Falsificarea documentelor, între imaginar și realitate

1. Introducere

Viața cotidiană ne dovedește că în fiecare zi falsificăm acte. De ce facem aceasta afirmație gravă? Pentru că nu de puține ori auzim expresia „Semnează aici în locul lui X! Nu este nicio problemă! Este plecat și mă grăbesc să depun documentația!”, „Știi PIN-ul! Scoate suma din bancomat!”. Și nu de puține ori considerăm că a semna în locul altei persoane, fără a aveam mandat expres în acest sens, este un lucru „normal”. Problema falsificării actelor a căpătat amploare în societatea modernă, datorită numărului mare de acte care circulă. Folosim acte tipărite, dactilografiate, manuscris, imprimat în alte moduri (xerox, laser etc.) prin care ne justificăm profesia, calitatea, condiția sau atestăm o stare de fapte. Ce trebuie să avem în vedere este faptul că falsificarea documentelor este o practică ilegală ce constă în modificarea, contrafacerea sau fabricarea de noi documente cu scopul de a induce în eroare o persoană, o firmă sau o instituție. Această problemă are implicații legale și morale grave.

În acest articol, ne propunem să facem o analiză succintă a falsificării documentelor, pornind de la o hotărâre judecătorească pronunțată de Curtea de Apel Constanța in 2018 unde s-a constatat înlocuirea fotografiei în actul de identitate, discutând aspecte esențiale, precum tipul de documente falsificate, metode examinare a falsificării, impactul legal și modalități de prevenție. Instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune în revendicare imobiliară prin care reclamanta arăta că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat prin constituire în baza Legii nr. 18/1991, potrivit Titlului de proprietate emis in 1993, pe numele moștenitorilor antecesorului său. Ulterior coproprietarii, în anul 1994, au realizat un partaj voluntar asupra terenului, reclamantei revenindu-i în proprietate suprafața de 2.176 mp.

În cursul anului 2007 reclamanta intenționând să vândă terenul a luat legătura cu o agenție imobiliară căreia i-a prezentat terenul și actele de proprietate, însă întrucât nu s-a reușit vânzarea, s-a hotărât să edifice o construcție pe acel teren. Cu această ocazie a aflat că imobilul său fusese vândut pârâților, in 08.11.2007 prin contract de vânzare-cumpărare autentificat la notarul public, prin folosirea unei cărți de identitate false, conținând toate datele personale corecte ale reclamantei, dar și o fotografie aparținând altei persoane, în vârstă de aproximativ 30 de ani (în vreme ce titularul actului de identitate, adică reclamanta, avea la acea dată 57 ani). De asemenea, reclamanta a apreciat că sunt false, atât procura specială din 07.11.2007 dată de (…) lui (…) pentru vânzarea imobilului, cât și declarația numitei (…) dată în fața notarului la aceeași dată, prin care atestă primirea întregului preț al vânzării de la mandatar. Faptele au fost reclamate organelor de urmărire penală, fiind astfel constituit dosarul penal nr. 215/P/2008 în cadrul căruia s-a stabilit că actul de identitate prezentat notarului public pentru vânzătoare este falsificat, iar semnăturile date pe procură și pe declarația vânzătoarei nu îi aparțin reclamantei[1].

2. Aspecte esențiale

Pentru început, ne vom opri asupra noțiunilor de „act”, „înscris” și „document”[2] pe care le întâlnim în literatura de specialitate. Actul este definit în DEX ca fiind „Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris”. Înscrisul este definit în DEX ca fiind „Act, document, dovadă, zapis. Declarație în scris care poate servi ca mijloc de probă sau care contribuie la aflarea adevărului în cauză”. Documentul este definit în DEX ca fiind „Act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație. Text scris sau tipărit, inscripție sau altă mărturie servind la cunoașterea unui fapt real actual sau din trecut”. Așa cum s-a concluzionat și în literatura de specialitate[3], noțiunea de document este cea mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decât cea de act. Termenul de document este mai sugestiv, redând prin conținutul său fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni.

