Hotărârea CEDO din 15 aprilie 2025 în Cauza Bădescu și altele împotriva României

Hotărârea CEDO din 15 aprilie 2025 în Cauza Bădescu și altele împotriva României

În M. Of. nr. 1090 din data de 26 noiembrie 2025 s-a publicat Hotărârea CEDO din 15 aprilie 2025 în Cauza Bădescu și altele împotriva României (Cererea nr. 22.198/18 şi alte 2 – 48.856/18 și 57.849/19).

Vă prezentăm, în continuare, principalele dispoziții ale respectivei hotărâri.

INTRODUCERE

1. Cererile au ca obiect pretinsa lipsă de previzibilitate a temeiului legal al condamnării reclamantelor, judecătoare, pentru abuz în serviciu. Reclamantele invocă art. 7 din Convenţie.

(…)

I. Contextul cauzei

4. Cele trei reclamante au exercitat funcţia de judecător în cadrul Secţiei penale a Curţii de Apel Bucureşti („curtea de apel”).

5. Prin Decizia penală definitivă din 4 aprilie 2011, curtea de apel – în complet din care nu făceau parte reclamantele – l-a condamnat pe S.D. la 7 ani de închisoare pentru diferite infracţiuni economice, precum şi la plata, în solidar cu alţi inculpaţi, a unor daune-interese cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material cauzat părţii civile.

6. S.D. a formulat la curtea de apel două contestaţii în anulare – cale extraordinară de atac – împotriva Deciziei penale definitive din 4 aprilie 2011. Contestaţiile în anulare erau soluţionate, conform dispoziţiilor legale, de un complet de 3 judecători. Prima contestaţie formulată de S.D. a fost declarată inadmisibilă, iar a doua contestaţie a fost retrasă de S.D.

7. La 23 noiembrie 2011, S.D. a formulat o a treia contestaţie în anulare, considerând că a făcut obiectul mai multor urmăriri penale pentru aceleaşi fapte.

8. Cauza a fost repartizată aleatoriu unui complet de judecată în compunerea căruia intrau cele trei reclamante.

9. Prin Decizia penală definitivă din 22 februarie 2012, curtea de apel, în completul format din cele trei reclamante, a admis a treia contestaţie în anulare formulată de S.D. (supra, pct. 7) şi a anulat condamnarea penală a acestuia, fără a examina latura civilă a cauzei. Curtea de apel a constatat că S.D. fusese urmărit penal anterior, în cadrul unei proceduri separate, pentru fapte care aveau legătură în parte cu cele pentru care fusese condamnat prin Decizia penală definitivă din 4 aprilie 2011 (supra, pct. 5). A constatat că în cadrul acelei proceduri penale s-a dispus neînceperea urmăririi penale, soluţie care a fost confirmată prin Decizia penală pronunţată la 27 septembrie 2010 de Curtea de Apel Craiova. Curtea de apel a concluzionat că, în speţă, a fost încălcat principiul ne bis in idem, în măsura în care S.D. a făcut obiectul unei duble urmăriri penale.

10. În 2013, la o dată neprecizată, ca urmare a denunţului formulat de R.A. împotriva celei de-a treia reclamante şi a altor persoane, a fost începută o anchetă penală pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de corupţie. Prin rechizitoriul din 15 noiembrie 2013, a treia reclamantă a fost trimisă în judecată pentru mai multe infracţiuni, printre care cea de luare de mită în legătură cu pronunţarea Deciziei penale din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9).

11. Prin Sentinţa penală din 26 martie 2016, confirmată prin Decizia definitivă din 2 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte, Curtea de Apel Constanţa a condamnat-o pe a treia reclamantă la 7 ani de închisoare pentru luare de mită, trafic de influenţă, înşelăciune, fals în înscrisuri şi complicitate la infracţiunea de spălare de bani. În sarcina acesteia s-a reţinut că a primit, în cursul lunii februarie 2012, cu titlu de mită, suma de 630.000 EUR pentru a pronunţa, împreună cu celelalte două reclamante, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulate de S.D.

