Hotărârea C.J.U.E. C-318/24 PPU din 29 iulie 2024 – Paul Philippe al României

I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Cauza C‑318/24 PPU a avut ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Brașov, în temeiul articolului 267 TFUE, în cadrul procedurii privind executarea mandatului european de arestare emis împotriva lui Paul Philippe al României.

La 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Brașov a emis un mandat european de arestare împotriva lui Paul Philippe al României în vederea executării unei pedepse cu închisoarea aplicate acestuia prin sentința Secției penale a acesteia din 27 iunie 2019, rămasă definitivă prin decizia Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 17 decembrie 2020.

În urma deciziei definitive de condamnare din 17 decembrie 2020, Biroul executări penale din cadrul Curții de Apel Brașov a emis, în aceeași zi, un mandat european de arestare împotriva lui Paul Philippe al României în vederea executării pedepsei care îi fusese aplicată.

Ulterior, la 28 iunie 2022, Paul Philippe al României a fost arestat la Paris, în Franța, fiind astfel declanșată procedura de predare a acestuia, care a fost încheiată printr‑o hotărâre a Curții de Apel din Paris din 29 noiembrie 2023, rămasă definitivă, aceasta din urmă refuzând executarea mandatului european de arestare.

Curtea de Apel din Paris și‑a întemeiat decizia de refuz pe existența unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituite în prealabil prin lege, consacrat la art. 47 al doilea paragraf din cartă.

Această instanță a considerat, pe de o parte, că existau deficiențe sistemice și generalizate care afectau puterea judecătorească în România, în măsura în care locul de păstrare a proceselor‑verbale de depunere a jurământului de către judecători ar fi incert, ceea ce ar da naștere unei îndoieli cu privire la compunerea legală a instanțelor judecătorești.

Pe de altă parte, această deficiență sistemică ar fi avut incidență asupra procedurii penale împotriva lui Paul Philippe al României în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, din moment ce procesul‑verbal de depunere a jurământului de către unul dintre cei trei judecători din completul de judecată care a trebuit să judece cauza în discuție nu ar fi putut fi găsit, iar un alt judecător din cadrul acestui complet de judecată ar fi depus jurământul numai în calitate de procuror, în condițiile în care din dispozițiile aplicabile ale dreptului român nu ar reieși în mod clar că nu era necesară o nouă depunere a jurământului la numirea sa în calitate de judecător.

Ulterior, la 29 aprilie 2024, Paul Philippe al României a fost arestat în Malta în temeiul mandatului european de arestare emis împotriva sa. În aceeași zi, autoritatea judiciară de executare malteză a solicitat instanței de trimitere informații suplimentare, precizând că Paul Philippe al României invocase hotărârea Curții de Apel din Paris.

II. ÎNTREBĂRILE PRELIMINARE ADRESATE DE CURTEA DE APEL BRAȘOV

Având în vedere contextul prezentat, Curtea de Apel Brașov a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarele întrebări preliminare:

1) „Art. 15 alin. (1) din Decizia‑cadru 2002/584 poate fi interpretat în sensul că hotărârea definitivă privind decizia autorității judiciare de executare de refuz al predării persoanei solicitate are autoritate de lucru judecat în fața unei alte autorități judiciare de executare dintr‑un alt stat membru sau trebuie interpretat în sensul că nu se opune reiterării cererii de predare în baza aceluiași mandat european de arestare, atunci când elementele care au împiedicat executarea unui mandat european de arestare precedent au fost înlăturate sau atunci când decizia de a refuza executarea mandatului european de arestare respectiv nu era conformă cu dreptul Uniunii, în măsura în care executarea unui nou mandat european de arestare nu ar conduce la o încălcare a art. 1 alin. (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și reiterarea cererii de predare ar avea un caracter proporțional, în acord cu interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584 prin Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții (C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 141 și punctul 5 din dispozitiv)?”

