Exigențe constituționale privind autonomia locală
Anca Jeanina Niță - ianuarie 6, 20231. Considerații introductive
Segment al activității publice de o deosebită importanță, administrația publică are menirea de a satisface interesele și nevoile cetățeanului, dar nu oricum, ci în coordonatele constituționale și legale ale statului de drept, democratic și social, proclamat expresiss verbis prin art. 1 alin. (3) din Constituție României din 1991, revizuită în 2003.
Doctrina administrativă actuală identifică două sensuri ale noțiunii de administrație publică: a) în sens funcțional, administrația publică reprezintă activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari; b) în sens organizatoric, administrația publică constă într-un ansamblu de autorități publice prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se presează servicii publice[1].
În Constituția din 1991, revizuită în 2003, în cele două secțiuni ale Capitolul V din Titlul III „Autoritățile Publice”, regăsim reglementarea celor două componente ale administrației publice: 1) administrația publică centrală de specialitate; 2) administrația publică locală.
Distincția dintre cele două forme ale administrației publice nu implică o izolare a organelor ce le compun, între ele există strânse legături, dar și delimitări necesare, legitime, determinate de faptul că la baza organizării și funcționării administrației publice locale stă principiul constituțional al autonomiei locale[2].
Modul de organizare administrativă a unui stat este unul din elementele care îi dau identitate, fiind influențat de mai mulți factori între care se regăsesc particularitățile naționale și este rodul unei lungi evoluții istorice[3]. Activitățile de administrare dimpreună cu cele de guvernare se desfășoară în realizarea funcției executive a statului, fără ca însă administrația publică să se confunde cu puterea executivă.
În actualul cadru constituțional, „administrația publică nu mai apare ca o componentă a puterii executive, ci ca un corp profesional”[4], destinat realizării permanente a serviciilor și a ordinii publice, aflat sub autoritatea puterii executive, în mod special a Guvernului care – după cum se dispune prin art. 102 alin. (1) din Constituție „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”.
De altfel, pe drept cuvânt, în doctrina administrativă[5] s-a susținut că autonomia locală reprezintă nu numai un principiu constituțional, dar și un mod de organizare a administrației comunităților locale, păstrând decizia la nivelul comunității, cea mai în măsură să-și identifice nevoile și interesele.
2. Autonomia locală –principiu constituțional pe care se întemeiază administrația publică locală. Transpunere în legislația infraconstituțională și abordare doctrinară
Potrivit DEX, una dintre accepțiunile cuvântului „autonomie” este aceea de „drept al unor subdiviziuni teritoriale ale unui stat de a se administra sau guverna prin organe proprii”.
Etimologic, cuvântul „autonomie” este compusul termenilor din limba greacă „auto” și „nomos” – ceea ce înseamnă „să îți dai reglementări proprii”.
Art. 120[6] din Constituția revizuită prevede:
„(1)Administrația publică din unitățile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”.
Surprindem că alin. (1) al textului consacră la nivel de principii constituționale: descentralizarea, deconcertarea și autonomia locală.
Autoritățile publice prin care se realizează autonomia legală – în comune și orașe, sunt consiliile locale – autorități deliberative și primarii – autorități executive, care funcționează ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și orașe. În acest sens stau dispozițiile art. 121 din Constituție, preluate și dezvoltate în art. 105-106 din Codul administrativ.
La nivel județean, această misiune revine consiliilor județene, organe deliberative, care – după cum se dispune prin art. 122 din Constituție, au rolul de a coordona activitatea consiliilor locale comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Observăm că legiuitorul constituant – în cuprinsul art. 122, nu face referire și la autoritatea executivă de la nivel județean, despre care în Constituție regăsim trimitere în cuprinsul art. 124 alin. (4). Potrivit textului constituțional, între prefect – reprezentant al Guvernului în teritoriu, pe de o parte, și consiliile locale și primari, consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
Cu referire la raporturile care se stabilesc între autoritatea deliberativă și cea executivă a unităților administrativ-teritoriale, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12/2015[7], a stabilit că unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti”. Printre argumentele care susțin soluția se relevă și faptul că sistemul de organizare și funcționare a administrației publice locale, astfel cum este stabilit legislativ, presupune exercițiul concertat, real și efectiv al competențelor partajate ce revin autorității deliberative și autorității executive în scopul satisfacerii optime și efective a nevoilor comunității locale, fiind de neconceput un conflict între cele două autorități din cadrul aceleiași unități administrativ-teritoriale. Subliniază instanța supremă că a accepta o asemenea ipoteză ar reprezenta o îndepărtare de la principiile și pârghiile administrative ale sistemului de realizare a autonomiei locale. (par. 51,55).
