Etica acordării drepturilor de proprietate intelectuală inteligenței artificiale

Introducere

În contextul dezvoltării extrem de rapide a tehnologiei, societatea evoluează, iar multe instituții juridice suferă transformări imprevizibile. Legiuitorul este de multe ori apt doar să reacționeze, iar nu și să prevină, astfel încât să opereze o anumită adaptare a reglementării care să asigure o armonie între legislația incidentă și situația faptică existentă. Urmare a acestei evoluții, și dreptul trebuie să respecte un anumit tandem, întrucât o necorelare nu este benefică sub aspectul regimului juridic aferent acestor transformări.

Această realitate a vizat inclusiv drepturile de proprietate intelectuală, cu subcategoria drepturilor de autor și a celor de proprietate industrială, din ultima făcând parte mărcile, desenele și modelele industriale și brevetele de invenție. Factorul calificat de literatura de specialitate juridică drept „perturbator” este acapararea întregului interes de către inteligența artificială, care este utilizată în scopul realizării fie a unor opere de artă, caz în care ne circumscriem dreptului de autor, fie pentru obiecte specifice dreptului de proprietate industrială, caz mai frecvent întâlnit în considerarea drepturilor patrimoniale care vin la pachet cu respectiva creație.

Există o serie de întrebări care privesc această intersectare dintre AI și proprietatea intelectuală, precum: „Legiuitorul oferă drepturile morale și patrimoniale mașinăriei sau creatorului acesteia?”, „Este etică acordarea acestor drepturi unui sistem automatizat care preia date și le generează sub altă formă?”, „Care este regimul juridic aplicabil încălcării drepturilor de către AI?”, „Cum este reglementată această problematică în celelalte state?”. Ne propunem să nu lăsăm aceste întrebări retorice, ci să le oferim un răspuns în cadrul acestei cercetări academice, pornind de la reglementare, continuând cu dreptul comparat și finalizând cu două ipoteze interesate din sfera dreptului de autor și a brevetului.

I. Cadrul normativ aplicabil

În vederea înțelegerii modului în care se raportează legiuitorul la valorificarea inteligenței artificiale în scopul generării unor obiecte ale drepturilor de proprietate intelectuală, considerăm oportună aprofundarea legislației incidente.

În acest sens, în plan internațional, Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 pentru protecția operelor literare și artistice^[1] nu prevede o definiție legală a conceptului de autor, ci doar se limitează la a reglementa cine beneficiază de protecție, la art. 3, respectiv: „autorii, resortisanți ai uneia dintre țările Uniunii, pentru operele lor, publicate sau nu; b) autorii care nu sunt resortisanți ai unei țări a Uniunii, pentru operele pe care le publică pentru prima dată într-una dintre aceste țări sau simultan într-o țară din afara Uniunii și dintr-o țară a Uniunii”.

Din această prevedere ar reieși că ar putea beneficia de protecție și persoanele juridice, întrucât termenul de „resortisant” cuprinde și această categorie de subiecți de drept, însă, în realitate, analizând anul adoptării acestui instrument internațional, reiese fără tăgadă că autorii convenției au avut în vedere exclusiv persoanele fizice^[2].

În privința dreptului asupra brevetului de invenție, Convenția de la Paris din 20 martie 1883^[3] este mult mai tranșantă, nelăsând loc de interpretări contrare, întrucât prevede expres că se bucură de astfel de drepturi circumscrise proprietății industriale doar cetățenii statelor semnatare ale convenției, or este o certitudine juridică și terminologică aceea că doar persoanele fizice pot fi cetățeni.

În plan european, există o serie de acte normative în materia dreptului de autor, printre care enumerăm: Directiva privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, Directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, Directiva privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu, Directiva privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, Directiva privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală, Directiva privind exercitarea dreptului de autor și a drepturilor conexe, aplicabilă anumitor transmisii online ale organismelor de radiodifuziune și anumitor retransmisii ale programelor de televiziune și radio.

Este important de precizat aspectul că Directiva privind drepturile de autor impune două condiții pentru ca o creație să fie considerată o operă, anume: trebuie să fie o creație intelectuală originală și să fie prezentată sub forma unei manifestări recognoscibile (vizuală, auditivă și nu numai). Apreciem că se deschide o cutie a Pandorei doar prin descifrarea înțelesului de „creație intelectuală originală” și nivelul de creativitate de care ar trebui să dispună inteligența artificială pentru a beneficia de dreptul de autor, aspecte asupra cărora vom reveni în prezentarea ipotezelor de studiu.

În ceea ce privește brevetul de invenție, Regulamentul privind cooperarea consolidată în domeniul creării unei protecții unitare prin brevet^[4] reglementează un drept asupra unui brevet obținut în conformitate cu Convenția Brevetului European, căruia i se acordă efect unitar la solicitarea titularului și asigură protecție uniformă în până în 25 de state membre ale UE, care, la rândul său, nu oferă o definiție termenului de inventator.

În schimb, art. 2 lit. g din Legea nr. 64/1991 definește inventatorul ca fiind „persoana care a creat invenția”, aspect din care reiese că doar persoana fizică poate fi inventator, întrucât invenția implică un act de creație intelectuală, care nu este specific unei mașinării^[5].

