H.G. nr. 834/1991. Legalitatea (nelegalitatea) certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (Partea I)

1. Preambul

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată reprezintă un act prin care anumite societăți comerciale își justifică existența dreptului de proprietate cu privire la anumite suprafețe de teren.

Nulitatea (nelegalitatea) unui certificat de atestare a dreptului de proprietate privată poate conduce o societate comercială la imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate asupra unui teren, putând astfel să genereze o serie de consecințe juridice negative (ex. pierderea unui proces, încetarea unor negocieri precontractuale, blocarea unei tranzacții etc.).

Prezentul material prezintă în mod succint: (i) cadrul juridic legal aplicabil certificatelor, (ii) opiniile exprimate de Curtea Constituțională a României privind cadrul legal care fundamentează emiterea certificatelor, (iii) opiniile exprimate de Înalta Curte de Casație și Justiție privind cadrul legal aferent emiterii certificatelor, (iv) condițiile de validitate privind emiterea certificatelor și conținutul acestora din perspectiva instanțelor judecătorești – partea I.

2. Cadrul legislativ aplicabil

2.1. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale

La data de 8.09.1990 a intrat în vigoare Legea nr. 15/1990, act normativ care a reglementat transformarea fostelor întreprinderi de stat (întreprinderile socialiste din perioada comunistă) fie sub forma regiilor autonome, fie sub forma societăților comerciale.

Grăitoare, în acest sens, sunt prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 15/1990: „Unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia își desfășoară activitatea, se organizează și funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăți comerciale”.

În esență, acest cadru juridic reglementa următoarele etape de trecere de la o economie de tip comunist la o economie de piață:

1. etapa 1 – întreprinderile de stat își încetau existența;

2. etapa 2 – concomitent cu închiderea unei întreprinderi de stat se înființa fie o regie autonomă , fie o societățe comercială (entități cu personalitate juridică);

3. etapa 3 – patrimoniul întreprinderii de stat desființate se transmitea către noua regie autonomă/noua societate comercială înființată.

Transferul patrimonial era reglementat, în principal, prin două articole:

Art. 19 care prevedea:

Inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în societăți comerciale, precum și evaluarea și stabilirea capitalului societăților comerciale înființate pe această cale se fac în condițiile stabilite prin hotărâre a guvernului”.

Art. 20 alin. (2) care prevedea:

Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”.

2.2. H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat

Potrivit art. 19 din Legea nr. 15/1990 inventarierea patrimoniilor fostelor întreprinderi de stat, patrimonii care urmau să fie transferate noilor entități juridice înființate (regii autonome/societăți comerciale) urma să se realizeze potrivit unei metodologii stabilite prin intermediul unei Hotărâri de Guvern.

În acest sens, Guvernul României a adoptat, la data de 8.08.1990, H.G. nr. 834/1991.

Acest act normativ reprezintă cadrul legal care reglementează condițiile de legalitate în privința emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Cele două condiții esențiale impuse de lege sunt:

1. existența unui drept asupra terenului în patrimoniul fostei întreprinderi de stat și transmiterea acestui drept către entitatea nou înființată (societatea comercială);

2. existența unei utilități a terenului în vederea realizării obiectului de activitate al societății comerciale nou înființate.

În acest sens sunt prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991: „Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană”.

O a treia condiție esențială (apărută tocmai la nivelul anului 2008) se referă la evaluarea terenului la valoarea de circulație.

În acest sens sunt prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991: „Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează la valoarea de piață, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizați, atestați conform legii, ale căror servicii vor fi achiziționate în conformitate cu prevederile art. 38, 39 și 215 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

La nivelul anului 2008, H.G. nr. 834/1991 a fost modificată prin intermediul H.G. nr. 107/2008, în sensul că terenurile pentru care urmau să se emită certificate de atestare a dreptului de proprietate privată trebuiau să fie evaluate la valoarea de circulație (iar nu la o valoare potrivit unor criterii adoptate la nivelul anului 1991 care nu mai erau de actualitate).

