Efectuarea de operațiuni cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive. Unitate legală de infracțiune sau concurs de infracțiuni?

I. Introducere

Problematica juridică analizată în prezentul studiu vizează stabilirea corectă a încadrării juridice a unei activități infracționale ce presupune efectuarea de operațiuni, atât cu droguri de mare risc, cât și cu substanțe psihoactive. În practica judiciară^[1] s-a conturat opinia potrivit căreia, în situația în care subiectul activ săvârșește la diferite intervale de timp operațiuni, atât cu droguri de mare risc [faptă incriminată de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000^[2]], cât și cu noi substanțe psihoactive [faptă incriminată de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011^[3]], se va reține concursul de infracțiuni, considerându-se că nu ar fi întrunite condițiile pentru a se reține unitatea legală de infracțiune sub forma infracțiunii continuate, așa cum este aceasta reglementată de art. 35 alin. (1) Cod penal^[4].

În contextul actual al combaterii traficului de droguri și al substanțelor psihoactive, una dintre cele mai delicate probleme juridice este stabilirea corectă a încadrării juridice a unor astfel de fapte. În special, atunci când o persoană este acuzată de efectuarea de operațiuni cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive, se ridică problema dacă este vorba de o unitate legală de infracțiune (în formă continuată) sau de un concurs de infracțiuni. Această problemă nu este doar teoretică, ci are implicații practice semnificative, întrucât soluția se va reflecta inevitabil în pedeapsa finală aplicată inculpatului.

Din punctul meu de vedere, soluția adoptată în practica judiciară este criticabilă, existând multiple argumente care pledează pentru reținerea unei unități legale de infracțiune sub forma infracțiunii continuate. Această opinie este susținută de mai mulți factori determinanți, care demonstrează caracterul unitar al activității infracționale și contrazic interpretarea formalistă a instanțelor naționale.

În primul rând, atât Legea nr. 143/2000, cât și Legea nr. 194/2011 sancționează aceeași conduită ilicită, și anume, efectuarea de operațiuni cu substanțe interzise, fără a exista o diferență esențială între faptele incriminate, diferența constituind-o în principiu doar natura substanțelor, care, în funcție de compoziția chimică, intră sub incidența unei legi sau a alteia.

În al doilea rând, incriminarea substanțelor psihoactive printr-un act normativ separat de legea „drogurilor clasice” a fost determinată de necesitatea reglementării noilor substanțe psihoactive apărute în țara noastră, fără ca aceasta să reflecte o distincție de fond în ceea ce privește conduita infracțională, și în special, a valorii sociale protejate.

În al treilea rând, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție^[5] confirmă faptul că activitățile desfășurate cu substanțe psihotrope/psihoactive din categorii juridice diferite (droguri de risc, droguri de mare risc, substanțe psihoactive) trebuie analizate unitar atunci când există o rezoluție infracțională unică în cazul unei succesiuni de acțiuni ce intră în categoria „operațiunilor” cu asemenea substanțe.

Scopul acestui articol este de a analiza această problemă juridică, oferind argumente care să susțină necesitatea reținerii unei singure infracțiuni continuate, și nu a unui concurs de infracțiuni. Prin analiza legislației aplicabile, a jurisprudenței relevante și a instituțiilor de drept penal incidente, voi încerca să susțin ideea că, într-o astfel de situație, este necesar să se rețină o singură infracțiune, respectiv traficul de droguri de mare risc în formă continuată, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu eliminarea infracțiunii de efectuare fără drept de operațiuni cu substanțe psihoactive, prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011.

Opinia pe care o avansez nu doar că respectă principiul legalității incriminării și al proporționalității sancțiunilor penale, dar asigură și un tratament sancționator echitabil inculpatului acuzat de efectuarea de operațiuni cu droguri de mare risc și alte substanțe psihoactive, evitând o dublă sancționare a aceleiași conduite infracționale. În plus, analiza va evidenția cum jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție susține această poziție, confirmând că operațiunile cu droguri de mare risc și alte substanțe psihoactive vizează aceeași valoare socială și sunt omogene din punct de vedere juridic, ceea ce impune reținerea unei singure infracțiuni continuate de trafic de droguri de mare risc.

În continuare, voi analiza cadrul normativ aplicabil, voi evidenția erorile de interpretare ale instanțelor naționale și voi încerca să demonstrez, prin argumente logico-juridice, că soluția corectă este cea a reținerii în astfel de situații a unei infracțiuni unice în formă continuată.

