Efectuarea de operațiuni cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive. Unitate legală de infracțiune sau concurs de infracțiuni?

2.3. Relevanța deciziei H.P. nr. 38/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se reține infracțiunea în formă continuată

Prin Decizia H.P. nr. 38 din 17 iunie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că: „Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acţiuni care corespund, în concret, atât elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 şi care au ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000, activitatea sa constituie o unitate legală sub forma infracţiunii continuate, căreia i se aplică legea penală în vigoare la momentul comiterii ultimei acţiuni”.

Din punctul meu de vedere, atât soluția, dar mai ales considerentele acestei decizii sunt relevante în a clarifica problema pe care o supun analizei în prezentul studiu. Apreciez că această decizie tranșează în mod neechivoc una dintre condițiile necesare reținerii în astfel de situații a infracțiunii continuate, respectiv existența omogenității juridice în caz de efectuare la diferite intervale de timp a unor operațiuni cu droguri de mare risc și noi substanțe psihoactive.

În cadrul speței de la care s-a demarat prezentul studiu, s-au invocat în argumentarea necesității reținerii unei infracțiuni unice (sub forma infracțiunii continuate) considerentele acestei decizii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu titlu de principiu că obiectul juridic al celor două legi, care incriminează drogurile (de risc și mare risc) și noile substanțe psihoactive este comun, ceea ce, evident, relevă și omogenitatea juridică a operațiunilor cu astfel de substanțe.

Astfel, pentru ca activitatea de a întreprinde mai multe acțiuni de efectuare a operațiunilor cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive să fie calificată drept o singură infracțiune continuată de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, trebuie plecat de la obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Prin decizia H.P. nr. 38/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres în considerentele sale că „analiza comparativă a dispoziţiilor cuprinse în cele două acte normative relevă că obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 este comun şi constă în relaţiile sociale privind protejarea sănătăţii populaţiei împotriva efectelor negative pe care anumite substanţe le au asupra sănătăţii şi vieţii. În consecinţă, săvârşirea sub imperiul celor două legi a acţiunilor reprezentând verbum regens încalcă aceeaşi valoare socială a cărei ocrotire s-a urmărit de către legiuitor”.

Din aceste considerente rezultă, în opinia mea, un lucru foarte clar, și anume, că în ipoteza în care o persoană efectuează într-un anumit interval de timp „operațiuni”, atât cu substanțe incriminate de Legea nr. 143/2000, cât și cu substanțe incriminate de Legea nr. 194/2011, trebuie să se rețină o singură infracțiune continuată, dacă și celelalte condiții de la art. 35 alin. (1) din Codul penal sunt îndeplinite.

Aceste argumente au fost invocate și în speța analizată^[20], însă ele au fost înlăturate printr-o interpretare trunchiată a considerentelor deciziei H.P. nr. 38/2024 și care s-a depărtat de la ideea avansată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, în încheierea din 18.10.2024, Tribunalul Sibiu a arătat în argumentarea soluției de reținere a concursului de infracțiuni că: „Problema de drept ce a făcut obiectul sesizării^[21] s-a referit la măsura în care, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023 (prin care substanţa 3-CMC-substanţa psihoactivă a fost catalogată ca fiind drog de mare risc), o activitate infracţională concretizată în acte repetate de aceeaşi natură şi având ca obiect aceeaşi substanţă interzisă, săvârşite, în parte, anterior şi, în parte, ulterior acestor modificări legislative, poate fi caracterizată ca o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului sau doar o unitate legală sub forma infracţiunii continuate, pedepsibilă în conformitate cu legea în vigoare în momentul epuizării sale. Aşa cum s-a reţinut mai sus, pronunţarea acestei decizii invocate de către apărare a avut loc ca urmare includerii substanţei psihoactive 3-CMC în categoria drogurilor de mare risc, problema sesizată de instanţele de judecată vizând o altă situaţie, respectiv ipoteza în care o persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a efectuat operaţiuni cu substanţa 3-CMC atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2023. În prezenta cauză, instanţa reţine că presupusele acte materiale săvârşite de inculpat au vizat atât substanţa 3-CMC (fiind reţinută de procuror infracţiunea prev. de art. 2 din legea nr. 143/2000), dar şi substanţele cu efect psihoactiv, respectiv 2-CMC şi Dipentylone, încadrate de procuror în infracţiunea prev. de art. 16 din Legea nr. 194/2011. Chiar dacă cele două infracţiuni reglementate de Legea nr. 143/2000 şi Legea nr. 194/2011 au acelaşi obiect juridic, instanţa constată că pentru reţinerea unei unităţi legale de infracţiuni, sub forma infracţiunii continuate, se impune atât constatarea unei omogenităţi juridice, dar şi existenţa unicității acţiunii presupus a fi desfăşurate. În cauză nu se poate reţine unicitatea acţiunii reţinute de acuzare în sarcina inculpatului, în condiţiile în care activitatea presupus a fi comisă de acesta a vizat atât droguri de mare risc, cât şi alte substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive”.