Nedefinit de textul constituțional, conceptul de autonomie locală este privit de profesorul Ioan Vida „forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative”[8].
O definiție a autonomiei locale regăsim în Carta Europeană a Autonomiei Locale[9] – ratificată de România prin Legea nr. 199 din 17 noiembrie 1999[10]. Potrivit art. 3 al Cartei: „Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice”.
Art. 5 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ consacră o definiție asemănătoare. Cu denumirea marginală „Definiții generale”[11], norma legală stabilește că în accepțiunea Codului, expresia autonomie locală semnifică „dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale la nivelul cărora sunt alese, treburile publice, în condiţiile legii” (lit. j).
La nivel infraconstituțional, într-o redactare relativ similară cu cea a textului constituțional, art. 105 alin. (1) din Codul administrativ stabilește că „autonomia locală se exercită de către autoritățile administrației publice locale la nivelul comunelor,orașelor,municipiilor și județelor”.
Din redactarea textului constituțional și a normelor legale invocate, în doctrina de specialitate s-a afirmat că autonomia locală „poate fi definită ca reprezentând aptitudinea legală a autorităților autonome de a decide, în mod independent și sub propria răspundere, în limitele legii, asupra problemelor colectivităților locale în care funcționează”[12].
Tot doctrina subliniază însă și faptul că autonomia locală nu poate fi interpretată ca fiind suveranitate și independență, colectivitățile locale nu sunt în afara statului și nu sunt independente de stat, el continuând să își exercite în mod deplin suveranitatea și asupra comunităților locale[13].
Limitele autonomiei locale se desprind din art. 84 alin. (3) din Codul administrativ, care stabilește că „autonomia este numai administrativă și financiară”.
Sub aspectul modalităţii efective de administrare a treburilor publice, autonomia locală este considerată de către doctrina franceză ca fiind una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă[14], respectiv că autonomia financiară, „reprezintă condiţia sine qua non a descentralizării administrative”[15].
Potrivit doctrinei autohtone, autonomia administrativă semnifică faptul că ea privește exclusiv modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice locale, în vreme ce autonomia financiară semnifică faptul că autoritățile administrative locale dispun de resurse financiare, materiale și umane necesare realizării competențelor lor legale[16].
Revenind la textul constituțional care consacră principiile de bază ale administrației publice locale, se cuvine a menționa că alin.2 – prin care este consacrat dreptul minorităților de a-și folosi limba maternă în relațiile cu administrația publică, a fost introdus urmare a revizuirii din 2003.
În redactarea Codului administrativ, acest drept îl regăsim consacrat prin art. 94[17], dispoziție legală care a generat dezbateri și controverse, în special în referire la conținutul normativ al alin. (2)., prin se care stabilește că autoritățile administrației publice locale, prin hotărâre, pot decide asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ‑teritoriale în care cetățenii aparținând minorității naționale nu ating ponderea de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ.
În opinia profesorului Verginia Vedinaș, această dispoziție este deosebit de periculoasă, poate deschide o cutie a Pandorei, care va determina posibilitatea utilizării limbii unei minorități,ca urmare a unor negocieri politice, permițând folosirea și acolo unde aceasta reprezintă doar 1% din populație[18].
Profesorul Ioan Vida afirmă că cel de al doilea alineat al art.94 din Codul administrativ introduce o delegare legislativă nemaiîntâlnită în normele de tehnică legislativă. Se legitimează, pe această cale, un „drept” al autorităților administrației publice locale de a legifera, deși, potrivit Constituției, această atribuție aparține în exclusivitate Parlamentului României[19].