12. A treia reclamantă şi-a executat pedeapsa până la data de 17 octombrie 2017, când a fost liberată condiţionat.

13. Între timp, prin Decizia penală din 25 octombrie 2016, curtea de apel, sesizată cu o cerere de revizuire întemeiată pe hotărârea de condamnare a celei de-a treia reclamante (supra, pct. 11), a anulat Decizia din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9) şi a amânat pronunţarea privind a treia contestaţie în anulare formulată de S.D. (supra, pct. 7) până la o dată ulterioară. Prin Decizia din 15 noiembrie 2016, curtea de apel a luat act de retragerea celei de-a treia contestaţii în anulare formulate de S.D.

II. Procedura disciplinară faţă de cele trei reclamante

14. La 27 aprilie 2012, în urma publicării în mass-media a unor articole cu privire la anularea condamnării lui S.D. (supra, pct. 9), s-a dispus cercetarea disciplinară faţă de reclamante.

(…)

III. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantelor pentru abuz în serviciu

A. Urmărirea penală faţă de reclamante

B. Decizia penală pronunţată în primă instanţă

C. Hotărârea pronunţată în apel cu privire la prima şi a doua reclamantă

D. Recursul în casaţie formulat de primele două reclamante

E. Procedura disjunsă faţă de a treia reclamantă pentru abuz în serviciu

(…)

ÎN DREPT

I. Conexarea cererilor

94. Având în vedere similaritatea contextului factual al cererilor, Curtea consideră oportună conexarea acestora şi examinarea lor împreună într-o hotărâre unică (art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenţie

95. Prima şi a doua reclamantă susţin că textul de lege care reglementează abuzul în serviciu (supra, pct. 70) este lipsit de claritate şi de previzibilitate. În special, susţin că articolul respectiv este formulat în termeni prea generali şi că, în consecinţă, dispoziţia nu defineşte comportamentul interzis de lege, astfel încât ele nu puteau să prevadă că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către un judecător în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu putea constitui elementul material al infracţiunii.

96. A treia reclamantă se plânge de faptul că textul de lege aplicabil (supra, pct. 69) era, în opinia sa, imprecis şi imprevizibil. În această privinţă, susţine că norma de incriminare a abuzului în serviciu a fost declarată neconstituţională de CCR în mai multe decizii succesive şi adaugă că din decizia CCR din 15 iunie 2016 (supra, pct. 78-81) rezultă că, atunci când faptele nu sunt de natură să angajeze răspunderea disciplinară a unui magistrat, acestea nu pot fi considerate nici ca fiind de natură penală.

97. Reclamanta invocă art. 7 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.

(…)

Motivarea Curţii

a) Principiile generale stabilite în jurisprudenţa Curţii

121. Art. 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul acuzatului. Acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor – nullum crimen, nulla poena sine lege – (Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A). Deşi interzice în special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în detrimentul acuzatului, ca de exemplu prin analogie [Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42.750/09, pct. 78, CEDO 2013, Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), nr. 35.343/05, pct. 154, CEDO 2015, precum şi Avizul consultativ privind aplicabilitatea termenelor de prescripţie în cazul urmăririlor penale, condamnărilor şi pedepselor pentru infracţiuni care constituie în esenţă acte de tortură (MC), Cererea nr. P162021001, Curtea de Casaţie din Armenia, pct. 67, 26 aprilie 2022 („Avizul consultativ P16-2021-001„)].

