Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în Cauza B. împotriva României (Cererea nr. 22.003/12)

Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în Cauza B. împotriva României (Cererea nr. 22.003/12)

În M. Of. nr. 98 din 6 februarie 2023 s-a publicat Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în Cauza B. împotriva României (Cererea nr. 22.003/12).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„1. Cauza priveşte acuzaţiile potrivit cărora procesul penal îndreptat împotriva reclamantului pentru o infracţiune minoră a fost inechitabil, în măsura în care instanţa s-a bazat pe declaraţiile unor martori cărora reclamantul nu le-a putut adresa întrebări.

(…)

Cadrul juridic relevant

13. Dispoziţiile relevante din Codul penal („C. pen.”), astfel cum erau în vigoare la momentul evenimentelor din prezenta cauză, sunt redactate după cum urmează:

Articolul 1 – Scopul legii penale

„Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.”

Articolul 17 – Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

„Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.”

Articolul 18 – Pericolul social al faptei

„Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”

Articolul 18^1 – Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

„Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91.”

Articolul 41 – Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

„Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.”

Articolul 90 – Condiţiile înlocuirii [răspunderii penale]

„Instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an sau amenda ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzute în art. 208, 213, art. 215 alin. 1, art. 215¹ 1, art. 217 alin. 1, art. 219 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei;

b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave;

c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii;

d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta;

e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ […]”

Articolul 91 – Sancţiunile cu caracter administrativ

„Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:

[…]

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.”

Titlul III: Infracţiuni contra patrimoniului

Articolul 208 – Furtul

„Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la [doisprezece] ani.”

Articolul 209 – Furtul calificat

„Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:

[…]

g) în timpul nopţii;

[…]

se pedepseşte cu închisoare de la [trei] la [cincisprezece] ani.”

14. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare, în statul pârât,  Noul Cod penal („noul C. pen”). Dispoziţiile aplicabile unei situaţii similare celei invocate în speţă se citesc după cum urmează:

Articolul 80 – Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei

„(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) [faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală şi infracţiuni amnistiate] sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.

(3) În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).”

15. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală („C. proc. pen”), astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele:

Articolul 10 – Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată

„(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

[…]

b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;”

Articolul 11 – Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal

„Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:

1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: […]

b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), când există învinuit sau inculpat în cauză.

[…]”

Articolul 172 – Drepturile apărătorului

„(1) În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

[…]

(3) În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător.

[…]

(6) Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate […]”

Articolul 275 – Dreptul de a face plângere

„Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime […]”

Articolul 278 – Plângerea contra actelor procurorului

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.”

Articolul 278^1 – Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată

„(1) După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de […] scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale […], persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

[…]

(7) Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(8) Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;

b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin care anume mijloace de probă;

c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

[…]

(10) Hotărârea pronunţată în temeiul alineatului (8) este definitivă.”

16. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare, în statul pârât, noul Cod de procedură penală („noul C. proc. pen”). Procedura prevăzută la art. 278¹din C. proc. pen. a fost înlocuită cu o nouă procedură, descrisă la art. 340 din noul C. proc. pen., care se citeşte astfel:

Articolul 340 – Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

„(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 [plângerile împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror] poate face plângere, în termen de [douăzeci] de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.”

(…)

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

21. Reclamantul s-a plâns că procesul penal îndreptat împotriva sa a fost inechitabil, contrar cerinţelor art. art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

[…]

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[…]

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

[…]”

(…)

II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei

57. Reclamantul a formulat capete de cerere suplimentare în temeiul art. 3, art. 6 § 1 (imparţialitatea instanţei) şi art. 13 din Convenţie, precum şi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

58. Totuşi, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.

59. În consecinţă, aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

60. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

61. Reclamantul a solicitat 190.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi 30.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

62. Guvernul a susţinut că nu există nicio legătură de cauzalitate între plângerea formulată de reclamant în faţa Curţii şi despăgubirea solicitată de acesta pentru prejudiciul material. În plus, acesta a subliniat că reclamantul putea solicita revizuirea procedurii în temeiul art. 465 alin. (1) din C. proc. pen.În cele din urmă, acesta a susţinut că doar constatarea unei încălcări constituia, în sine, o reparaţie echitabilă, suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral.

63. Curtea constată că art. 465 alin. (1) din C. proc. pen. permite revizuirea procedurii interne în vederea remedierii încălcărilor constatate de aceasta. Având în vedere natura plângerii reclamantului în temeiul art. 6 din Convenţie, Curtea consideră că, în speţă, cea mai adecvată formă de reparaţie ar fi revizuirea în timp util a procedurii incriminate, la solicitarea reclamantului.

64. Pe de altă parte, Curtea consideră că acesta trebuie să fi suferit un anumit grad de stres, care nu poate fi compensat doar prin revizuirea procedurii sau prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

65. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

66. Guvernul a observat că acesta nu a prezentat dovezi în susţinerea pretenţiei sale.

67. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

68. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.”

Hotărârea Curții:

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind caracterul echitabil al procesului penal şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte, în unanimitate, că au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie;

3. hotărăşte,

a) cu cinci voturi la două, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4.000 EUR (patru mii de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) în unanimitate, că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.