Prin noțiunea de document în criminalistică se înțelege[4] „orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declarații, precum și bilete de călătorie, de bancă, timbre etc.”. Conchidem că pentru a face mai ușoară lecturarea și înțelegerea materialului analizat, vom folosi noțiunea de document suspect. Nu de puține ori în ordonanțele sau încheierile instanțelor de judecată se folosește noțiunea de „act fals” supus expertizării. Considerăm că denumirea de document suspect prezintă rigoarea necesară instanțelor de judecată, pentru evitarea prematurității pronunțării asupra unui mijloc de probă. Documentul suspect prezintă interes numai dacă este apt să producă consecințe juridice. Consecințele juridice sunt evidențiate în Codul penal în infracțiunile de falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, falsificarea unei înregistrări tehnice, falsul informatic, falsul în declarații, falsul privind identitatea etc.

În funcție de emitentul lor avem documente oficiale și documente sub semnătură privată. În art. 176 din Codul penal este definită noțiunea de „public”, ca fiind tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Prin „înscris oficial” se înțelege orice înscris care emană de la o persoană juridică din cele la care face referire art. 176 Cod penal ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) Cod penal sau care aparține unor asemenea persoane. În completarea noțiunilor sus arătate vine și art. 320 alin. (3) Cod penal care asimilează înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice. În activitatea cotidiană sunt folosite pe scară largă atât documente oficiale, cât și documente sub semnătură privată. În categoria documentelor sub semnătură privată intră documentele care nu fac parte din categoria celor oficiale, publice.

Este important să facem următoarea distincție: documentele sub semnătură privată care au fost autentificate dobândesc un caracter oficial, falsificarea lor fiind analizată ca fals în înscrisuri oficiale. În speța dedusă analizei constatăm că avem un document oficial, respectiv actul de identitate falsificat și documente sub semnătură privată autentificate de notarul public, care dobândesc caracter oficial, în care semnătura a fost aplicată de o terță persoană. Falsificarea documentelor poate fi realizată prin generarea complet nouă a unui document care nu a existat niciodată, prin schimbarea unor elemente ale unui document autentic, prin folosirea unor documente reale sustrase sau obținute fără drept.

3. Tipul de documente falsificate

În literatura de specialitate[5] documentele sunt clasificate în:

• documente de identitate și legitimare – categoria cuprinde cărțile de identitate, pașapoartele, permisele de conducere, cărțile de alegător, permise de rezidentă, ș.a.;
• documente fiduciare – bancnote, titluri bancare, cărți de credit;
• alte categorii de documente – bilete de transport, documente de livrare și recepție, documente vamale, diplome de studii, cărți de muncă etc.

Pentru stabilirea autenticității⁶ unui document trebuie avute în vedere următoarele element:

– să îndeplinească cerințele legale privind forma și conținutul actului scris, acesta trebuind să fie datat, semnat, ștampilat, înregistrat, eventual numerotat;

– să fie în termenul de valabilitate, care, în majoritatea situațiilor, este limitat la o perioadă de timp, specificată în document;

– corespondență între înfățișarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau înscrisul pe care aceasta și-l atribuie, precum și a corespondenței dintre datele referitoare la identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu care aceasta se legitimează;

– existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau contrafacerea sa.

Documente oficiale sunt emise de autoritățile publice și sunt falsificate pentru a construi alte identități false sau pentru fraudarea de servicii în cazul actelor de identitate, pentru obținerea dreptului de conducere fără examinare obligatorie în cazul permiselor de conducere. În cazul documentele financiare, acestea sunt falsificate pentru obținerea de împrumuturi nereale și plăți necuvenite. Iar documentele private sunt create de persoane fizice și juridice private prin modificarea unor clauze contractuale în vederea obținerii unor avantaje, prin certificări de studii și calificări în vederea obținerii unor posturi importante. Un document poate fi considerat valabil dacă întrunește atât condițiile de fond în ceea ce privește emitentul, calitatea acestuia de a emite, modifica și certifica un document, cât și condițiile de formă privind calitatea materialului suport, elementele de securitate nealterate, datele inserate să fie autentice, perioada de valabilitate, prezența sigiliilor de certificare, să fie relativ rezistent la o uzură normală, fiind ușor verificabile prin examinare vizuală și tactilă.