122. Din principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor rezultă că legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora, astfel încât aceasta să fie accesibilă şi previzibilă în privinţa efectelor sale [G.I.E.M. S.r.l. şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 1.828/06 şi alte 2, pct. 242, 28 iunie 2018]. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, plecând de la textul dispoziţiei relevante şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării conferite acestui text de către instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea (Del Rio Prada, citată anterior, pct. 79, G.I.E.M. S.r.l. şi alţii, citată anterior, pct. 242, şi Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V). În această privinţă, noţiunea de „drept” („droit”/”law„) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care se regăseşte în alte articole ale Convenţiei şi cuprinde dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi include condiţii calitative, printre care cele de accesibilitate şi previzibilitate [Yuksel Yalcinkaya împotriva Turciei (MC), nr. 15.669/20, pct. 238, 26 septembrie 2023].

123. Tocmai din cauza caracterului general al legilor, textul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, în mod necesar, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică (Kokkinakis, citată anterior, pct. 40, Del Rio Prada, citată anterior, pct. 92, şi Avizul consultativ P16-2021-001, citat anterior, pct. 67).

124. În plus, Curtea a subliniat că sfera de aplicare a noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul textului în discuţie, de domeniul acoperit de acesta, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Acest lucru este valabil în special pentru profesionişti, care sunt obişnuiţi să fie foarte prudenţi în exercitarea profesiei lor. Prin urmare, este de aşteptat ca aceştia să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor implicate [Vasiliauskas, citată anterior, pct. 157, şi Avizul consultativ referitor la utilizarea tehnicii „legislaţiei prin referinţă” pentru definirea unei infracţiuni şi la criteriile care trebuie aplicate pentru a compara legea penală aşa cum era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii şi legea penală modificată (MC), Cererea nr. P16-2019-001, Curtea Constituţională din Armenia, pct. 61, 29 mai 2020, şi trimiterile citate (Avizul consultativ P16-2019-001)].

125. În orice sistem juridic, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziţii legale, inclusiv al unei dispoziţii de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice şi de adaptare la schimbările de situaţie. În plus, certitudinea, deşi extrem de dezirabilă, este însoţită uneori de o rigiditate excesivă, însă dreptul trebuie să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie (Del Rio Prada, citată anterior, pct. 92, şi Parmak şi Bakir împotriva Turciei, nr. 22.429/07 şi 25.195/07, pct. 59, 3 decembrie 2019). În plus, potrivit tradiţiei juridice a statelor părţi la Convenţie, jurisprudenţa contribuie în mod necesar la dezvoltarea progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie în concordanţă cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [S.W. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 36, seria A, nr. 335-B, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96 şi alte 2, pct. 50, CEDO 2001-II, şi Vasiliauskas, citată anterior, pct. 155]. Lipsa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi previzibile în mod rezonabil poate conduce chiar la constatarea unei încălcări a art. 7 în privinţa unui acuzat. În caz contrar, obiectul şi scopul acestei dispoziţii – care impune ca nimeni să nu fie urmărit penal, condamnat sau pedepsit în mod arbitrar – ar fi nesocotite (Yuksel Yalcinkaya, citată anterior, pct. 239).

126. Curtea aminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne în aprecierea şi încadrarea juridică a faptelor (Rohlena, citată anterior, pct. 51) sau de a se pronunţa cu privire la răspunderea penală individuală a reclamantului [Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36.376/04, pct. 187, CEDO 2010]. Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unei astfel de interpretări (a se vedea, printre altele, Yuksel Yalcinkaya, citată anterior, pct. 240).

127. Însă Curtea a subliniat că trebuie să beneficieze de o putere de control mai largă atunci când dreptul protejat de o dispoziţie a Convenţiei, în speţă art. 7, impune existenţa unui temei legal pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare şi aplicarea unei pedepse (Aviz consultativ P16-2021-001, citat anterior, pct. 71). Art. 7 § 1 impune Curţii să examineze dacă condamnarea unui reclamant avea temei legal la momentul respectiv. În special, Curtea trebuie să se asigure că rezultatul obţinut de instanţele judecătoreşti naţionale competente era compatibil cu obiectul şi finalitatea acestei dispoziţii. Art. 7 din Convenţie ar fi lipsit de obiect în cazul în care Curţii i s-ar acorda o competenţă de control mai redusă (Yuksel Yalcinkaya, citată anterior, pct. 241).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