Rațiunea acestei modificări legislative rezultă din expunerea de motive a H.G. nr. 107/2008: „Criteriile în baza cărora societățile comerciale au obligația să–și delimiteze și evalueze terenurile aflate în patrimoniu, sunt emise în urmă cu 15 ani, iar reglementarea în vigoare în baza căreia se fac reevaluările imobilizărilor corporale și modificarea capitalului social, Hotărârea Guvernului nr. 500/1994 a fost adoptată în 1994, fără să se modifice coeficientul de corecție utilizat pentru terenuri, care se regăsește la pct. II din anexa 1 la Normele aprobate prin respectiva hotărâre.

Scopul prezentei hotărâri este evaluarea terenurilor la valoarea de piață, dar, în același timp, se impune și actualizarea reglementărilor din domeniu astfel încât valorile pentru care se emit certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor să fie reale și nu subevaluate și să existe o legislație unitara clară, care să nu creeze confuzii în aplicare”.

2.3. Criteriile de stabilire și evaluare a terenurilor

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 834/1991, criteriile de stabilire și de evaluare, în concret, a terenurilor ce puteau forma obiectul unui certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor urmau a fi adoptate prin acte normative emise de Ministerul Economiei și Finanțelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului.

În acest sens au fost adoptate două acte normative:

1. Criteriile nr. 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Finanțelor Publice;

2. Criteriile nr. 1C/311/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.

2.4. Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării

Legea nr. 137/2002 reprezintă un cadru legal prin care societățile comerciale care nu obținuseră, până la nivelul anului 2002, certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor erau obligate să demareze de îndată procedurile impuse de lege.

În acest sens sunt prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002: „Toate societățile comerciale, indiferent de structura capitalului social, cărora nu li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, vor întocmi și vor înainta instituțiilor îndreptățite să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, documentațiile necesare în vederea eliberării acestuia”.

Legea nr. 137/2002 nu a adus modificări în ceea ce privește condițiile de emitere a certificatelor, reglementând, în schimb, acțiunile ulterioare emiterii (ex. majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care se emiteau certificatele, emiterea de noi acțiuni, exercitarea dreptului de preferință la cumpărarea noilor acțiuni etc.).

3. Jurisprudența Curții Constituționale a României

Legea nr. 15/1990 (în special art. 19 și art. 20 care reglementau transferul patrimoniului) a format obiectul controlului de constituționalitate din partea Curții Constituționale a României, în mai multe rânduri.

Prin Decizia nr. 112/9.11.1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 9/17.01.1996, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

Prin deciziile nr. 7/1993 și nr. 8/1993, Curtea Constituțională a statuat că legea, în înțelesul său de act juridic, este supusă regulii tempus regit actum, așadar, regimului constituțional din perioada în care a fost adoptată.

Legea posterioară nu poate însă atinge dreptul de proprietate născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, ceea ce contravine principiului neretroactivității legii, înscris în art.15 alin. (2) din Constituție, principiu care se aplică și legii fundamentale.

În cazul la care se referă excepția de neconstituționalitate a art. 20 alin. (2) din Legea nr.15/1990, dreptul de proprietate al societăților comerciale născute prin transformarea fostelor unități economice de stat a luat ființă anterior Constituției, în temeiul unei legi adoptate sub alt regim constituțional. În consecință, chiar dacă dreptul de proprietate al societăților comerciale respective ar fi luat naștere în condiții potrivnice actualei Constituții, ceea ce nu este însă cazul, acest drept nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Cât privește cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății comerciale este de competența instanței judecătorești. Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată”.

Prin Decizia nr. 37/3.04.1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 141/08.07.1996, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale este o lege anterioară Constituției.

În legătură cu acest fapt, practica constantă a Curții a stabilit că, dacă instanța judecătorească nu constată abrogarea în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție, înseamnă că dispoziția legală anterioară acesteia este considerată valabilă și există interesul de a declanșa controlul de constituționalitate. Curtea Constituțională este obligată ca, în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text legal, pe care instanța înțelege să îl aplice, să se pronunțe asupra excepției.

Analizând criticile aduse prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și raportându-le la textele constituționale, rezultă că excepția nu poate fi reținută.

Este adevărat că aceste prevederi legale reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu. Dacă interpretarea acestei ultime părți a textului ar putea conduce la concluzii neconforme cu Constituția, aceasta este o problemă ce nu intră în câmpul de acțiune al contenciosului constituțional. Potrivit Constituției și legii sale de organizare și funcționare, Curtea Constituțională rezolvă litigii relative la neconstituționalitatea legilor, nicidecum la posibilele lor interpretări de către instanțele judecătorești.