II. Aspecte privind reținerea infracțiunii continuate

2.1. Ipoteză relevată de practica judiciară

Pentru o mai bună înțelegere a problematicii analizate, voi face trimitere la o situație concretă din practica judiciară. Astfel, într-o speță^[6] inculpatul a fost trimis în judecată, fiindu-i imputat, ca și activitate infracțională, faptul că ar fi derulat în perioada anilor 2022-2023 acțiuni de vânzare și deținere a unor substanțe reglementate, atât de Legea nr. 143/2000, cât și de Legea nr. 194/2011. Mai exact, a fost vorba de 68 de acte materiale de vânzare a substanței 3-CMC, care prin Legea nr. 77/2023^[7] (de modificare a Legii nr. 143/2000) a trecut din categoria „substanțelor psihoactive” în categoria „drogurilor de mare risc” (Tabelul nr. I la Legea nr. 143/2000). Totodată, inculpatul a fost acuzat că a vândut în una dintre ocazii, pe lângă substanța 3-CMC, și substanța Dipentylone (substanță psihoactivă ce intră sub incidența Legii nr. 194/2011), iar în data de 26.09.2023 a deținut la domiciliu substanța 2-MMC (substanță psihoactivă ce intră sub incidența Legii nr. 194/2011). Raportat la această stare de fapt, procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (68 de acte materiale), în concurs cu infracțiunea de efectuare fără drept, de operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, în formă continuată, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 184/2011, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale).

În faza de judecată, având în vedere această acuzație adusă prin rechizitoriu, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, în concurs cu infracțiunea de efectuare fără drept a operațiunilor cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, în formă continuată, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 184/2011, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, într-o singură infracțiune de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, cu înlăturarea infracțiunii de efectuare fără drept a operațiunilor cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, în formă continuată, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011.

Prin încheierea din 18.10.2024 pronunțată de Tribunalul Sibiu^[8], s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de inculpat. În motivarea soluției, Tribunalul Sibiu a arătat următoarele: „În prezenta cauză, instanța reține că presupusele acte materiale săvârșite de inculpat au vizat atât substanța 3-CMC (fiind reținută de procuror infracțiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000), dar și substanțele cu efect psihoactiv, respectiv 2-MMC și Dipentylone, încadrate de procuror în infracțiunea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 194/2011. Chiar dacă cele două infracțiuni reglementate de Legea nr. 143/2000 și Legea nr. 194/2011 au același obiect juridic, instanța constată că pentru reținerea unei unități legale de infracțiuni, sub forma infracțiunii continuate, se impune, atât constatarea unei omogenități juridice, dar și existența unicității acțiunii presupus a fi desfășurate. În cauză, nu se poate reține unicitatea acțiunii reținute de acuzare în sarcina inculpatului, în condițiile în care activitatea presupus a fi comisă de acesta a vizat atât droguri de mare risc, cât și alte substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive. Instanța nu poate primi raționamentul dezvoltat de apărare cu referire la infracțiunea de furt și furt calificat^[9], în condițiile în care pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de furt calificat, respectiv pentru reținerea acestei infracțiuni în formă continuată, nu are relevanță natura bunurilor sustrase, și nu trebuie să existe o identitate de obiect material (unicitatea acțiunii fiind întrunită, deci, prin simpla reținere a unor acte de sustragere). Or, în ceea ce privește infracțiunile ce implică operațiuni cu substanțe psihoactive sau droguri de mare risc, lucrurile stau total diferit, instanța apreciind, în acord și cu practica judiciară bine conturată în această materie, că pentru reținerea unității legale sub forma infracțiunii continuate, operațiunile efectuate ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii trebuie să vizeze aceleași substanțe (drog de risc/mare risc sau substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive), fără a fi posibilă «absorbția» actelor materiale privind substanțele psihoactive în conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de droguri incriminat de prevederile art. 2 din Legea nr. 143/2000”.

În speța dată, apreciez că soluția Tribunalului Sibiu, dar mai ales argumentele invocate de această instanță sunt criticabile, ele nefiind corecte din punct de vedere juridic. Pentru a îmbrățișa varianta concursului de infracțiuni într-o astfel de ipoteză, în speța la care am făcut trimitere anterior, instanța a reținut drept argument faptul că activitatea infracțională a acuzatului a vizat atât droguri de mare risc, dar și alte substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive. Din economia argumentării, tragem concluzia că în accepțiunea instanței incidența a două legi diferite, raportat la natura substanțelor vândute/deținute (3-CMC, 2-MMC și Dipentylone), constituie un impediment în calificarea activității infracționale în ansamblu sub forma infracțiunii continuate de trafic de droguri de mare risc. Din punctul meu de vedere, simplul fapt că efectuarea de operațiuni cu astfel de substanțe stupefiante/psihotrope sunt incriminate în două acte normative diferite nu poate constitui un motiv suficient pentru a se considera că nu sunt întrunite condițiile necesare reținerii unității legale de infracțiune, sub forma infracțiunii continuate.

