Efectuarea de operațiuni cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive. Unitate legală de infracțiune sau concurs de infracțiuni?

2.5. Reținerea concursului de infracțiuni conduce la o anomalie sancționatorie

În ipoteza reținerii unui concurs de infracțiuni în situația analizată, s-ar ajunge, în mod paradoxal, la aplicarea unui tratament sancționator mai blând pentru un inculpat care ar desfășura, în mod obiectiv, o activitate infracțională mai gravă (droguri de mare risc plus droguri de risc) decât cea analizată în speța prezentată cu titlu de studiu de caz (droguri de mare risc plus noi substanțe psihoactive), ceea ce ar fi profund contrar principiului egalității cetățenilor în fața legii, dar și principiului individualizării sancțiunilor de drept penal.

Or, o astfel de abordare nu doar că ar lipsi de coerență sistemul sancționator, dar ar genera și o inechitate juridică, în sensul că persoane care desfășoară activități infracționale cu un grad mai redus de periculozitate ar fi sancționate mai sever decât cele care săvârșesc fapte cu un grad de pericol social sporit (din perspectiva limitelor de pedeapsă prevăzute de normele de incriminare). Este bine cunoscut faptul că, în absența altor criterii de diferențiere, gravitatea abstractă a unei infracțiuni este reflectată de limitele speciale de pedeapsă stabilite de legiuitor.

În perioada de referință relevantă pentru analiza de față (speța concretă expusă), infracțiunea de trafic de droguri de risc, reglementată de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, era sancționată cu închisoarea de la 3 la 10 ani, în timp ce infracțiunea constând în efectuarea fără drept de operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, era pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Aceste limite de pedeapsă indică în mod clar că legiuitorul a considerat infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ca fiind mai gravă decât cea prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 la momentul respectiv. Acceptarea reținerii concursului de infracțiuni și nu a unei infracțiuni continuate conduce la aplicarea unui tratament sancționator mai sever pentru o formă mai ușoară de infracțiune, ceea ce ar rupe echilibrul logic intern al sistemului penal și ar compromite scopul esențial al sancțiunii penale, respectiv, constrângerea, prevenirea și reeducarea infractorului într-un cadru just și proporțional.

Practic, în speța analizată, dacă în cele două ocazii inculpatul ar fi efectuat operațiuni cu droguri de risc, și nu cu substanțe psihoactive (Dipentylone și 2-MMC), în sarcina acestuia s-ar fi reținut doar infracțiunea de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (raportat la decizia H.P. nr. 3/2017). Cu toate acestea, deși pericolul abstract al acțiunii de deținere/vânzare a unor droguri de risc era la momentul respectiv mai ridicat decât deținerea/vânzarea substanțelor psihoactive (Dipentylone și 2-MMC), constatăm că, din perspectiva răspunderii juridice, prin soluția Tribunalului Sibiu i se creează inculpatului o situație mai grea (prin aplicarea obligatorie a sporului de pedeapsă în caz de concurs de infracțiuni^[27]), ceea ce evident este total nejustificat și inechitabil.

Principiul individualizării sancțiunilor în dreptul penal implică faptul că pedeapsa trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei săvârșite. Cu toate acestea, încadrarea juridică a faptelor reținute în cazul analizat (concursul de infracțiuni) conduce la o anomalie sancționatorie, întrucât inculpatul ar fi practic pedepsit mai aspru pentru deținerea/vânzarea substanțelor psihoactive 2-MMC și Dipentylone (alături de droguri de mare risc), deși acestea prezintau la momentul respectiv un pericol social abstract mai scăzut decât drogurile de risc incluse în tabelul nr. III, anexă la Legea nr. 143/2000.

Așa cum am arătat anterior, atât Legea nr. 194/2000, cât și Legea nr. 194/2011, incriminează efectuarea operațiunilor cu substanțe psihotrope și psihoactive, având ca scop principal protejarea aceleiași valori sociale, respectiv, sănătatea publică.