2) „Art. 1 alin. (3) din Decizia‑cadru 2002/584 raportat la art. 47 al doilea para. din cartă poate fi interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea unui mandat european emis în scopul executării pedepsei atunci când, în cadrul verificării obligației de respectare a drepturilor omului în procedura de executare a unui mandat european de arestare, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, sub aspectul cerinței unei instanțe instituite de lege, prevăzut de art. 47 al doilea para. din cartă, au fost identificate neregularități privind depunerea jurământului de către membri ai completului de judecată din cadrul instanței care a pronunțat hotărârea de condamnare, fără punerea în discuție a imixtiunii altor puteri publice în procesul de numire a judecătorilor?”

3) „Art. 1 alin. (3) din Decizia‑cadru 2002/584, coroborat cu art. 47 al doilea para. din cartă poate fi interpretat în sensul că, într‑o situație în care o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare susține că predarea sa către statul membru emitent ar determina nerespectarea dreptului său la un proces echitabil, existența unei decizii a CCF, care se referă direct la situația acestei persoane, nu poate justifica, în sine, refuzul autorității judiciare de executare de a executa mandatul european de arestare în cauză, dar o astfel de hotărâre poate, în schimb, să fie luată în considerare de către autoritatea judiciară respectivă, printre alte elemente, în vederea evaluării existenței unor deficiențe sistemice sau generale în ceea ce privește funcționarea sistemului jurisdicțional al statului membru în cauză sau a unor deficiențe care afectează protecția jurisdicțională a unui grup de persoane identificabil în mod obiectiv din care ar face parte persoana respectivă?”

4) „Decizia‑cadru 2002/584 poate fi interpretată în sensul că nu se opune reiterării cererii de predare a persoanei solicitate, în baza aceluiași mandat european de arestare a cărui executare a fost refuzată inițial de o instanță de executare a unui stat membru, în fața unei alte instanțe de executare dintr‑un alt stat membru, atunci când autoritatea judiciară emitentă constată ea însăși că decizia anterioară de a refuza executarea mandatului european de arestare nu era conformă cu dreptul Uniunii, în funcție de practica judiciară existentă deja a Curții de Justiție sau doar ca urmare a sesizării Curții de Justiție cu o întrebare prealabilă privind interpretarea dreptului Uniunii aplicabil în acea cauză?”

5) „Principiul recunoașterii reciproce, prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decizia‑cadru 2002/584, precum și principiile încrederii reciproce și cooperării loiale, prevăzute la art. 4 alin. (3) primul para. TUE, coroborate cu necesitatea de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor persoanelor implicate în procedură, toate prin raportare și la art. 15 și 19 din Decizia‑cadru 2002/584, permit autorităților judiciare din statul membru emitent (instanța emitentă fiind reprezentată de un reprezentant direct sau, la invitația acesteia din urmă, de către alte organe judiciare precum un magistrat de legătură, membrul național pentru Agenția Europeană pentru Consolidarea Cooperării Judiciare – Eurojust – sau procurorul din statul membru emitent) să participe în mod direct, prin formularea de cereri, propuneri de probe și în dezbaterile judiciare, în procedurile judiciare de executare a mandatului european de arestare, desfășurate de către autoritatea judiciară de executare, precum și să exercite calea de atac împotriva deciziei privind refuzul predării, în măsura și în condițiile în care este prevăzută o astfel de cale de atac în dreptul intern al statului membru de executare, în baza și cu respectarea principiului echivalenței?”

6) „Art. 17 alin. (1) TUE, privind atribuțiile Comisiei Europene, prin raportare la Decizia‑cadru 2002/584, se poate interpreta în sensul că atribuțiile Comisiei privind promovarea interesului general al Uniunii cu luarea inițiativelor corespunzătoare în acest scop și atribuțiile privind asigurarea supravegherii aplicării dreptului Uniunii pot fi exercitate în materia mandatului european de arestare și la sesizarea autorității judiciare emitente a mandatului european de arestare, în cazul în care aceasta consideră că, prin respingerea executării mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare, se afectează în mod grav principiile încrederii reciproce și cooperării loiale, în vederea luării de către Comisie a măsurilor pe care aceasta din urmă le apreciază ca fiind necesare potrivit acestor atribuții și în deplină independență?”

La 16 mai 2024, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a adresat Curții de Apel Brașov o cerere de lămuriri privind natura procedurii în cadrul căreia această instanță i‑a adresat cererea de decizie preliminară, obiectul acestei proceduri și conținutul deciziilor pe care ar putea fi determinată să le ia la finalul procedurii menționate.