3. Exigențe constituționale privind autonomia locală
Prin deciziile pronunțate – urmare a exercitării controlului asupra constituționalității legii, înainte de promulgare, la sesizarea titularilor dreptului, enunțați în art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, fie în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, în temeiul lit. d) a textului constituțional, Curtea Constituțională a dezvoltat o bogată jurisprudență în jurul conceptului de autonomie locală.
Modalitatea în care se exercită autonomia locală și regimul juridic al acesteia a fost statuat de instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 888/2015[20]. Potrivit Curții, autonomia locală se exercită prin autorităţile locale ce constituie voinţa colectivităţilor locale, exprimată prin vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat, şi reprezintă aptitudinea legală a autorităţilor menţionate de a decide, în mod independent, pe baza şi în limitele legii, asupra colectivităţilor locale pe care le reprezintă. Regimul juridic al autonomiei locale priveşte: caracterul administrativ (în sensul de mod de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale); caracterul financiar (autorităţile autonome locale dispun de resurse financiare, materiale, umane necesare realizării competenţei lor legale); excluderea raporturilor de subordonare faţă de alte autorităţi publice de nivel local, judeţean sau central sau a autorităţilor autonome unele faţă de altele; organizarea, funcţionarea, competenţa, atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale şi modul în care acestea gestionează resursele menţionate, precum şi bunurile care constituie domeniul public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale(par.16).
În considerarea dimensiunii financiare a autonomiei locale, Curtea – prin Decizia nr. 826/2020[21], a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. A constatat că normele criticate stabilesc modalitatea de calcul al impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice în funcţie de destinaţia acestora, că soluţia legislativă criticată este o aplicare a prevederilor constituţionale ale art. 120 şi art. 121 din Constituţie, coroborate cu cele art. 137 alin. (1), referitoare la formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale autorităţilor administrativ- teritoriale şi ale instituţiilor publice, precum şi cu cele ale art. 139, potrivit cărora impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.
În motivare, Curtea arată că „autorităţile administraţiei publice locale, prevăzute la nivel atât constituţional, cât şi legal, cunosc cel mai bine situaţia financiară a unităţilor administrativ-teritoriale, problemele economice şi sociale concrete ce necesită cheltuieli de la bugetele locale şi, implicit, nevoile privind alimentarea prin taxe şi impozite a acestor bugete locale, precum şi situaţia şi capacitatea financiară a contribuabililor, context în care trebuie să aibă în vedere un just echilibru între interesul public local sau general şi interesul individual, respectiv posibilităţile materiale ale contribuabililor comunităţii locale respective”(par.19).
Sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispoziţiilor[22] Legii pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, Curtea – prin Decizia nr.53/2018[23], a statuat că „autonomia locală nu trebuie golită de conținut, ea fiind prevăzută de Constituție ca un mijloc util pentru o mai bună administrare a treburilor locale (…)”. A apreciat Curtea că operațiunea validării mandatelor unor noi consilieri locali trebuie să ia în considerare votul cetățenilor și competențele autorităților locale, că „intervenția tale quale a prefectului în procedura de validare a mandatelor consilierilor locali după constituirea consiliului local (…)încalcă prevederile constituționale ale art. 120 alin. (1) privind principiul autonomiei locale, ale art. 121 alin. (2) privind autoritățile comunale și orășenești, precum și cele ale art. 123 alin. (2) și (4) privind prefectul”.
Sesizată să se pronunțe asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru înființarea Liceului Teologic Romano-Catolic II. Rákóczi Ferenc, Curtea – prin Decizia nr. 118/2018[24], a constatat neconstituționalitatea legii, inclusiv din perspectiva adoptării cu încălcarea principiului autonomiei locale, prevăzut de art.120 alin.(1) și art. 121 alin. (1) și (2) din Constituție. A reținut Curtea că dreptul de a dispune cu privire la înființarea, desființarea, fuziunea sau divizarea unităților de învățământ preuniversitar aparține autorităților administrației publice locale, cu avizul conform al inspectoratelor școlare, operațiunea juridică circumscriindu-se domeniului de reglementare a actelor cu caracter infralegal, administrativ. Or, (…) actul normativ criticat nu corespunde finalității constituționale a activității de legiferare, care presupune reglementarea unei sfere cât mai largi de relații sociale generale, și este de natură a contraveni dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituție referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competență a autorității executive locale, care se bucură de protecția constituțională a principiului autonomiei locale” (par. 40,41).
Printr-o jurisprudenţă constantă și unitară[25], instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul că principiul autonomiei locale nu presupune totală independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării, dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale.
Din această perspectivă, este de relevat că, deși – după cum am menționat, una din dimensiunile autonomiei locale este cea financiară, instanța de contencios constituțional – prin Decizia nr. 154/2004[26], a statuat că autorităţile administraţiei publice locale nu au totală independenţă nici în privinţa stabilirii impozitelor şi taxelor locale, că potrivit art. 139 alin. (2) din Constituţie, republicată, „Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”. Potrivit Curții, textul constituţional obligă legiuitorul să determine, la modul general, domeniile, activităţile şi veniturile pentru care consiliile locale sau judeţene sunt competente să stabilească impozite şi taxe locale, iar legea poate prevedea domeniile, activităţile, veniturile sau categoriile de persoane scutite de la plata impozitelor ori taxelor locale. Amintește Curtea că stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plata unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie, republicată.
Prin Decizia nr.494/2005[27] – examinând critica adusă de autorul excepției de neconstituționalite care susține că îndreptățirea Guvernul „să dispună sau să încuviinţeze trecerea unor bunuri din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului, fără consimţământul consiliului local, respectiv al consiliului judeţean” încalcă prevederile art.120 din Constituție, Curtea statuează în sensul că stabilirea unor bunuri ca aparţinând proprietăţii publice exclusive a statului, iar nu şi unităţilor administrativ-teritoriale, nu poate fi privită ca o încălcare a principiului autonomiei locale, întrucât acest principiu „nu exclude obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale de a respecta legile cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul ţării”.
Printr-o decizie mai recentă – Decizia nr.809/2020[28], Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 141/2015 privind arborarea și folosirea de către unitățile administrativ-teritoriale a steagurilor proprii în ansamblul său, și, în special, prevederile art. 1 alin. (2) și (3), art. 2 alin. (2), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2)[29]. Făcând trimitere la jurisprudența sa[30], instanța de contencios constituțional arată că „principiul autonomiei locale nu presupune totală independență și competența exclusivă a autorităților publice din unitățile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul țării și dispozițiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naționale, că dispozițiile art. 120-122 din Constituție se referă la principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existența unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Așa fiind, principiul autonomiei locale nu exclude obligația autorităților administrației publice locale de a respecta legile cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul țării, recunoscând existența unor interese locale specifice, distincte, dar care nu sunt în contradicție cu interesele naționale (par. 23).
Sesizată cu soluționarea excepţiei de neconstituţionalitate al cărui obiect îl constituie dispoziţiile art. 14 şi ale art. 15 din Legea contenciosului administrativ (care în opinia autorul excepției încalcă mai multe texte constituționale), Curtea – prin Decizia nr.225/2010[31], respinge excepția, constatând că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 120 alin. (1) şi a art. 121 alin. (1) din Legea fundamentală. În considerentele Deciziei se arată că atribuţia definitorie a puterii judecătoreşti este înfăptuirea justiţiei, iar, în materia actelor administrative emise de autorităţi publice, prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie garantează controlul judecătoresc asupra acestora, exercitat pe calea contenciosului administrativ, că „a afirma că un asemenea control are semnificaţia încălcării principiului autonomiei locale, prin amestecul unei instanţe de judecată în «treburile interne ale administraţiei publice», echivalează cu negarea principiului separaţiei puterilor în stat şi al garantării liberului acces la justiţie, principii ce condiţionează existenţa şi funcţionarea efectivă a statului de drept într-o societate democratică. În plus, instanţele de judecată sunt învestite cu efectuarea controlului de legalitate şi temeinicie asupra actelor administrative, acte ce, chiar dacă se bucură, până la proba contrarie, de prezumţia de legalitate, nu pot fi sustrase cenzurii judecătoreşti sub aceste aspecte, fără ca astfel să se realizeze, aşa cum susţine autorul excepţiei, încălcarea competenţei autorităţii publice, guvernate de principiul autonomiei locale”.