Cât despre faptul că textul nu ar lămuri cine este totuși proprietarul bunurilor din această categorie, este de relevat că însăși Constituția prevede modalități de dobândire a unor bunuri pe alte căi decât intrarea lor în proprietate.

Este cazul, așa cum prevede art. 135 alin. (5), de posibilitatea concesionării sau închirierii bunurilor proprietate publică. Deci chiar legea fundamentală îndreptățește statul ca, în condițiile legii, să poată încredința bunuri aflate în proprietate publică pe alte căi decât atribuirea lor în proprietate”.

Prin Decizia nr. 9/22.01.1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 141/7.07.1997, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

Prevederile ce fac obiectul criticii reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu. Legea fundamentală prevede modalități de dobândire a unor bunuri pe alte căi decât intrarea lor în proprietate, și că statul, în condițiile legii, este independent să încredințeze bunuri aflate în proprietate publică pe alte căi, decât atribuirea lor în proprietate.

Dacă bunul a intrat prin naționalizare în proprietatea societății comerciale în litigiu, problema nu se mai pune, pentru că el face parte din patrimoniul acesteia, în această situație juridică.

Ca atare, și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, care stabilesc că bunurile din proprietatea societăților comerciale constituie proprietatea acestora, sunt constituționale.

Scopul Legii nr. 15/1990 a fost de a institui cadrul juridic al reorganizării unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Prevederile sale nu contravin dispozițiilor art. 41 din Constituție, astfel că excepția de neconstituționalitate a art. 20 alin. (2) este neîntemeiată”.

Prin Decizia nr. 250/18.09.2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 746/22.11.2001, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

Astfel, dispozițiile art.18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 se integrează, în realitate, în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit, sistem care se baza pe proprietatea de stat.

Dimpotrivă, anticipând aceste prevederi constituționale, legiuitorul preconstituțional a creat cadrul legislativ pentru transformarea proprietății de stat în proprietatea privată a societăților comerciale, societăți ulterior privatizabile, creând astfel premisele unei economii de piață.

Curtea constată că dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale nu reprezintă, de asemenea, o încălcare a textelor constituționale invocate, întrucât nu încalcă obligația statului de a ocroti proprietatea, ci, dimpotrivă, au asigurat condițiile legislative pentru exercitarea și extinderea acestui rol, și, pe de altă parte, nu contravin nici inviolabilității, în condițiile legii, a proprietății private, pentru că aceste dispoziții au creat bazele necesare pentru privatizarea fostelor unități economice de stat.

Astfel fiind, Curtea reține, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, că textele de lege criticate au rămas în vigoare, întrucât nu contravin Constituției, excepția urmând să fie respinsă”.

Prin Decizia nr. 151/17.03.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 444/25.05.2005, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

Deși Legea nr. 15/1990 este anterioară Constituției, soluționarea excepției de neconstituționalitate aparține Curții Constituționale, deoarece acest act normativ este în vigoare, urmând a fi aplicat, spre a produce efecte juridice și în prezent, sub imperiul noii legi fundamentale.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, Curtea, prin Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 17 ianuarie 1996, a arătat că, în ceea ce privește cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, «chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății comerciale este de competența instanței judecătorești.

Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată».

În ceea ce privește susținerea autorului excepției potrivit căreia trecerea terenurilor în proprietatea societăților comerciale «echivalează cu o expropriere fără justă și prealabilă despăgubire», Curtea reține, în acord cu jurisprudența sa constantă în materie, că despre încălcarea dreptului de proprietate și despre exproprierea sa nu se poate vorbi decât în urma reintegrării acestui drept în patrimoniul celui care pretinde o astfel de încălcare, în cazul de față, ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Curtea apreciază că același raționament justifică și respingerea criticilor autorului excepției ce au în vedere încălcarea dreptului la moștenire. Într-adevăr, atât timp cât dreptul de proprietate asupra terenurilor în discuție nu a intrat în patrimoniul fostului titular ca urmare a restabilirii sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dreptul de moștenire asupra bunurilor în discuție nu are obiect și, în consecință, nu se poate vorbi despre o eventuală încălcare a sa ”.