Această modalitate de interpretare a considerentelor Deciziei H.P. nr. 38/2024 din partea Tribunalului Sibiu o regăsim și în alte spețe, sens în care, cu titlu de exemplu, fac trimitere la o ordonanță a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată – Biroul Teritorial Sibiu, care a soluționat o cerere prin care s-a solicitat de către inculpat reținerea unei singure infracțiuni continuate de trafic de droguri de mare risc în astfel de situații, cu înlăturarea infracțiunii concurente de efectuare fără drept de operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive. Structura de Parchet a respins cererea cu următoarea motivare: „În ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei H.P. nr. 38 din 17.06.2024 pronunțată de ÎCCJ, reținem că aceasta vizează situația în care o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza unei rezoluții infracționale unice, acțiuni care corespund, în concret, atât elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât și elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 și care au ca obiect același tip de substanță interzisă, aflată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023 sub incidența Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menționat, sub incidența Legii nr. 143/2000, situație care nu este incidentă în cazul inculpatului O. C. B. – care a efectuat operațiuni cu diferite tipuri de substanțe, dintre care 4-MMC și 3-CMC aflate și în prezent sub incidența Legii nr. 143/2000, în timp ce compusul 2-MMC se află și în prezent sub incidența Legii nr. 194/2011^[22]”.

După cum putem observa, organele judiciare naționale invocă chestiuni ce se depărtează de la ideea principală statuată de Înalta Curte de Casație și Justiție în această decizie de unificare a practicii judiciare în materie penală. Practic, deși s-a invocat Decizia H.P. nr. 38/2024 pentru relevanța acesteia sub aspectul reținerii omogenității juridice în cazul incriminărilor din cele două acte normative, organele judiciare au apreciat că aceasta vizează doar cazul particular al trecerii unei substanțe de sub incidența Legii nr. 194/2011, sub incidența Legii nr. 143/2000.

Într-adevăr, Înalta Curte acest lucru l-a stabilit, respectiv că suntem în prezența unității legale de infracțiune (sub forma infracțiunii continuate) în cazul în care se efectuează diferite operațiuni cu substanțe psihoactive/psihotrope într-un anumit interval de timp în care o substanță anume (substanța 3-CMC) intră sub incidența ambelor legi. Cu toate acestea, pentru ipoteza situației analizate relevanța o prezintă considerentele pentru care s-a ajuns la această decizie de către Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume, reținerea omogenității juridice a acțiunilor reglementate de cele două acte normative.

Așa cum a arătat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia anterior amintită, „omogenitatea juridică presupune, prin ipoteză, o unitate a obiectului juridic, în sensul că toate acţiunile sau inacţiunile săvârşite pe o durată de timp, în circumstanţe factuale substanţial asemănătoare, trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori sociale ocrotite de legea penală. Unitatea de conţinut constitutiv se referă, aşadar, la aspectul substanţial, de fond, al conţinutului reglementării, iar nu la aspectul său formal; există omogenitate juridică atunci când, prin legi penale succesive, sunt incriminate fapte îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale şi cu aceleaşi trăsături constitutive esenţiale, chiar dacă sub denumiri diferite”.

După cum putem observa, ceea ce clarifică Înalta Curte de Casație și Justiție prin această decizie (aspect care a fost omis de organele judiciare în spețele la care am făcut referire) este tocmai faptul că în cazul acțiunilor privind „operațiunile” cu substanțe stupefiante şi psihotrope, încadrarea juridică a faptelor depinde exclusiv de natura substanței vizate.

Astfel, dacă substanța vândută, transportată, comercializată etc. este inclusă în tabelele nr. I și II ale Legii nr. 143/2000, acțiunea va intra în conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, dacă substanța este inclusă în tabelul nr. III din Legea nr. 143/2000, acțiunea va intra în conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar dacă substanța este catalogată drept nouă substanță psihoactivă, acțiunea va intra în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011.

Practic, se va reține: forma de bază a infracțiunii [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] atunci când substanțele intră în categoria drogurilor de risc; forma agravată [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000], atunci când substanțele intră în categoria drogurilor de mare risc; și forma atenuată [art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011], atunci când substanțele intră în categoria noilor substanțe psihoactive.