Problema necesității asigurării egalității de tratament a cetățenilor în situații juridice care aduc atingere aceleiași valori sociale a fost tranșată de Curtea Constituțională și în Decizia nr. 368/2017^[28] în care a statuat cu titlu de principiu faptul că: „Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice”.

Într-un alt paragraf al aceleiași decizii, dar care surprinde perfect problematica juridică pe care o întâlnim și în prezentul studiu, Curtea Constituțională a reținut următoarele: „Curtea constată că imposibilitatea reținerii infracțiunii în formă continuată – dacă nu este îndeplinită condiția unității subiectului pasiv în cazul săvârșirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni -, având drept consecință obligarea instanței de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracțiuni, creează discriminare între autorul faptei și o persoană care săvârșește la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni ca și în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiției unității subiectului pasiv. Curtea observă că persoanele în cauză se află în situații similare, din perspectiva gravității faptei săvârșite și a periculozității făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiția unității subiectului pasiv. Cu toate acestea, autorii faptelor menționate beneficiază de un tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancționator aplicabil. Tratamentul diferențiat nu își găsește însă nicio justificare obiectivă și rezonabilă, având în vedere că unitatea subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului și, prin urmare, aleatoriu și exterior voinței acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu de diferențiere între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni. Astfel, în timp ce unitatea rezoluției infracționale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ține de procesul cognitiv specific comportamentului infracțional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinței făptuitorului, independent de acesta, și, pentru acest motiv, nejustificat^[29]”.

Transpunând raționamentul expus de Curtea Constituțională în decizia anterior expusă la situația analizată, nu se poate identifica niciun element obiectiv de diferențiere între cele două legi care să justifice aplicarea unui tratament juridic diferit, precum reținerea concursului de infracțiuni. Mai mult, după cum am evidențiat, efectuarea de operațiuni cu droguri de risc (pedeapsă prevăzută între 3 și 10 ani de închisoare) alături de alte droguri de mare risc este, din punct de vedere al gravității și al limitelor de pedeapsă, mult mai gravă decât efectuarea de operațiuni cu noi substanțe psihoactive (pedeapsă prevăzută între 2 și 7 ani de închisoare) alături de droguri de mare risc. Prin urmare, situația juridică în cazul analizat nu doar că nu este echivalentă cu cea în care ar fi implicate droguri de mare risc și droguri de risc, ci este și mai ușoară din punct de vedere al gravității faptelor, raportat la pericolul social abstract reflectat de limitele de pedeapsă prevăzute de cele două acte normative.

Pe cale de consecință, reținerea concursului de infracțiuni în astfel de situații în locul aplicării regimului infracțiunii continuate de trafic de droguri de mare risc reprezintă o aplicare discriminatorie a tratamentului sancționatoriu. Această diferențiere nu este justificată juridic, rațional și nu se bazează pe criterii obiective, ci duce la o inechitate în aplicarea legii penale. Astfel, se contravine principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, care prevede că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

În concluzie, apreciez că reținerea infracțiunii continuate de trafic de droguri de mare risc, și nu a concursului de infracțiuni, ar asigura un tratament echitabil și conform prevederilor constituționale care prevăd principiul egalității cetățenilor în fața legii, evitând orice formă de discriminare sau inechitate în aplicarea legii penale.

III. Concluzii

Articolul analizează o problemă juridică complexă legată de încadrarea corectă a activităților infracționale repetate care implică operațiuni, atât cu droguri de mare risc, cât și cu substanțe psihotrope/psihoactive. Practica judiciară actuală tinde să rețină concursul de infracțiuni în astfel de cazuri, însă din punctul meu de vedere această abordare este criticabilă și pledez pentru reținerea unei singure infracțiuni continuate. Această poziție este susținută de mai multe argumente expuse pe larg în cadrul articolului.

În primul rând, activitățile infracționale cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive vizează aceeași conduită ilicită – efectuarea de operațiuni cu substanțe interzise – și au același obiect juridic, respectiv protejarea sănătății publice. Diferența dintre cele două categorii de substanțe este mai degrabă formală, legată de evoluția legislativă, și nu de fond. Prin urmare, acțiunile repetate ar trebui tratate unitar, ca o singură infracțiune continuată.