128. Cu titlu introductiv, Curtea observă că nu este pus în discuţie în faţa sa faptul că un judecător nu poate, în general, să fie subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Într-adevăr, astfel cum li s-a explicat reclamantelor de către curtea de apel şi Înalta Curte, având în vedere legislaţia aplicabilă, judecătorii puteau fi subiecţi activi ai infracţiunii de abuz în serviciu (supra, pct. 34 şi 44; a se vedea de asemenea art. 175 N. C. pen., citat la pct. 70 supra, precum şi art. 94 din Legea nr. 303/2004, citat la pct. 72 supra). Având în vedere modul în care reclamantele şiau formulat plângerea în faţa instanţelor naţionale, pe de o parte, şi apoi în faţa Curţii, pe de altă parte (supra, pct. 95 – a se vedea şi Fu Quan, s.r.o., citată anterior, pct. 123), Curtea trebuie să examineze dacă, în speţă, dispoziţia din Codul penal care interzice abuzul în serviciu permitea reclamantelor, judecătoare, să prevadă că o conduită a acestora legată de motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi urmărită penal pentru abuz în serviciu, fără a se pune în discuţie garanţia de independenţă inerentă funcţiei lor.

(…)

132. Revenind la situaţia de fapt din prezenta cauză, Curtea observă că articolele de lege care au incriminat succesiv abuzul în serviciu au fost redactate în mod similar şi au definit această infracţiune ca fiind fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unui terţ (supra, pct. 69 şi 70). Curtea observă, în special în ceea ce priveşte previzibilitatea acestor articole de lege şi compatibilitatea lor cu principiul statului de drept, că legiuitorul a utilizat o formulare suficient de generală pentru a defini comportamentul sancţionabil (fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos). Prin urmare, legea internă nu conţine o listă exhaustivă a conduitelor pasibile de pedeapsă. Cu toate acestea, Curtea a constatat deja că modul de redactare a multor legi nu este caracterizat de precizie absolută. Multe dintre ele, din cauza necesităţii de a evita rigiditatea excesivă şi de a se adapta la schimbările de situaţie, utilizează de nevoie formule mai mult sau mai puţin vagi (Kokkinakis, citată anterior, pct. 40 şi trimiterea citată acolo). În acest context Curtea observă că, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) N. C. pen., Curtea Constituţională a confirmat, ulterior situaţiei de fapt din speţă, că noţiunea „act” a fost definită în unanimitate în doctrină şi se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcţionarul le are (supra, pct. 80).

133. Nu este de competenţa Curţii să se pronunţe asupra caracterului adecvat al metodelor alese de legiuitorul unui stat pârât pentru reglementarea într-un anumit domeniu (Kovesi împotriva României, nr. 3.594/19, pct. 192, 5 mai 2020). Astfel cum a arătat deja, Curtea a admis deja că cerinţa preciziei legilor nu se opune redactării în termeni generali în domeniul dreptului penal. În caz contrar, ar exista riscul ca textul de incriminare să nu acopere problema în mod cuprinzător şi să necesite să fie revizuit constant în conformitate cu numeroasele circumstanţe noi care pot apărea în practică. Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai la înlăturarea oricăror îndoieli care ar mai putea persista cu privire la interpretarea normelor şi permite să se ţină seama de evoluţia practicii cotidiene (a se vedea jurisprudenţa citată la pct. 123 şi 125 supra, precum şi Cantoni, citată anterior, pct. 32).