Prin Decizia nr. 227/19.02.2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 159/16.03.2009, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

Așadar, întrucât Legea nr.15/1990 este actul normativ care a reglementat reforma economiei românești prin declanșarea procesului de privatizare, nu se poate susține că dispozițiile criticate sunt contrare art. 45 din Constituție referitor la libertatea economică.

Cu privire la susținerea că noțiunea de patrimoniu este confuză, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, că «aceste prevederi legale reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu. Dacă interpretarea acestei ultime părți a textului ar putea conduce la concluzii neconforme cu Constituția, aceasta este o problemă ce nu intră în câmpul de acțiune al contenciosului constituțional», ci al instanțelor de judecată”.

Prin Decizia nr. 467/2.04.2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 285/30.04.2009, Curtea Constituțională a României a reținut următoarele:

„«Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată».

În ceea ce privește susținerea că noțiunea de patrimoniu este confuză, se constată că, prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.141 din 8 iulie 1996, Curtea Constituțională a statuat că «aceste prevederi legale reglementează două componente distincte ale patrimoniului societăților comerciale: bunuri aflate în proprietate și bunuri dobândite cu alt titlu. Dacă interpretarea acestei ultime părți a textului ar putea conduce la concluzii neconforme cu Constituția, aceasta este o problemă ce nu intră în câmpul de acțiune al contenciosului constituțional», ci al instanțelor de judecată”.

Din interpretarea coroborată a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională a României rezultă, în esență, următoarele:

1. Legea nr. 15/1990 este o lege adoptată anterior intrării în vigoare a Constituției României, după căderea regimului comunist (Legea nr. 15/1990 intrând în vigoare la data de 8.09.1990, în timp ce prima Constituție a României post-comuniste a intrat în vigoare la data de 21.11.1991);

2. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituția României toate actele normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a legii fundamentale rămâneau în vigoare numai în măsura în care nu contraveneau prevederilor constituționale;

3. Chiar dacă Legea nr. 15/1990 ar fi putut fi considerată ca fiind contrară Constituției, acest lucru nu ar fi afectat drepturile dobândite de societățile comerciale ce rezultau din desființarea fostelor întreprinderi de stat, deoarece s-ar fi înfrânt principiul neretroactivității legii;

4. Chestiunea de a cunoaște dacă un anumit drept a fost dobândit în mod legal sau nu, era un apanaj al instanțelor judecătorești de drept comun (acestea urmând a stabili, de la caz la caz, care erau drepturile ce intrau în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, patrimoniul transmis ulterior către societățile comerciale nou înființate);

5. Verificarea contradicției dintre Legea nr. 15/1990 și Constituția României revenea, în primul rând, instanțelor judecătorești și numai în măsura în care acestea stabileau că Legea nr. 15/1990 nu era abrogată implicit [potrivit art. 150 alin. (1) din Constituția României] se putea declanșa controlul de constituționalitate de către CCR;

6. Legea nr. 15/1990 reglementa două tipuri de bunuri ce se transferau din patrimoniul fostelor întreprinderi de stat în patrimoniul noilor societăți comerciale: (i) bunurile dobândite cu titlu de proprietate (ex. prin naționalizare) și (ii) bunurile dobândite cu alt titlu;

7. În măsura în care un bun era naționalizat pentru incidența protecției dreptului la proprietate era necesar să existe o hotărâre judecătorească prin care bunul să fi reintrat în patrimoniul fostului proprietar;

8. Definirea noțiunii de patrimoniu al fostelor întreprinderi socialiste, precum și identificarea legalității drepturilor ce intrau în alcătuirea patrimoniului reprezentau un apanaj al instanțelor judecătorești de drept comun.

H.G. nr. 834/1991. Legalitatea (nelegalitatea) certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (Partea I) was last modified: noiembrie 5th, 2021 by Răzvan Nicolae Popescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Răzvan Nicolae Popescu

Răzvan Nicolae Popescu

Este avocat definitiv asociat în cadrul Dumitru, Popescu si Asociatii S.P.A.R.L. și formator în materia Protecției datelor cu caracter personal în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților.
A mai scris: