Hotărârea CEDO din 9 iulie 2024 în Cauza I.M.P. împotriva României

Hotărârea CEDO din 9 iulie 2024 în Cauza I.M.P. împotriva României (Cererea nr. 29.634/22)

În M. Of. nr. 143 din data de 18 februarie 2025 s-a publicat Hotărârea CEDO din 9 iulie 2024 în Cauza I.M.P. împotriva României (Cererea nr. 29.634/22).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

1. Cererea priveşte, în special, capătul de cerere în temeiul art. 8 din Convenţie, potrivit căruia autorităţile naţionale au apreciat greşit severitatea handicapului său, privând-o astfel de posibilitatea de a beneficia de un asistent personal, ceea ce a dus la reducerea drastică a autonomiei sale personale.

2. Reclamanta este o văduvă pensionară în vârstă de 80 de ani. Potrivit mai multor rapoarte medicale, inclusiv unuia din 30 septembrie 2020, pe care Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap Maramureş (denumită în continuare „Comisia Maramureş”) şi instanţele judecătoreşti sau bazat în cadrul procedurilor interne contestate (infra, pct. 57), aceasta are „demenţă Alzheimer cu disfuncţii cognitive severe”. Raportul de evaluare psihologică de la aceeaşi dată a stabilit pentru reclamantă scorul MMSE¹9 şi scorul GAFS²25-28: aceleaşi scoruri pe care le-a primit în evaluarea medicală anterioară din 2019. Conform anchetei sociale şi rapoartelor psihologice privind-o pe reclamantă din 2019 şi 2020, aceasta are o capacitate de conversaţie extrem de redusă, dificultăţi de concentrare, hipomnezie în ceea ce priveşte rememorarea unor date/evenimente recente, disfuncţie executivă severă însoţită de incapacitatea de a planifica sau de a evalua riscurile, precum şi o judecată afectată. Necesită sprijin constant, inclusiv pentru activităţi simple, cum ar fi îmbrăcatul sau gătitul. Este cu totul incapabilă să iasă în afara domiciliului fără a fi ajutată.

_______

¹ Se pare că acronimul folosit în documentele interne este pentru „Mini-Mental State Examination” („Examinarea minimă a stării mentale”).

² De asemenea, se pare că acronimul folosit în documentele interne este pentru „Global Assessment of Functioning Scale” („Evaluarea complexă a persoanelor cu handicap”), care se foloseşte pentru a evalua gravitatea afecţiunii psihice. Măsoară cât de mult simptomele unei persoane îi afectează viaţa de zi cu zi pe o scală de la 0 la 100.

3. Începând cu 2019, reclamanta locuieşte într-un centru privat de binefacere pentru persoane în vârstă, având nevoie de atenţie şi sprijin constante. Contractul încheiat de către reclamantă şi fiica sa cu centrul privat deţinut de o biserică locală (şi anume Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului) obliga la plata lunară de către reclamantă şi fiica sa a serviciilor prevăzute în cadrul acestuia, care nu includeau un asistent personal.

4. La 15 decembrie 2020, după analizarea rapoartelor de expertiză menţionate suprala pct. 2, Comisia Maramureş a emis un „certificat de încadrare în grad şi tip de handicap” care dovedeşte că reclamanta are un „handicap grav”.

5. La 29 ianuarie 2021 reclamanta a solicitat anularea respectivului certificat şi emiterea unuia nou care să ateste că avea un „handicap grav care necesita un asistent personal”. A susţinut că handicapul său nu era nici uşor, nici reversibil, întrucât solicita îngrijire şi supraveghere constante 24 de ore, deoarece starea sa de sănătate se deteriora în fiecare zi. În plus, reclamanta s-a plâns că încadrarea a fost făcută exclusiv pe baza documentelor medicale, în mare parte datând din 2019, mai degrabă decât în baza unei evaluări directe recente.

6. Prin hotărârea din 12 decembrie 2021, Tribunalul Maramureş a respins cererea reclamantei, reţinând că, în conformitate cu art. 85 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Comisia Maramureş era organul autorizat să evalueze tipul şi gravitatea handicapului reclamantei. Evaluarea trebuia făcută în conformitate cu Ordinul ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr. 762 din 31 august 2007, în care erau prevăzute criteriile relevante.

(…)

13. În speţă, autorităţile competente au constatat că reclamanta avea o disfuncţie executivă severă şi totodată incapacitatea de a planifica sau de a evalua riscurile şi o deteriorare a judecăţii şi, de asemenea, că necesita sprijin constant, inclusiv pentru activităţi simple, cum ar fi îmbrăcatul sau gătitul, precum şi pentru a ieşi din casă (supra, pct. 2). În consecinţă, Comisia Maramureş, care avea la dosar aceste rapoarte, a emis un certificat care stabilea că reclamanta avea un handicap grav, dar nu unul care necesita un asistent personal (supra, pct. 3-5). Această apreciere a fost împărtăşită şi de Curtea de Apel Cluj, instanţa naţională care a examinat definitiv fondul cauzei. Curtea nu poate decât să observe că aceste constatări contrastează evident cu situaţia deosebită a reclamantei, aşa cum este explicată în detaliu, în special în raportul din 30 septembrie 2020 (supra, pct. 2 şi 7).

14. Deşi are o competenţă limitată cu privire la interpretarea şi aplicarea legislaţiei naţionale, Curtea nu poate decât să observe că atât Comisia Maramureş, cât şi instanţele naţionale şi-au concentrat evaluarea pe cerinţele ordinului ministrului în legătură cu scorul GAFS al reclamantei în urma evaluării psihologice din 2020, rezumându-se doar la a recunoaşte gradul său ridicat de dependenţă şi capacitatea limitată de a îndeplini sarcinile de zi cu zi. În plângerile sale în faţa autorităţilor, reclamanta a invocat argumente referitoare la situaţia sa mai generală, atât medicală, cât şi socială (supra, pct. 5 şi 7). În opinia Curţii, aceste argumente au fost specifice, relevante şi importante, iar Guvernul nu a susţinut contrariul. Cu toate acestea, nici Comisia, atunci când a emis certificatul, nici instanţa de recurs, în decizia din 17 februarie 2022, nu le-a luat cu adevărat în considerare (a se vedea Jivan, citată anterior, pct. 48).

15. În special, dreptul reclamantei la autonomie şi la respectarea demnităţii sale nu pare să fi fost luat în considerare în cadrul evaluărilor interne în cauză. În plus, autorităţile nu au ţinut seama de vârsta reclamantei. Nimic din deciziile criticate nu explică discrepanţa evidentă dintre situaţia specială a reclamantei caracterizată prin lipsa autonomiei şi constatarea că starea sa de sănătate nu reprezenta „un handicap grav care necesita un asistent personal” în temeiul Ordinului nr. 762/2007. Ca urmare a acestor decizii, reclamanta a fost lăsată să se descurce singură pe cheltuiala sa (supra, pct. 3), iar autorităţile nu au propus nicio modalitate practică alternativă pentru a-i asigura sprijinul constant de care avea nevoie (a se vedea Jivan, citată anterior, pct. 49).

Hotărârea Curții: 

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi temeinicia capătului de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 8 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni (de la data rămânerii definitive a hotărârii), următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 10.000 EUR (zece mii de euro), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

(ii) 1.800 EUR (una mie opt sute de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit;

b) că, de la împlinirea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.