Informația corectă și comunicarea sunt esențiale pentru activitatea economică, pentru cultură, pentru tot ce reprezintă în lumea dea astăzi interrelațiile din ce în ce mai complexe dintre oameni. Incontestabil, tehnologiile IA au generat un progres semnificativ în acest domeniu, au transformat radical forma și conținutul relațiilor interumane, accesul la informații și la cultură fiind un factor important de realizare a unității și integrării economico-sociale ce caracterizează lumea de astăzi. Mai mult, IA poate avea un rol pozitiv la promovarea valorilor culturii și civilizației, la cunoaștere reciprocă interumană și la sporirea încrederii între state la aplicarea programelor de cooperare internațională.

Omul a fost creat ca persoană liberă și rațională, cu dorința, posibilitatea și capacitatea de a se cunoaște pe sine, societatea în care trăiește și universul atât la nivel macrocosmosului, cât și al microcosmosului. Tehnicile și instrumentele IA sunt mijloace deosebit de eficiente pentru cunoașterea științifică a realității, în toate modalitățile existențiale ale acesteia accesibile cunoașterii și înțelegerii umane.

Beneficiile IA au relevanță și în plan juridic. Nu este suficient ca drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie recunoscute și consacrate prin constituții și alte instrumente juridice interne sau internaționale. Acesea trebuie să aibă un caracter eficient și efectiv pentru statutul personal și social al omului. Garantarea dar și dezvoltarea conținutului real al IA este determinat sau influențat de numeroase cauze de natură, politică, economică, socială, de stadiul de dezvoltare a societății, de progresul în domeniul științei și tehnologiei. De aici și consacrarea în constituții, inclusiv în Constituția României, a atributului de stat social care implică oblicații pozitive ale instituțiilor statului în garantarea și exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale.