Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenţei româneşti şi a Curţii de la Strasbourg
Ion Popa - iulie 7, 2016„De facto“ expropriation – general confusion of Romanian and the Strasbourg Court decisions
Abstract
This article on “de facto“ expropriation, made-up as an legal institution, submits änd highlights several issues.
First, it shows the fact that not only national courts, but also the Court in Strasbourg can generate, through its decisions, legal inaccuracies at least equal to that which is called upon to resolve, the effect being however much larger in a negative way, because the Court rulings have significance not only for the case it solves, but represent legal guidance in relation to all national courts of signatory states of the Convention.
Second, it has to be stressed that (some) Romanian courts assumes without any criticism the decisions from the European Court, thus contributing to the perpetuation of obvious legal anomalies.
Thirdly, the article highlights the risks of inventing and applying, in actual cases, concepts exceeding the legal regulation and which leads inevitably to: discrimination on the basis of the person involved (public or private); distortion and even cancellation of strict and mandatory procedures and institutions regulated by law (expropriation); building the foundation of fraud, etc.
Keywords: compensation, expropriation, expropriation in fact indirect expropriation, price, circulation value.
Pentru a proteja o proprietate cotropită, legiuitorul a pus la dispoziţia titularului acelei proprietăţi acţiunea în revendicare, acţiune prin intermediul căreia proprietarul deposedat redobândeşte posesia bunului său pe cale judecătorească de la cotropitor. Tot legiuitorul a impus norme prin care proprietarul tulburat în folosinţa proprietăţii sale este îndrituit la despăgubiri pentru perioada cât a durat lipsa folosinţei. Am acceptat (aproape) toţi, teoreticieni şi practicieni ai dreptului, că aceste legiuiri constituie calea de reparaţie în cazurile de cotropire a unei proprietăţi.
Practica judecătorească naţională mai recentă, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene ne-au demonstrat însă că ne-am înşelat, aducând în atenţie şi validând o nouă instituţie juridică aflată la dispoziţia proprietarului deposedat şi anume exproprierea în fapt.
Este cunoscut şi nu vom relua aici, că exproprierea constituie o formă manu militari de trecere a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică a autorităţii statale, cu o justă şi prealabilă despăgubire. Este la fel de cunoscut că iniţiativa exproprierii aparţine exclusiv autorităţilor statale şi este determinată de nevoia realizării unor obiective de interes public (şosele, căi ferate, pasaje subterane ori supraterane etc.). Tocmai pentru că implică o formă de transfer a proprietăţii fără acordul prealabil al proprietarului, atât cazurile şi condiţiile exproprierii, cât şi procedura de urmat au fost riguros reglementate prin norme europene şi naţionale (constituţionale şi legale), norme imperative şi restrictive, adoptate pe de o parte pentru a garanta realitatea concretă şi nu virtuală a dreptului de proprietate al cetăţeanului şi de a-l proteja împotriva unor eventuale forme de preluare abuzivă din partea Statului, iar pe de altă parte pentru a asigura o indispensabilă rigurozitate în cheltuirea planificată a banului public alocat.
Aşa cum arătam, iniţiativa exproprierii aparţine Statului, prin diversele sale instituţii. Niciodată, nici expres, nici implicit, nici aluziv, legiuitorul nu a reglementat şi ipoteza în care iniţiativa exproprierii să aparţină celui expropriat, sau ipoteza în care Statul să fie obligat de judecători să procedeze la expropriere.
Cu toate acestea, cum arătam, în practica judecătorească naţională mai recentă s-au promovat acţiuni prin care reclamanţii proprietari au cerut obligarea Statului de a le expropria imobilul, acţiuni ce au fost admise, Statul fiind obligat de judecători să „preia în proprietate” imobilul şi să achite şi despăgubirile echivalente acestei preluări, în condiţiile în care, repetăm, Statul nu a înţeles să demareze acţiunea de expropriere[1].
Argumentele celor ce au cerut, dar şi ale celor ce au admis cererile, judecătorii, s-au bazat pe ceea ce aceştia au intitulat expropriere în fapt. Această inedită instituţie, a exproprierii în fapt, necunoscută reglementării legale, a fost asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritatea statală prin edificarea de obiective de interes public, ocupare săvârşită de regulă prin două modalităţi: fie prin extinderea în fapt a unor lucrări de realizare a obiectivelor de interes public, efectuate pe terenuri expropriate vecine celui ocupat în fapt, fie prin restituirea (bizară) în natură către proprietarul privat, în baza legilor speciale de reparaţie (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001), a unor terenuri deja ocupate de obiective de interes public (intersecţii stradale, pasaje rutiere, intrarea-ieşirea de la reţeaua de metrou etc.). S-a reţinut în toate aceste situaţii că, fiind ocupate cu obiective de interes public, terenurile sunt asimilabile celor expropriate pentru utilitate publică şi că proprietarii se cuvine a fi despăgubiţi în baza procedurilor reglementate de legile ce guvernează exproprierea, cu preţul de piaţă al imobilului.
Apreciem că întregul raţionament ce justifică promovarea noţiunii de „expropriere în fapt” este vulnerabil, după cum vom dezvolta mai jos şi, presupunem, se bazează şi pe o confuzie interpretativă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Vom analiza subiectul atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, cât şi din perspectiva jurisprudenţei naţionale.
- 1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin mai multe hotărâri în litigii în care persoane private reclamau faptul că Statul le-a încălcat dreptul de proprietate fie prin interdicţii care îi împiedicau să îşi exercite real şi integral drepturile asupra unui imobil[2], fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică şi la despăgubirea justă şi prealabilă. Prin hotărârile amintite, Curtea a reţinut noţiunile de expropriere de fapt, pentru prima ipoteză, a interdicţiilor şi expropriere indirectă pentru cea de a doua ipoteză, a ocupării în fapt[3]. În ambele situaţii, Curtea a apreciat că a existat o ingerinţă a autorităţii publice asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a obligat Statul la despăgubiri.
În principiu jurisprudenţa Curţii în sensul arătat este corectă. Se impun totuşi câteva consideraţii critice în legătură cu natura juridică şi consecinţele despăgubirilor acordate de Curte, pentru că, aşa cum au fost concepute, acestea denaturează înseşi noţiunile de drept de proprietate şi de transfer al proprietăţii. Vom constata astfel că, pe de o parte, despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparaţie pentru lipsa de folosinţă a bunului, ci au fost concepute şi evaluate ca preţ de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer a proprietăţii de la reclamant către autoritate. Pe de altă parte, pornind de la primul aspect, vom mai constata contradicţia flagrantă generată de Curte prin obligarea autorităţii la plata acestui tip de despăgubire, în sensul că deşi despăgubirile au caracterul de preţ şi ar trebui să semnifice şi transferul proprietăţii, Curtea nu a analizat sub nicio formă acest ultim aspect, rezultatul fiind că reclamantul pleacă de la Curte şi cu preţul terenului, dar şi în postura de proprietar de jure al bunului, ceea ce în mod vădit constituie o anomalie.
Un argument al Curţii în faţa acestei critici ar fi acela că prin competenţele sale, Curtea nu se poate pronunţa decât cu privire la ingerinţa autorităţii asupra unui drept şi nu la transferul de proprietate. Dar, stabilind cuantumul despăgubirii la nivelul preţului de vânzare a unei proprietăţi şi nu la lipsa de folosinţă a acesteia şi obligând Statul la plata acestei despăgubiri-preţ, Curtea a creat prin chiar hotărârea sa un grav dezechilibru între părţi, concretizat, repetăm, prin faptul că Statul a fost obligat la plata preţului unei proprietăţi pe care nu a dobândit-o în drept, iar proprietarul a primit preţul unei proprietăţi care, în drept, rămâne în continuare în patrimoniul său. Aspectul pozitiv al contextului de mai sus este că, totuşi, chiar şi în aceste circumstanţe de vădită deformare juridică, judecătorul european nu s-a subrogat în dreptul autorităţii de a expropria o proprietate privată şi nici nu a sugerat măcar o atare competenţă instanţelor naţionale, limitându-se, cum arătam, doar să constate ingerinţa şi să acorde despăgubiri.
Confuzia interpretativă a judecătorului naţional, pe care o vom analiza în continuare, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O. de mai sus, este că, preluând necritic noţiunea de expropriere de fapt, judecătorul român s-a subrogat competenţelor statale în materie de expropriere, fără a avea în vedere, repetăm, că pe de o parte, analiza Curţii a cuprins doar aspectul ingerinţei autorităţii asupra unui drept, iar pe de altă parte că decizia Curţii nu a vizat un eventual transfer de proprietate, ca efect al ingerinţei, Curtea limitându-se doar la a constata ingerinţa şi de a acorda despăgubiri, fără a se subroga competenţelor statale în materie de expropriere.
- 2. Din perspectiva jurisprudenţei naţionale, vom constata că premiza acţiunilor şi hotărârilor bazate pe exproprierea în fapt constă în aceea că proprietarul unui teren este tulburat în posesia bunului său imobil şi nu mai poate redobândi această posesie decât cu foarte mare dificultate, terenul său fiind afectat, ulterior cotropirii, unor obiective de interes public. Puşi în faţa unei atari situaţii şi constatând dificultatea majoră a redobândirii posesiei de către proprietarul afectat, judecătorii români au considerat că nu calea clasică a acţiunii în revendicare, care are drept consecinţă tocmai redobândirea posesiei, este cea firească, ci au optat pentru o soluţie gospodărească alternativă de despăgubire a proprietarului afectat în folosinţa proprietăţii sale, soluţie pe care au denumit-o expropriere în fapt.
Alternativa adoptată de judecători în situaţiile de mai sus constituie un hibrid juridic pentru că deşi denumită expropriere în fapt, nu are nimic în comun cu procedura legală a exproprierii, ci se bazează pe o situaţie de fapt, tulburarea unei posesii imobiliare, care la rândul său reprezintă premiza clasică nu a unei exproprieri, ci a unei acţiuni în revendicare, astfel cum aceasta este reglementată atât în vechiul cât şi în noul cod civil prin art. 480, respectiv art. 563.
Potrivit textelor citate proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la cel ce i l-a cotropit, care îl posedă sau îl deţine fără drept.
Deşi revendicarea bunului este reglementată terminologic a fi un drept, promovarea acţiunii în revendicare constituie în egală măsură şi o obligaţie în sarcina unui proprietar diligent ce urmăreşte recâştigarea posesiei bunului său, tot la fel cum şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti astfel obţinute constituie tot o obligaţie în sarcina proprietarului diligent[4]. Sigur că punerea efectivă în executare a hotărârii şi redobândirea posesiei terenului de către proprietarul privat, în acele situaţii în care terenul este afectat de obiective de interes public de natura celor enumerate în supra, se pot vădi a fi foarte dificile. Dar chiar şi în aceste condiţii puterea unei hotărâri judecătoreşti şi obligaţia instituţiei publice de a o respecta nu pot fi puse la îndoială şi eludate prin aspecte de fapt, indiferent care ar fi natura acestora, acceptând chiar apariţia, în cursul executării, a unor consecinţe negative în raport cu utilizarea ori funcţionarea unor obiective de interes public[5]. Aceasta este, sau ar trebui să fie puterea unei hotărâri judecătoreşti, iar datoria judecătorului este, credem, de a îndruma partea în direcţia bazată legal a acţiunii în revendicare şi nu în preluarea necritică şi validarea deformată a unui volatil, criticabil şi vulnerabil concept jurisprudenţial european.
Concluzia este susţinută consistent şi de principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, precum şi de normele, naţionale şi europene, de combatere a discriminării. Dacă acceptăm că părţile au o poziţie egală în faţa legii, indiferent de calitatea şi de statutul lor juridic, ar fi foarte dificil de explicat credibil de ce în situaţiile în care cotropitorul terenului este o persoană privată, singura cale de recuperare a bunului cotropit o constituie acţiunea în revendicare, iar în cazul în care cotropitorul terenului este „autoritatea”, calea de reparaţie o constituie invenţia exproprierii în fapt. Din orice unghi comparativ am analiza cele două ipoteze, vom constata existenţa unei duble măsuri de apreciere din partea instanţei şi a unei abordări discriminatorii bazată pe statutul juridic al uneia dintre părţile implicate în litigiu, „autoritatea”, în condiţiile în care, totuşi, procesul civil se supune imperativului egalităţii părţilor în faţa legii şi în condiţiile în care discriminarea de orice fel este interzisă.
2.1. S-ar putea invoca în sprijinul exproprierii în fapt imperativul despăgubirii proprietarului afectat în condiţiile în care restituirea în natură ca efect al acţiunii în revendicare nu mai este practic posibilă, imperativ la care achiesăm, dar care, repetăm, trebuie să se sprijine pe norme legale şi nu pe imprevizibile, prin consecinţe, analogii.
[1] A se vedea sentinţa civilă nr. 2023/2015 a Tribunalul Ilfov Secţia civilă, definitivă prin respingerea apelului ca tardiv prin dec. civ. nr. 166/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, pronunţată în dos. nr. 142/93/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă; s.c. 933/2013 a Trib. Bucureşti, Secţia V civilă; dec. civ. nr. 518/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă şi dec. civ. nr. 1114/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.
[2] A se vedea în acest sens cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, cauza Loizidou contra Turciei, cauza Burghelea împotriva României, cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. contra Italiei, cauza Scordino contra Italiei, ş.a. Toate aceste speţe, dar şi multe altele referitoare la expropriere au fost analizate în detaliu în lucrarea Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată de Editura Universul Juridic în anul 2013, sub semnătura autorilor Dumitru A. P. Florescu, Monica Rotaru, Mihaela Olteanu, Marieta Safta şi Andreea Martinescu.
[3] Vom adopta în cuprinsul prezentului articol terminologia folosită de judecătorii români, exproprierea în fapt.
[4] A se vedea în acest sens, în detaliu şi I. Popa, Rentă bugetară pentru pasivitatea culpabilă a proprietarului imobiliar, publicat pe universuljuridic.ro, 4.04.2016. A se vedea în acelaşi sens al obligaţiei proprietarului diligent de a promova o acţiune în revendicare, cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. contra Italiei, unde reclamantul a obţinut o hotărâre judecătorească în revendicare, a solicitat şi punerea ei în executare silită, dar cererea i-a fost respinsă de instanţele italiene, reclamantul rămânând şi fără posesia terenului ocupat de autorităţi, dar şi fără despăgubire.
[5] A fost intens mediatizată situaţia unui cetăţean din Braşov care a îngrădit terenul proprietatea sa, deşi terenul fusese ocupat fără drept de autoritatea locală prin construirea unui drum public. Aceeaşi situaţie a fost întâlnită şi în cazul blocării şoselei de centură a Buzăului de către proprietarul terenului pe care s-a construit şoseaua de centură. A se vedea pentru detalii site-ul ziare.com din 26.05.2009, respectiv 23.07.2009.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.