(…)

142. Curtea nu poate decât să constate că motivarea instanţelor judecătoreşti naţionale în deciziile referitoare la reclamante era conformă cu practica unanimă a celei mai înalte autorităţi judecătoreşti competente, şi anume Înalta Curte (supra, pct. 74 şi 75), şi că era de asemenea conformă cu linia jurisprudenţială confirmată de CCR (supra, pct. 83-85). Astfel, în Decizia sa din 7 februarie 2018, în care a avut de examinat dacă faptul că un magistrat a pronunţat o anumită hotărâre putea, după caz, să constituie elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu (supra, pct. 83), această instanţă, deşi a recunoscut că răspunderea penală a judecătorului nu putea, în principiu, să fie angajată pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, a indicat totuşi orientările care trebuie urmate pentru a stabili, în fiecare cauză, dacă un astfel de act putea constitui infracţiunea respectivă (supra, pct. 85). În acest sens a ţinut seama de dispoziţiile legale interne şi actele internaţionale relevante în acest domeniu (supra, pct. 84) şi a confirmat jurisprudenţa naţională aplicabilă în materie. Astfel, deşi aceste decizii ale CCR erau, desigur, ulterioare faptelor imputate reclamantelor, ele constituie totuşi un element de interpretare, de care Curtea trebuie să ţină seama [Răducanu împotriva României (dec.), nr. 83.460/17, pct. 66 in fine, 6 decembrie 2022].

143. Curtea constată, de asemenea, că instanţele naţionale au cercetat, având în vedere contextul cauzei şi în lumina probelor avute la dispoziţie, dacă reclamantele au comis infracţiunea de abuz în serviciu. Deşi au fost de acord cu principiile aplicabile (supra, pct. 34 şi 45), curtea de apel şi Înalta Curte au adoptat soluţii divergente în ceea ce priveşte interpretarea probelor şi, mai precis, existenţa unor elemente suficiente pentru a stabili reaua-credinţă a reclamantelor (supra, pct. 36 şi 48-50).

(…)

147. În măsura în care reclamantele consideră că, întrucât nu s-a reţinut o abatere disciplinară în sarcina lor, nu ar fi trebuit să fie condamnate penal (supra, pct. 113), Curtea constată mai întâi că art. 94 din Legea nr. 303/2004 prevede că judecătorii răspund atât penal, cât şi disciplinar (supra, pct. 72). În continuare, observă că cele două proceduri – disciplinară şi penală – vizau circumstanţe de fapt diferite, prima fiind soluţionată înainte de redeschiderea procedurii penale faţă de reclamante pentru abuz în serviciu şi fără a se face referire la începerea urmăririi penale faţă de a treia reclamantă pentru luare de mită în legătură cu pronunţarea Deciziei penale din 22 februarie 2012 (supra, pct. 18 şi 25). În plus, judecătorii învestiţi cu judecarea fiecăreia dintre cele două proceduri au examinat diferite aspecte ale comportamentului imputat reclamantelor (supra, pct. 59). De altfel, Înalta Curte a răspuns la acest argument, pe care reclamantele îl invocaseră în faţa acesteia (supra, pct. 59).

148. Curtea este conştientă de faptul că, în speţă, contextul factual al faptelor imputate reclamantelor se suprapunea într-o anumită măsură cu activitatea principală a funcţiilor unui judecător, şi anume cea de pronunţare a hotărârilor judecătoreşti. Totuşi, consideraţiile precedente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că articolele de lege care incriminau abuzul în serviciu la momentul faptelor, însoţite de jurisprudenţa interpretativă, erau formulate într-un mod suficient de precis pentru a permite reclamantelor, ele însele judecătoare, să discearnă într-o măsură rezonabilă, în raport cu circumstanţele, că faptele lor riscă să le aducă o condamnare penală, fără ca garanţia independenţei justiţiei să fie pusă în discuţie. În plus, interpretarea reţinută de instanţele judecătoreşti naţionale pentru a stabili răspunderea individuală a reclamantelor era conformă cu esenţa infracţiunii discuţie.

149. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 7 din Convenţie.

Hotărârea Curții:

1. decide să conexeze cererile;

2. declară admisibile cererile nr. 22.198/18 şi nr. 48.856/18 şi inadmisibilă Cererea nr. 57.849/19;

3. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 7 din Convenţie.