Prin răspunsul formulat, Curtea de Apel Brașov a arătat printre altele că, la 20 mai 2024, instanța malteză competentă, în calitatea sa de autoritate judiciară de executare a mandatului european de arestare, a decis să nu îl predea pe Paul Philippe al României autorităților române, apreciind că informațiile referitoare la condițiile de detenție din România de care dispunea nu îi permiteau să constate că interdicția pedepselor sau a tratamentelor inumane și degradante, prevăzută la art. 4 din cartă, ar fi respectată în ceea ce îl privește pe acesta în cazul în care ar fi predat autorităților române.

Potrivit Curții de Apel Brașov, pentru a ajunge la această concluzie, autoritatea judiciară de executare malteză, pe de o parte, s‑a întemeiat pe informații accesibile, printre altele, pe site‑ul internet al administrației penitenciarelor din România și, pe de altă parte, a luat în considerare faptul că aprobarea de către instanța de trimitere a asigurărilor autorităților competente române, potrivit cărora Paul Philippe al României nu ar suferi vreun tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor sale de detenție, era indicată, în traducerea în limba engleză a comunicării instanței de trimitere către autoritatea judiciară de executare malteză, prin termenul „approved”, iar nu prin termenul „endorsed”, acest din urmă termen fiind cel utilizat la punctul 68 din versiunea în limba engleză a Hotărârii din 15 octombrie 2019, Dorobanțu (C‑128/18, EU:C:2019:857).

În aceste condiții, Curtea de Apel Brașov a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene a șaptea întrebare preliminară, respectiv:

7) „Art. 1 alin. (3) din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu art. 4 din cartă, cu privire la interzicerea unor tratamente inumane sau degradante, trebuie interpretate în sensul că, în analiza condițiilor de detenție din statul membru emitent, pe de o parte, autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea mandatului european de arestare în baza unor informații care nu au fost aduse la cunoștința autorității judiciare emitente și față de care aceasta nu a avut ocazia să ofere informații suplimentare în sensul art. 15 alin. (2) și (3) din Decizia‑cadru 2002/584, iar pe de altă parte, autoritatea judiciară de executare nu poate aplica un standard mai ridicat decât cel prevăzut de cartă și fără precizarea cu exactitate a normelor la care se raportează, în mod particular cu privire la cerințe de detenție precum stabilirea unui «plan exact de executare a pedepsei», «criterii precise pentru stabilirea unui anumit regim de executare» și garanții împotriva discriminării datorate unei «poziții deosebit de unice și delicate»?”

III. ASPECTELE REȚINUTE DE CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE^[1]

 3.1. Aspecte reținute de C.J.U.E. cu privire la prima întrebare

Prin intermediul primei părți a primei întrebări, Curtea de Apel Brașov solicită să se stabilească dacă art. 1 alin. (3) și art. 15 alin. (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că autoritatea de executare a unui stat membru este obligată să refuze executarea unui mandat european de arestare atunci când autoritatea de executare a unui alt stat membru a refuzat în prealabil să execute acest mandat pentru motivul că predarea persoanei în cauză ar risca să aducă atingere dreptului fundamental la un proces echitabil, consacrat la art. 47 al doilea para. din cartă.

Prin intermediul celei de a doua părți a primei întrebări, Curtea de Apel Brașov solicită să se stabilească dacă, în aceleași împrejurări, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că se opun ca autoritatea judiciară emitentă să mențină mandatul european de arestare în discuție.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că rezultă din jurisprudența sa^[2] că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să se pronunțe cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare dispune de elemente care tind să demonstreze existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat la art. 47 al doilea para. din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește funcționarea sistemului jurisdicțional din statul membru emitent, autoritatea menționată trebuie să verifice în mod concret și precis dacă, având în vedere situația personală a acestei persoane, natura infracțiunii pentru care ea este urmărită și contextul factual în care se înscrie emiterea mandatului european de arestare, există motive serioase și temeinice de a crede că persoana respectivă va fi expusă unui asemenea risc în cazul predării către acest din urmă stat membru.