4. Considerații finale
Constituția României din 1991, revizuită în 2003, dă consacrare principiului autonomiei locale – numit în doctrină și „principiu de administrație utilă”[32]. În Codul administrativ regăsim principiul autonomiei locale printre cele șapte principii specifice aplicabile administrației publice locale, enunțate în art.75[33], iar „Regimul general al autonomiei locale” este tratat în Titlul III al Părții a III-a Codului. Surprindem, deci, că legislația națională dă curs cerinței înscrise în Carta Europeană a Autonomiei Locale, art. 2: „Principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislația internă și, pe cât posibil, în Constituție”.
Dispoziții similare cu cele înscrise în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ au existat în Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, dar și în alte acte normative adoptate în baza textelor constituționale înscrise în Capitolul V al Titlului III din Constituție, care au făcut obiect al controlului de constituționalitate.
Prin jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios constituțional s-a configurat regimul juridic al autonomiei locale care priveşte: caracterul administrativ și financiar; excluderea raporturilor de subordonare faţă de alte autorităţi publice de nivel local, judeţean sau central sau a autorităţilor autonome unele faţă de altele; organizarea, funcţionarea, competenţa, atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale şi modul în care acestea gestionează resursele menţionate, precum şi bunurile care constituie domeniul public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale.
Reamintim că deciziile CCR fac parte din ordinea normativă a statului[34]. Fără a se identifică cu actul legislativ, efectele deciziilor CCR sunt similare acestuia, astfel că, prin intermediul lor, sunt stabilite reguli de conduită ce se impun a fi urmate, inclusiv în sfera actelor normative care transpun principiul constituțional al autonomiei locale.
Conchidem prin a preciza că demersul nostru nu a avut ca obiectiv o analiză aprofundată a principiului de rang constituțional al autonomiei locale (și nici nu putea să aibă, în cuprinsul unui articol pentru o revistă de specialitate), ci doar o prezentare de ansamblu a acestuia și identificarea jurisprudenței relevante în materie a instanței de contencios constituțional.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Pt detalii, a se vedea, D. Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul I. Ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2018, pp. 6-7.
[2] V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a 3-a, p. 748 apud V. Vedinaș, M. Enache în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p.1052.
[3] D. Apostol Tofan,. Instituții administrative europene, p.84 apud V. Vedinaș, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 992.
[4] I. Vida, „Puterea executivă și administrația publică”, București, 1994, p.190 apud C. Manda, „Drept administrativ. Tratat elementar Ediția a II-a, revăzută și adăugită”, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p.20.
[5] F.L. Ghencea, „Drept administrativ. Vol.I, Introducere în dreptul administrativ. Instituții politico-administrative”, Ed. Pro Universitaria, București, 2021, p. 199.
[6] În redactarea inițială, art. 119 (devenit art. 120, prin renumerotarea textelor, în urma revizuirii) avea următorul conținut: „Administrația publică din unitățile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice”.
[7] Publicată în M. Of. nr.773 din 16 octombrie 2015.
[8] I. Vida, Administraţia publică şi autonomia locală, în Revista „Dreptul”, nr. 10-11/1994, p. 51-53.
[9] Adoptată la Strasbourg, sub auspiciile Congresului Consiliului Europei și deschisă pentru semnare de către statele membre ale Consiliului Europei la 15 octombrie 1985, Carta a intrat în vigoare la 1 septembrie 1988, și – în prezent, este semnată de toate statele membre ale Consiliului Europei.