În analiza noastră ne vom referi, pentru început, la documentul oficial falsificat reprezentat de actul de identitate. Ceea ce observăm este faptul că documentul falsificat a fost folosit în față unei autorități, respectiv a notarului public, în vederea producerii unor consecințe juridice, prin înstrăinarea unui bun și obținerea contravalorii acesteia. Considerăm că autoritatea, respectiv notarul public, a analizat documentul prezentat prin pipăire și vizualizare pe toate fețele, a efectuat verificările necesare în bazele de date la care are acces, a identificat și persoana care susține că este titulara documentului prezentat și nu a constatat nicio neregulă, nici la documentul fizic, nici la persoana care îl deținea. Cu alte cuvinte, documentul prezentat care atestă datele de identitate ale titularului întrunea toate condițiile de formă și fond, era în termenul de valabilitate, avea elementele de protecție sau de securitate nealterate. Considerăm că se impune stabilirea diferențelor dintre titular și posesor. În literatură[6] s-a statuat că titularul este prezumat a fi și posesorul actului, dar nu totdeauna posesorul este și titularul actului. În speța noastră concluzionăm că posesorul documentului nu era și titularul lui.

Trebuie să observăm că instanța de judecată folosește în cuprinsul hotărârii două denumiri precum „carte de identitate”, cât și „act de identitate”. Denumirea de carte de identitate este folosită atunci când instanța reiterează susținerile reclamantei, respectiv că prin folosirea unei cărți de identitate false conținând toate datele personale corecte ale reclamantei, dar și o fotografie aparținând altei persoane. Atunci când reiterează informații furnizate de către organele de urmărire penală, instanța de judecată folosește noțiunea de act de identitate. Considerăm că se impune a face distincția între cele două noțiuni, pornind de la anul realizării falsificării, respectiv 2007. Prin carte de identitate putem înțelegem modelul plastifiat pe care sunt inserate date de identificare și elemente se securitate. Prin act de identitate putem înțelegem buletinul de identitate modelul cu coperta și pagini multiple, capsat la interior.

Astăzi am putea înțelege cartea electronică de identitate (CEI) format tip card bancar, care întrunește condițiile unui document de călătorie în străinătate, cu elemente de securitate fizică și protecție avansată a datelor personale, permite accesul la servicii online și semnătură electronică, iar schimbarea adresei de domiciliu se face fără înlocuirea CEI, se eliberează și minorilor cu vârsta între 0 și 14 ani ori cartea simplă de identitate (CIS), cu același format tip card bancar, cu elemente de securitate fizică, dar care nu este document de călătorie și nu are funcții electronice și nu se eliberează și minorilor cu vârsta între 0 și 14 ani. Falsificarea documentelor de identitate a devenit frecventă și în practica noastră judiciară. În funcție de modalitățile de falsificare acestea pot fi clasificate în falsuri totale sau contrafaceri, atunci când se generează un document nou, care nu a existat niciodată, și falsuri parțiale prin schimbarea unor elemente ale documentului autentic[7]. Falsul prin înlocuirea fotografiei[8] este cel mai frecvent întâlnit și totodată cel mai rapid și mai comod procedeu de schimbare a identității în cazul buletinului de identitate. Vom detalia mai jos aspectele importante ale falsificării.

În al doilea rând, vom analiza acțiunea subsecventă folosirii documentului falsificat, respectiv semnarea unor documente în fața unei autorități, notarul public, cu consecința juridice majore. Emiterea de către funcționari, cărora prin lege le-a fost conferită autoritate publică, a unor documente, înscrisuri, care atestă fapte sau împrejurări neadevărate fac obiectului falsului intelectual. Falsificarea semnăturii[9] se numără printre cele mai frecvente categorii de falsuri, consecințele acesteia putând fi nebănuite, prin implicațiile juridice, sociale, economice și chiar artistice (falsificarea semnăturilor de pe operele de artă). În speța analizată concluzia organelor de urmărire penală a fost că „semnăturile date pe procură și pe declarația vânzătoarei nu aparțin reclamantei”. Potrivit concluziilor expertizei grafoscopice dispuse în dosarul penal, „semnătura aplicată în numele vânzătoarei pe antecontractul din 03.11.2007 este inaptă pentru o examinare pertinentă, iar semnătura vânzătoarei de pe declarația dată în fața notarului sub nr. …/07.11.2007 nu a fost executată de …, deși declarația respectivă a fost dată în numele acestei persoane”. Cu aceeași ocazie s-a emis și procura specială autentificată sub nr. …/07,11,2007, în numele aceleiași persoane și purtând aceeași semnătură.