Subliniez că interpretarea formalistă a organelor judiciare, care rețin concursul de infracțiuni doar pe baza faptului că faptele sunt reglementate de legi diferite, este una îndoielnică. Această abordare ignoră principiile fundamentale ale dreptului penal, cum ar fi legalitatea incriminării și individualizarea sancțiunilor de drept penal. Reținerea concursului de infracțiuni duce la o dublă sancționare a aceleiași conduite, ceea ce este inechitabil (comparativ cu situația efectuării de operațiuni de droguri de mare risc și cu droguri de risc) și contravine principiului egalității cetățenilor în fața legii.

În plus, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție susține că, în cazul unei rezoluții infracționale unice, „operațiunile” cu substanțe psihotrope/psihoactive din categorii juridice diferite trebuie analizate unitar și reținute ca o infracțiune unică (în cazul nostru continuată). Deciziile recente ale instanței supreme, precum H.P. nr. 38/2024 și H.P. nr. 3/2017, confirmă această poziție, subliniind că obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de Legile nr. 143/2000 și nr. 194/2011 este comun – protejarea sănătății publice – și că activitățile infracționale care vizează aceeași valoare socială trebuie tratate ca o unitate.

Un alt aspect important este că reținerea concursului de infracțiuni în astfel de cazuri duce la anomalii sancționatorii. De exemplu, un inculpat care a efectuat operațiuni cu droguri de risc și droguri de mare risc ar fi pedepsit mai blând (prin reținerea unei singure infracțiuni continuate conform H.P. 2/2017), în timp ce un alt inculpat care a operat cu droguri de mare risc și (noi) substanțe psihoactive ar fi pedepsit mai aspru (prin reținerea concursului de infracțiuni), deși substanțele psihoactive sunt, în general, mai puțin periculoase decât drogurile de risc. Această discrepanță contravine principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, care a fost pus în lumină de Curtea Constituțională inclusiv prin Decizia nr. 368/2017.

În concluzie, din punctul meu de vedere soluția corectă este aceea de a se reține o singură infracțiune continuată în cazul efectuării de operațiuni repetate cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, eliminând infracțiunea de efectuare fără drept de operațiuni cu substanțe psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011. Această abordare ar asigura un tratament echitabil și proporțional, în conformitate cu principiile dreptului penal, cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu cea a Curții Constituționale. Astfel, organele judiciare ar trebui să evite interpretările formaliste și să se concentreze pe natura unitară a activității infracționale, astfel încât să se evite sancționarea dublă a aceleiași conduite infracționale.

BIBLIOGRAFIE:

Legislație:

Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 (republicată) privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri), publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 6 martie 2014.

Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009.

Legea nr. 194 din 7 noiembrie 2011 (republicată) privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, publicată în Monitorul Oficial nr. 140 din 26 februarie 2014.

Legea nr. 77 din 3 aprilie 2023 pentru completarea tabelelor-anexă nr. I și II la Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 281 din 4 aprilie 2023.

Literatură de specialitate:

Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală. Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018.

Pascu (coordonator), Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicațiile noului Cod penal. Volumul I (Articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, București, 2015.

Păvăleanu. Drept penal general. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Jurisprudență

Curtea Constituțională, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017.

Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 203/2025 din 13.03.2025, disponibilă pe site-ul https://www.rejust.ro/juris/23922d682, accesat la data de 15.03.2025. Curtea de Apel Timișoara, decizia penală nr. 168/2025 din 12.03.2025, disponibilă pe site-ul https://www.rejust.ro/juris/86ge9g777.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată – Biroul Teritorial Sibiu, dosar penal nr. XXX/D/P/2023, Ordonanța din 21.02.2025 (nepublicată).

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 3 din 28 din 28.02.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 13.04.2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 38 din 17.07.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 951 din 23.09.2024.