[10] Publicată în M.Of.nr.331 din 26 noiembrie 1997.
[11] Menționăm că aceeași definiție era dată autonomiei locale și prin art.3 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală.
[12] V. Vedinaș, op. cit., p. 1059.
[13] C-L. Popescu, Autonomie locală și integrare europeană, p. 117, apud V. Vedinaș, op.cit., p. 1061.
[14] P. Pactet, Institutions politiques et droit constitutionnel, ediţia a 6-a revăzută, Paris: Masson, 1983 apud C. Manda, Autonomia locală și protecția juridică a drepturilor minorităților naționale în România – explicații și delimitări conceptuale, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 1 (28)/2011, p. 92.
[15] B. Neel, Dotation globale de fonctionnement des collectivités locale, ED. AJDA, 1988, p. 187 apud A. Profiroiu, M. Profiroiu, „Autonomia financiară a colectivităților locale din România – Premisă a succesului descentralizării”, în Revista Transilvană de Științe Administrative RTSA, 2007.
[16] Pt detalii, a se vedea V. Vedinaș, M. Enache, op.cit.p.1060.
[17] Art. 94. Folosirea limbii minorităților naționale: „(1) În unitățile/subdiviziunile administrativ‑teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, precum și serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceștia, și a limbii minorității naționale respective, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentului cod și ale tratatelor internaționale la care România este parte. (2) Autoritățile administrației publice locale prevăzute la alin. (1), prin hotărâre, pot decide asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ‑teritoriale în care cetățenii aparținând minorității naționale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”.
[18] V. Vedinaș, Codul administrativ adnotat, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 133.
[19] I. Vida, Reglementarea autonomiei locale în Codul Administrativ, în Revista de Drept public nr.3/2019, p. 35 apud V. Vedinaș, op. cit., p. 133.
[20] Decizia nr.888/2015 asupra respingerii obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2015 pentru completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru modificarea art. 39 alin. (72) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of.nr.180 din 10 martie 2016.
[21] Publicată în M. Of. nr. 229 din 8 martie 2021.
[22] Conținutul dispoziției este următorul „Ulterior constituirii consiliului local, validarea sau invalidarea unor noi mandate se face pe baza propunerii comisiei de validare prin ordin al prefectului”.
[23] Publicată în M. Of. nr. 277 din 28 martie 2018.
[24] Publicată în M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2018.
[25] A se vedea Decizia nr. 1.567/2009, publicată în M. Of. nr. 21 din 12 ianuarie 2010, Decizia nr.310/2019, publicată în M. Of. nr. 663 din 9 august 2019.
[26] Decizia nr. 154/2004 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 232/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia financiar-fiscală, precum şi a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 11 lit. l) şi n) şi ale art. 257 lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of.nr.466 din 25 mai 2004.
[27] Decizia nr. 494 din 29 septembrie 2005referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi ale art. 2 din Legea minelor nr. 85/2003, precum şi a „interpretării” date prevederilor art. 3 alin. (1) şi ale art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în M. Of. nr. 1.018 din 16 noiembrie 2005.
[28] Publicată în M. Of. nr. 48 din 15 ianuarie 2021.
[29] Excepția a fost ridicată de Consiliul Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc în Dosarul nr. 50/96/2019 al Tribunalului Harghita – Secția civilă.
[30] Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 mai 2004.
[31] Publicată în M. Of. nr. 241 din 15 aprilie 2010.
[32] E. Popa, Autonomia locală în România, Ed. All Beck, București,1999, p. 121.
[33] Art. 75. Principii specifice aplicabile administraţiei publice locale: (1) Administraţia publică locală din unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor generale ale administraţiei publice prevăzute la Partea I, Titlul III, şi a principiilor generale prevăzute în Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, precum şi a următoarelor principii specifice:a) principiul descentralizării;b) principiul autonomiei locale; c) principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor de interes local deosebit; d) principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;e) principiul cooperării; f) principiul responsabilităţii; g) principiul constrângerii bugetare.
[34] A se vedea, Decizia nr. 650/2018, publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019.
Arhive
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.