Această ierarhizare a infracțiunilor este justificată din mai multe perspective. În primul rând, ea reflectă gravitatea diferită a substanțelor implicate și a impactului lor asupra sănătății publice. Drogurile de mare risc (incluse în tabelele nr. I și II ale Legii nr. 143/2000) sunt considerate cele mai periculoase, având un potențial ridicat de dependență și efecte grave asupra organismului persoanei. Prin urmare, traficul cu aceste substanțe este pedepsit cel mai sever mai sever, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Drogurile de risc (incluse în tabelul nr. III) sunt considerate mai puțin periculoase decât primele, dar totuși dăunătoare, ceea ce justifică o pedeapsă mai redusă, conform art. 2 alin. (1) din aceeași lege. În cazul substanțelor psihoactive, care nu sunt încadrate ca droguri de risc sau de mare risc, dar au efecte similare, legislația a prevăzut o formă atenuată de incriminare, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, raportat la limitele de pedeapsă pentru perioada supusă analizei în speța la care am făcut referire.

Totodată, această ierarhizare respectă principiul individualizării sancțiunilor de drept penal, care impune ca pedeapsa să fie corespunzătoare gravității faptelor incriminate și periculozității infractorului^[23]. Astfel, drogurile de mare risc, fiind cele mai periculoase, justifică o pedeapsă mai severă (închisoarea de la 5 la 15 ani), în timp ce substanțele psihoactive, deși dăunătoare, nu sunt considerate la fel de grave, ceea ce explică pedeapsa mai ușoară (închisoarea de la 2 la 7 ani). Această diferențiere este în concordanță cu politica legislativă de combatere a traficului de substanțe interzise, care urmărește să acorde o atenție mai mare substanțelor cu un potențial foarte ridicat de afectare a sănătății publice^[24].

De asemenea, ierarhizarea reflectă evoluția legislativă și necesitatea de a adapta cadrul normativ la apariția unor substanțe noi cu efecte similare drogurilor, dar care nu erau inițial incluse în tabelele anexă ale Legii nr. 143/2000. Legea nr. 194/2011 (așa cum rezultă și din expunerea de motive) a fost adoptată tocmai pentru a face față acestei probleme, oferind un cadru juridic pentru combaterea operațiunilor ilicite cu substanțele psihoactive care nu erau acoperite de Legea nr. 143/2000. Prin urmare, ierarhizarea infracțiunilor în funcție de natura substanțelor este o consecință logică a acestei evoluții legislative, care a trebuit să fie adaptată la un fenomen infracțional complex și dinamic.

Revenind la problematica incidenței a doua acte normative în situația analizată, în doctrină^[25] s-a subliniat faptul că nu există o condiționare necesară între omogenitatea juridică a acțiunilor și încadrarea lor în același text de lege. Omogenitatea juridică a conținuturilor de infracțiune realizate nu este incompatibilă cu reținerea în cadrul infracțiunii continuate a unor forme agravate sau atenuate ale aceleiași infracțiuni. Ceea ce interesează este ca fiecare acțiune comisă să realizeze cel puțin elementele de tipicitate și vinovăție specifice conținutului de bază al infracțiunii. Tot astfel, nu constituie un obstacol pentru reținerea infracțiunii continuate nici împrejurarea că textele de incriminare în care se încadrează diferitele acțiuni au denumiri diferite, atâta vreme cât ele nu reprezintă altceva decât simple forme agravate/atenuate ale uneia și aceleiași infracțiuni. Cu titlu de exemplu, s-a arătat că așa se întâmplă în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe (art. 193 Cod penal) și vătămare corporală (art. 194 Cod penal), astfel că actele corespunzătoare celor două texte comise împotriva aceleiași persoane la date diferite și în baza aceleiași rezoluții vor alcătui o singură infracțiune continuată de vătămare corporală. Tot o infracțiune continuată se va reține și atunci când subiectul activ va săvârși mai multe acțiuni de furt, unele intrând în categoria celor de furt calificat, altele intrând în categoria furtului simplu^[26].

În concluzie, considerentele Deciziei H.P. nr. 38/2024 reprezintă un argument solid în susținerea ideii avansate în prezentul studiu, și anume necesitatea reținerii unei singure infracțiuni continuate de trafic de droguri de mare risc atunci când subiectul activ săvârșește la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale „operațiuni”, atât cu droguri de mare risc, cât și cu noi substanțe psihoactive, întrucât există omogenitate juridică, chiar dacă acțiunile intră sub incidența a două legi diferite.

2.4. Relevanța deciziei H.P. nr. 3/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se reține o singură infracțiune în formă continuată

În argumentarea necesității reținerii unei singure infracțiuni continuate în ipoteza analizată sunt perfect aplicabile și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – în Decizia nr. 3 din 28 din 28.02.2017. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus următoarele: „În interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alineatul (1) al acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ”.