4. Metode de examinare a falsificării

În considerentele hotărârii se afirmă că „actul de identitate prezentat notarului pentru vânzătoare este falsificat”, indicându-se ca unica diferență vizibilă este fotografia, în ceea ce privește vârsta titularului, respectiv 30 ani față de 57 ani. Analiza noastră trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

– falsificatorul a intrat în posesia documentului oficial „original”, respectiv a cărții/actului de identitate și a înlocuit fotografia titularei;

– falsificatorul a creat un document nou care să cuprindă toate datele din documentul „original”, aplicând o fotografie nouă, care nu o prezintă pe titulară. Considerăm că înlocuirea fotografiei a fost realizată cu mare acuratețe, dacă notarul public, specialist în domeniu, nu a sesizat nereguli. Ne punem întrebarea cum a intrat falsificatorul în posesia documentului oficial pe care să îl denumim „original”, cu acordul titularului sau fără acordul titularului?

Este menționat în hotărâre că reclamanta/titulara actului de identitate a pus la dispoziția unui agent imobiliar pentru câteva zile acest document. Oare în acest moment documentul oficial a fost „clonat”? Nu este menționat în hotărâre, dar considerăm că reclamanta la finalul acelor zile a intrat în posesia actului său de identitate. Dacă reclamanta a intrat în posesia actului său de identitate, atunci suntem în prezența unei contrafaceri, fiind păstrate elementele reale și legale de identificare a persoanei. Singurul element falsificat este fotografia. De asemenea, concluzionăm că se impune examinarea ambelor acte de identitate pentru a stabili cu exactitate care este „original” și care este falsificat. Trebuie înlăturată suspiciunea că reclamanta/titulara actului ar fi în posesia unui act contrafăcut, iar falsificatorul în posesia „originalului” modificat parțial, în ceea ce privește fotografia. De asemenea, din cuprinsul hotărârii nu putem stabili cu exactitate perioada în care actul de identitate al reclamantei s-a aflat în posesia agentului imobiliar. În perioada în care s-au redactat declarația și contractul de vânzare-cumpărare sau într-o altă perioadă?

Faptul că notarul public are la dispoziția sa documentul de identitate în „original” îi permite acestuia o analiză reală, neexistând presiunea timpului pentru redactarea documentelor, asupra formei actului (dimensiune, culoare, vechime, deteriorare, uzură), asupra conținutului acestuia (datele menționate nume, prenume, cod numeric personal, detalii adresă domiciliu, seria și numărul actului, perioada de valabilitate, emitentul și nu în ultimul rând fotografia titularului), elemente de protecție și securitate a documentului. În practică se folosește metoda copierii, xeroxării actului, care nu de puține ori a evidențiat anumite modificări în structura documentului, ceea ce poate duce la concluzia că documentul este suspect de fals. În literatura de specialitate[10] se afirmă că falsificarea totală sau contrafacerea documentelor de identitate este mult mai greu de realizat astăzi, întrucât se impune o succesiune întreagă de contrafaceri, începând cu hârtia, cerneala, până la imprimarea ori imitarea altor elemente de protecție auxiliară. Pentru depistarea falsului în documente se folosesc tehnici radiografice.