Cu toate acestea, nicio dispoziție din Decizia‑cadru 2002/584 nu prevede posibilitatea sau obligația unei autorități de executare a unui stat membru de a refuza executarea unui mandat european de arestare pentru simplul motiv că executarea sa a fost refuzată de autoritatea de executare a unui alt stat membru, fără a proceda ea însăși la verificarea existenței unui motiv care să justifice neexecutarea acestuia^[3].

Cu alte cuvinte, decizia unei autorități judiciare de executare a unui stat membru de a refuza executarea unui mandat european de arestare, chiar dacă ar fi dobândit autoritate de lucru judecat potrivit dreptului național, nu poate fi asimilată unei „hotărâri definitive” în sensul art. 3 pct. 2 din Decizia‑cadru 2002/584, singura susceptibilă să împiedice exercitarea urmăririi penale, pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane, în statul emitent sau începerea urmăririi penale în orice alt stat membru^[4].

Astfel, o persoană căutată este considerată că a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte în sensul art. 3 pct. 2 din Decizia‑cadru 2002/584 în cazul în care, în urma unei proceduri penale, acțiunea publică s‑a stins în mod definitiv sau în cazul în care autoritățile judiciare ale unui stat membru au adoptat o decizie prin care inculpatul este achitat definitiv pentru faptele imputate^[5].

Or, examinarea unei cereri de predare nu implică începerea urmăririi penale de către statul de executare împotriva persoanei a cărei predare este solicitată și nu presupune o apreciere pe fond a cauzei^[6].

Deși din cele ce precedă rezultă că principiul recunoașterii reciproce, astfel cum este pus în aplicare prin Decizia‑cadru 2002/584, nu se extinde la deciziile de neexecutare a mandatelor europene de arestare, mai este totuși necesar să fie precizate efectele pe care le poate produce asupra autorității de executare a unui stat membru împrejurarea că o autoritate de executare a unui alt stat membru a refuzat în prealabil să execute un asemenea mandat de arestare din cauza existenței unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil în fața unei instanțe constituite prin lege, astfel cum este consacrat la art. 47 al doilea para. din cartă.

În speță, principiul încrederii reciproce impune, în prezența unei decizii de neexecutare adoptate într‑un alt stat membru din cauza existenței unui risc de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat la art. 47 al doilea parag. din cartă, ca autoritatea de executare a unui stat membru sesizată cu o nouă cerere de predare a persoanei în cauză să țină seama în mod corespunzător de motivele care stau la baza acestei decizii în cadrul propriei examinări a existenței unui motiv de neexecutare^[7].

Totodată, Curtea a reținut că nicio dispoziție din Decizia‑cadru 2002/584 nu exclude posibilitatea autorității emitente de a menține cererea de predare în temeiul unui mandat european de arestare atunci când autoritatea de executare a unui stat membru a refuzat executarea acestui mandat de arestare.

Astfel, deși existența unei decizii a autorității judiciare de executare a unui stat membru de a refuza executarea unui mandat european de arestare nu implică în sine obligația autorității judiciare emitente a acestui mandat de arestare de a‑l retrage, ea trebuie totuși să o determine pe aceasta din urmă să fie vigilentă^[8].

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că prin Hotărârea din 31 ianuarie 2023, în cauza Puig Gordi și alții (C‑158/21, EU:C:2023:57), s-a pronunțat cu privire la posibilitatea de a emite mai multe mandate europene de arestare succesive în împrejurări similare celor din cauza principală. Principiile expuse de Curte la punctele 139-143 din acea hotărâre pot fi transpuse prin analogie în prezenta cauză.

Mai precis, menținerea de către autoritatea judiciară emitentă a unui mandat european de arestare se poate dovedi necesară printre altele după ce elementele care au condus la refuzul precedentei cereri de predare au fost înlăturate sau atunci când decizia de refuz nu a fost conformă cu dreptul Uniunii pentru a duce la capăt procedura de predare a unei persoane căutate și pentru a favoriza astfel realizarea obiectivului de combatere a impunității urmărit de această decizie‑cadru^[9].

Cu toate acestea, sarcina garantării drepturilor fundamentale în cadrul unei proceduri referitoare la un mandat european de arestare revine în primul rând statului membru emitent.