Soluția și considerentele acestei decizii sunt aplicabile și în prezentul studiu, în care propunem reținerea unei singure infracțiuni continuate în cazul în care o persoană efectuează (la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale) operațiuni cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive, chiar dacă noile substanțe psihoactive intră sub incidența Legii nr. 194/2011, și nu în categoria drogurilor de risc incriminate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (ipoteză evaluată în această decizie de ÎCCJ). În concret, în speța analizată în prezentul studiu, substanțele 2-MMC și Dipentylone reprezintă tot „droguri”, dar doar prin voința legiuitorului acestea au fost catalogate drept „noi substanțe psihoactive”, raportat la substanțele cuprinse în tabelul nr. III, anexă la Legea nr. 143/2000.

Cu riscul de a mă repeta, ceea ce prezintă relevanță în clarificarea acestei problematici este împrejurarea că, atât Legea nr. 143/2000, cât și Legea nr. 194/2011, incriminează faptele care aduc atingere relaţiilor sociale privitoare la sănătatea publică a căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect regimul substanţelor toxice şi stupefiante.

Așa cum am arătat și anterior, în cazul acțiunilor ce vizează operațiuni cu substanțe toxice și stupefiante, încadrarea juridică a faptei în trafic de droguri de mare risc [prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000], trafic de droguri de risc [prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] sau efectuare fără drept, de operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive [prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011] depinde în mod exclusiv de natura substanței vizate de operațiune. Efectuarea fără drept de operațiuni cu substanțe psihoactive (spre exemplu, vânzarea, transportul etc.) este elementul comun principal pentru toate cele trei norme de incriminare, ele urmărind toate același scop.

Prin Decizia nr. 3/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, atunci când o acțiune dintre cele enumerate la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 vizează simultan droguri de mare risc și droguri de risc, se va reține doar forma agravată a infracțiunii de trafic de droguri – o singură infracțiune, deși substanțele traficate intră sub incidența a două texte de incriminare. Raționamentul instanței supreme se fundamentează pe ideea că, dincolo de particularitățile de clasificare ale substanțelor implicate, conduita infracțională este una unitară, iar scopul incriminării – acela de a proteja sănătatea publică împotriva pericolului pe care aceste substanțe îl reprezintă – rămâne identic.

În aceeași logică, din punctul meu de vedere, atunci când activitatea infracțională vizează atât droguri de mare risc, cât și substanțe psihoactive, acestea din urmă, deși reglementate printr-o lege separată și calificate printr-o denumire distinctă, îndeplinesc aceleași condiții esențiale pentru a fi asimilate noțiunii mai largi de „droguri”. Ele produc efecte psihoactive, creează adicție, sunt introduse în circuitul ilicit prin mijloace similare și generează aceleași riscuri sociale ca și „drogurile clasice” incriminate de Legea nr. 143/2000. Singura diferență este una formală, constând în clasificarea lor de către legiuitor drept „noi substanțe psihoactive”, și nu „droguri de risc” sau „droguri de mare risc”, distincție care nu are fundament în natura acțiunilor desfășurate de subiectul activ/făptuitor și nici în pericolul social al faptei.

De aceea, într-o analiză juridică rațională și echitabilă, nu se justifică aplicarea unui tratament diferențiat în defavoarea inculpatului pentru simplul motiv că o parte dintre substanțele traficate sunt reglementate de Legea nr. 194/2011 și nu de Legea nr. 143/2000. Din contră, apreciez că substanțelor reglementate de Legea nr. 194/2011 ar trebui să li se aplice același tratament ca celor prevăzute în Anexa III a Legii nr. 143/2000, în special atunci când ele sunt incluse în cadrul aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat și sub forma unor acțiuni omogene. Orice depărtare de la această linie de interpretare ar echivala cu aplicarea unui tratament mai sever, în mod artificial, pentru presupusele „droguri ușoare”, deși, în fapt, acțiunile comise sunt aceleași ca natură, iar diferențele chimice dintre substanțe nu se reflectă într-o diferență reală în planul conduitei infracționale. O asemenea abordare ar fi contrară principiului individualizării sancțiunilor penale și ar aduce atingere egalității în fața legii, conducând la un tratament punitiv disproporționat pentru o categorie de substanțe care, în mod obiectiv, nu justifică o sancționare diferențiată (mai gravă).

În concluzie, pentru a păstra coerența normativă și pentru a asigura o aplicare corectă a legii penale, este necesar ca, în astfel de situații, noile substanțe psihoactive să fie tratate în mod similar cu drogurile de risc, atât în ceea ce privește calificarea juridică, cât și în ceea ce privește forma de unitate a infracțiunii reținute. Raportat la considerente Deciziei H.P. nr. 3/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu există nicio justificare logico-juridică, pentru a se reține un concurs de infracțiuni în sarcina persoanei care desfășoară la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale operațiuni cu substanțe ce intră, atât sub incidența Legii nr. 143/2000, cât și sub incidența Legii nr. 194/2011.