Falsul prin înlocuirea fotografiei, așa cum am arătat, este des întâlnită în practică. Identitatea dintre înfățișarea persoanei și fotografia de pe document se realizează de către autoritate prin simpla comparație a fotografiei din document și a persoana aflată în fața sa. Dacă observatorul nu este avizat, detaliile legate de fizionomie nu sunt observate. În speța noastră avem totuși o diferență foarte mare de vârstă, de la 30 la 57 de ani, perioadă în care fizionomia se poate schimba de cele mai multe ori radical. În vederea eliminării oricăror suspiciuni, legiuitorul a stabilit intervale de timp în care actele de identitate sunt valabile, astfel încât ele să conțină date reale ale titularului, inclusiv privind fizionomia. Înlocuirea fotografiei se poate realiza prin tăierea și apoi dezlipirea fotografiei titularului, eliminarea fotografiei inițiale și înlocuirea ei cu o altă fotografie, înlocuirea fotografiei aplicate sub folia laminată, înlocuirea fotografiei integrate, realizate cu ajutorul tehnicilor de vârf ce fac posibilă reproducerea aproape exactă a oricărui tip de fotografie. Concluzionăm că falsul realizat a fost bine executat, astfel încât a indus în eroare un specialist, notarul public.

Analiza noastră are în vedere următoarele aspecte:

– actul de identitate a fost contrafăcut în totalitate, prin emiterea unuia nou în care au fost păstrate datele reclamantei, astfel încât la o minimă verificare a actului de identitate din partea autorităților, aici fiind vorba de notarul public, să pară legal.

– actul de identitate este falsificat parțial prin înlocuirea fotografiei.

Având în vedere cele menționate anterior, faptul că s-a înlocuit fotografia conduce spre concluzia că ne aflăm în față unei falsificări parțiale. În ceea ce privește documentul scris, analiza noastră se rezumă numai la semnătură, întrucât deja știm că autorul documentului redactat este notarul public, că în față sa s-a prezentat o persoană de sex feminin, care s-a legitimat cu un act de identitate, care la o minimă verificare nu a dus la concluzia că poate fi suspectat de falsificare și care a dus la întocmirea unor acte juridice cu consecințe majore. Nu vom analiza efectul juridic al actelor întocmite, întrucât nu aceasta este obiectul de analiză propus. Ne vom rezuma la analiza semnăturii aplicate pe documentele autentificate de notarul public. Așa cum am arătat, falsificarea de semnăturii se numără printre cele mai frecvente categorii de falsuri, consecințele acesteia putând fi nebănuite. De cele mai multe ori infractorii încearcă să reproducă semnătura, prin imitare, prin copierea acesteia prin proiecție, prin transfer de suport, prin fotografiere, prin scanare.

Falsul prin imitare liberă[11] se execută în majoritatea cazurilor, cu modelul în față, dar și după memorie. Scanarea și imprimarea sunt unele dintre cele mai comune metode și implică scanarea unui document autentic și imprimarea lui cu modificările necesare. Un software de editare este folosit pentru a modifica detaliile unui document existent, utilizând programe de editare foto și video. Holograme și microprinturi sunt folosite pentru documentele de securitate foarte înaltă. Prin specificul activității notariale, aplicarea semnăturilor se face în față notarului public. Considerăm că nu este posibilă în speța analizată, ca imitarea semnăturii cu modelul în față sau prin scanare ori editare, să se facă în prezența unui funcționar, notarul public, ci mai degrabă considerăm că se poate realiza după memorie. În speța analizată s-a dispus și realizat o expertiză grafoscopică. Ce s-a analizat? S-a analizat semnătură. A cui semnătură? Considerăm că trebuie analizată semnătură victimei falsului privind identitatea.

Dacă mai sus am arătat că infractorii încearcă să imite, să copieze semnătura, în speța noastră nu putem afirma că semnătură a fost copiată sau imitată sau că cel care a aplicat semnătură a folosit o semnătură proprie. Din concluziile expertizei grafoscopice rezultă că semnătura aplicată pe un document, antecontractul din 03.11.2007, este inaptă pentru o expertizare pertinentă. Concluzia expertului poate părea inexplicabilă. Oare nu a avut suficiente elemente care să conducă spre o concluzie diferită, respectiv că este sau nu este semnătura reclamantei? Trebuie să facem distincția între semnătură si scris. În analiza scrisului, expertul are la dispoziție caracteristicile topografice ale scrisului: modul de dispunere, de amplasare a unui text, marginea, distanța dintre rânduri, caracteristici grafice, precum gradul de evoluției a scrisului inferior, mediu sau superior, forma, dimensiunea, înclinarea, viteza, presiunea, caracteristicile particulare, precum modalitatea de începere a execuției, de finalizare, de scriere în plan vertical. În analiza semnăturii expertul are la dispoziție o parte din aceste caracteristici sau nici una în funcție de forma semnăturii.