Concluzionând și respectând principiul simetriei incipit-final, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor prevede la art. 3 că este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Totodată, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul. Din această dispoziție legală reiese distincția dintre autor și titularul dreptului de autor, întrucât autorul este creatorul, putând fi doar o persoană fizică, pe când titularul este cel care deține drepturile patrimoniale, singurele care sunt cesibile, putând fi deținute inclusiv de o persoană juridică în urma unei cesiuni^[6].

II. AI și drepturile de proprietate intelectuală în tabloul juridic internațional

II.1. Marea Britanie

Dorim să valorificăm metoda comparativă în prezentul studiu, realizând o prezentare paralelă între legislația Regatului Unit în materia proprietății intelectuale la confluența inteligenței artificiale și legislația altor state care au abordat această problematică.

În această ordine de idei, în Anglia, este recunoscută la nivel ministerial această dificultate de a găsi un echilibru între drepturile persoanei care a creat inteligența artificială cu rolul de a genera opere și drepturile autorului anterior, întrucât, în mod inevitabil, după cum vom arăta în analiza ipotezei din secțiunea următoare, AI scanează, stochează și reutilizează date pe care le reconfigurează, însă în același stil artistic, într-o altă lucrare.

Din acest punct de vedere, Guvernul a venit cu o propunere de lege prin care să fie creat un cadru normativ mai transparent și eficient în această materie^[7]. Astfel, sunt definite modelele de instruire AI, sau data mining, care presupun extragerea de date utilizând opere cu drepturi de autor, iar în cazul în care acest proces implică o reproducere a operei protejate prin drepturi de autor, în conformitate cu legea drepturilor de autor, este necesară permisiunea unui proprietar de drepturi de autor, cu excepția cazului în care se aplică o excepție relevantă.

Problema reală este însă în identificarea distincției dintre „extragere” și „reproducere”, întrucât doar cea de a doua implică acordul autorului, întrucât intensitatea copierii este mai ridicată. Din nefericire, în legislația engleză nu sunt oferite criterii exemplificative astfel încât să fie mai facilă delimitarea, ceea ce înseamnă că revine literaturii de specialitate rolul de a defini acești factori, iar instanței atribuția de a analiza toate circumstanțele situației de fapt, astfel încât să ofere o soluție legală și temeinică. Totodată, întrucât în sistemul common law precedentul judiciar are forța unui izvor de drept, sunt extrem de importante hotărârile instanțelor superioare în această materie, întrucât „dau startul” unor interpretări obligatorii pentru instanțele inferioare^[8].

O altă problemă semnalată în Marea Britanie a fost aceea de a fi preluate imagini sau videoclipuri de pe internet, gratis, de către AI și transformarea acestora în creații, de pe urma cărora inventatorul AI să beneficieze de drepturi de autor. Deși este un aspect foarte relevant și actual, cu dificultate se găsește o soluție legală, întrucât aceste fotografii sunt distribuite în lanț, pe cale de consecință nu se mai identifică sursa exactă, deoarece pot fi salvate de un internaut și postate ca și cum ar fi făcute de acesta, iar fotograful real să nu cunoască faptul că în altă parte a globului cineva a pretins că este autorul ei.

De asemenea, conform art. 9 alin. (3) din Copyright, Design and Patents Act, „In the case of a literary, dramatic, musical or artistic work which is computer-generated, the author shall be taken to be the person by whom the arrangements necessary for the creation of the work are undertaken”^[9]. Altfel spus, inteligența artificială nu reprezintă decât un instrument util în crearea operei de către unul sau mai mulți autori, ființe umane, exact ca un aparat de fotografiat utilizat pentru a imortaliza anumite creații, fără însă a avea un aport la o nouă creație.

Cu alte cuvinte, legislația din Regatul Unit, deși reglementează această situație a operelor de artă pe internet, nu oferă soluții reale, singura acțiune pe care o poate avea autorul este una de drept comun, prin care solicită instanței încetarea încălcării drepturilor de autor și despăgubiri. Cert este că pentru a fi preluate opere, chiar dacă se regăsesc pe internet, creatorul inteligenței artificiale trebuie să solicite acordul expres al autorului.

În aceeași ordine de idei, în legislația irlandeză, „computer-generated” este definită ca fiind „in relation to a work, means that the word is generated by computer in circumstances where the author of the work is not an individual” în Copyright and Related Rights Act^[10].

Din acest punct de vedere, în Anglia și Irlanda nu este recunoscută creația inteligenței artificiale, întrucât nu reprezintă un minim de efort creator, o amprentă a personalității autorului, nici măcar în parametrii realizării inteligenței artificiale.

Însă, în SUA există o altă paradigmă, anume aceea a doctrinei fair use, care reprezintă o limită a dreptului de autor de care poate beneficia chiar inteligența artificială, care presupune că poate fi utilizată o operă care se bucură de drepturi de autor, cu respectarea a unor minime condiții, precum: scopul și caracterul utilizării, adică să nu fie una comercială, ci personală, natura operei protejate prin drepturi de autor, în sensul canalului de divulgare, dacă era accesibilă tuturor sau nu, cu anumite restricții precum plata unei taxe pentru a fi vizualizată etc., cantitatea de muncă utilizată, adică aportul inteligenței artificiale în propria creație, și, în final, efect asupra pieței potențiale a lucrării, dacă a avut un impact benefic sau nu^[11].

Important de menționat este că nu se solicită acordul autorului pentru a beneficia de această limită, iar creația este ocrotită, la rândul său de drept de autor. Singura problemă este incertitudinea unei acțiuni în instanță intentată de către autor pentru încălcarea drepturilor.