În situația unei semnături scrise cu semne grafice o parte din caracteristici vor putea fi folosite în expertiză. Acolo unde semnătura este un desen abstract expertul va putea folosi o parte din aceste caracteristici și mai mult metoda comparativă. Potrivit literaturii de specialitate[12], „expertul va trebui să determine dacă coincidențele dintre scrisurile comparate formează ansamblul irepetabil de caracteristici ale scrisului unei persoane, să excludă scrierea textului sau semnăturii în litigiu de către o altă persoană”. Nu trebuie uitat că semnătura se schimbă în funcție de perioada în care a fost dată, de vârsta scriptorului, de starea de sănătate, de emoțiile acestuia. Concluzia expertului în speța analizată este că semnătura este inaptă, este incapabilă să-i ofere elementele necesare aflării adevărului, motiv pentru care, pentru a nu încălca principiile investigației criminalistice, a preferat să arate că proba este neconcludentă. În schimb, pentru al doilea obiectiv al expertizei, concluziile expertului sunt că semnătură de pe declarația dată în fața notarului în 07.11.2007 nu a fost executată de reclamantă. Expertiza grafoscopică a confirmat că reclamanta nu și-a exprimat consimțământul la data întocmirii actelor aferente vânzării prin semnarea acestora.

5. Impactul legal și modalități de prevenție

Falsificarea documentelor este o infracțiune severă și este pedepsită conform legilor penale. Pentru clarificarea situațiilor în care s-au folosit documente falsificate se solicită instanțelor de judecată stabilirea adevărului și sancționarea autorului faptelor. Sancțiunile sunt atât penale, cât și civile. Expertizele criminalistice grafoscopice sunt folosite atât în cauzele penale, cât și în cele civile. Pe lângă implicațiile juridice, falsificarea documentelor private are implicațiile sociale, economice și chiar artistice (falsificarea semnăturilor de pe operele de artă) cum ar fi: decredibilizarea instituțiilor, prejudicii financiare (cheltuieli legate de litigii) relații comerciale compromise (afectarea colaborărilor și parteneriatelor din cauza documentelor falsificate). La nivel internațional și național, există multiple cazuri celebre de fals în înscrisuri private care au atras atenția mass-media. Aceste exemple servesc adesea ca avertisment și ilustrări clare ale consecințelor legale și financiare.

Nu de puține ori nerespectarea regulilor stabilite de societatea în care trăim duce la insecuritatea socială, la liberul arbitru, la haos. Pentru a elimina toate aceste situații, autoritățile acordă o atenție deosebită documentelor de identitate prin recurgerea la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid, cu elemente de securitate sporite și prin imprimarea fotografiei posesorului pe documentele fiduciare sau de identitate. De asemenea considerăm că se impune ca instituțiile și companiile:

– să investească în software-uri de securitate avansate, care pot detecta falsificările în timp real;

– să instruiască personalului în recunoașterea documentelor falsificate;

– să incorporeze elemente de securitate în documente pentru a face falsificarea cât mai dificilă;

– să instituie politici stricte de verificare și audit periodic al documentelor pentru a preveni și detecta falsificările.

6. Concluzii

Falsificarea documentelor între imaginar, creat cu ajutorul filmelor și jocurilor electronice, în care autorul este întotdeauna erou, și realitate nu trebuie să existe. Intenția de a falsifica sau de a folosi un document fals trebuie sancționată. Cu ajutorul tehnologiei moderne și printr-o educație corespunzătoare și pe înțelesul tuturor, putem combate această problemă eficient și proteja integritatea informațiilor și a documentelor. Pentru înțelegerea acestui fenomen, este necesar să elaborăm procedee de identificare ale autorilor, precum și să adoptăm măsuri corespunzătoare pentru combaterea și prevenirea săvârșirii infracțiunilor. Astfel putem contribui la o societate mai sigură și mai transparentă.