Totodată, argumentul apărării, care a făcut trimitere la ipoteza furtului în formă continuată (ce va fi încadrat în furt calificat în formă continuată dacă există bunuri sustrase succesiv atât în formă simplă, cât și în formă calificată) este pe deplin valabil, în sensul că nu are relevanță calificarea substanței în drog de mare risc sau substanță psihoactivă, raționament ce a fost respins greșit de instanță.

Cu privire la această din urmă chestiune, instanța a arătat că în cazul infracțiunii de furt calificat nu are relevanță natura bunurilor sustrase și nu trebuie să existe o identitate de obiect material (unicitatea acțiunii fiind întrunită, deci, prin simpla reținere a unor acte de sustragere). Un astfel de argument este incorect și contrar dispozițiilor legale. În cazul infracțiunii de furt, forma calificată este atrasă, printre altele, în următoarele situații: bunul face parte din patrimoniul cultural; bunurile reprezintă țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigații; componente ale rețelelor electrice; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.

După cum putem observa, argumentul instanței potrivit căruia paralela dintre acțiunile repetate de efectuare a operațiunilor cu droguri de mare risc și substanțe psihoactive cu cele de sustragere a bunurilor, în modalitatea furtului simplu și furtului calificat, nu ar fi relevantă (întrucât în accepțiunea sa în cazul furtului calificat nu ar avea importanță natura bunurilor sustrase) este fundamental greșită și contrazisă chiar de normele de incriminare. Sub acest aspect, în cuprinsul art. 229 alin. (2) lit. a) și alin (3) Cod penal, legiuitorul a înțeles să sancționeze sustragerea unor bunuri sub forma furtului calificat tocmai în considerarea naturii acestora, ceea ce anihilează argumentul avansat de instanța de judecată în speța analizată.

Un alt argument din care rezultă aplicarea și interpretarea greșită de către instanță a dispozițiilor legale în astfel de situații este acela că, în speța invocată cu titlu de studiu de caz, instanța a apreciat că în asemenea situații pentru reținerea unității legale sub forma infracțiunii continuate, operațiunile efectuate ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii trebuie să vizeze aceleași substanțe (drog de risc/mare risc sau substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive). Concluzia care se desprinde din acest considerent reținut este aceea că, din perspectiva instanței, pentru a se putea reține o singură infracțiune continuată în caz de acțiuni multiple de efectuare (fără drept) de operațiuni cu substanțe psihoactive și psihotrope (droguri de mare risc, droguri de risc sau substanțe psihoactive) este necesar ca „operațiunile” să vizeze aceeași substanță. Această susținere este de asemenea greșită, și mai mult, contravine unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție^[10], în care s-a statuat cu titlu obligatoriu că: „Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acţiuni care corespund, în concret, atât elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 şi care au ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000, activitatea sa constituie o unitate legală sub forma infracţiunii continuate, căreia i se aplică legea penală în vigoare la momentul comiterii ultimei acţiuni”.

Concluziv, problematica supusă analizei este una care relevă o practică judiciară națională incorectă, ce se bazează pe argumente fundamental greșite, iar aspectele pe care le vom dezvolta în continuare vor constitui un motiv important în reevaluarea chestiunii de drept asupra căreia ne-am aplecat în prezentul studiu.

2.2. Condiții legale necesare în caz de infracțiune continuată

Articolul 35 alin. (1) Cod penal definește infracțiunea continuată astfel: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”.

În doctrină^[11] s-a arătat că pentru a fi în prezența infracțiunii continuate este necesară întrunirea în mod cumulativ a următoarelor condiții: pluralitate de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp; omogenitatea juridică a acțiunilor sau inacțiunilor; unitate de rezoluție infracțională; iar în cazul particular al infracțiunilor contra persoanei, unitate de subiect pasiv.

2.2.1. Pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp

Pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp reprezintă una dintre condițiile principale pentru configurarea infracțiunii continuate, conform art. 35 alin. (1) Cod penal.

În esență, pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni reflectă ideea că subiectul activ desfășoară o activitate infracțională repetată, dar care rămâne subordonată unei singure intenții infracționale. Astfel, deși fiecare acțiune infracțională ar putea, în mod izolat, constitui o infracțiune separată, ele sunt tratate ca o singură infracțiune sub forma unității legale^[12].

Revenind la speța analizată, inculpatul era acuzat că a efectuat 68 de acte materiale de vânzare a substanței 3-CMC (drog de mare risc) și două acte materiale de vânzare/deținere a substanțelor 2-MMC și Dipentylone (noi substanțe psihoactive), aceste acțiuni fiind comise în perioada 2022-2023, la intervale de timp diferite.

Pluralitatea de acțiuni este evidentă în această speță, deoarece inculpatul era acuzat că ar fi desfășurat o activitate infracțională repetată, care implica mai multe acțiuni de vânzare și deținere de substanțe interzise. Fiecare dintre aceste acțiuni ar putea, în mod izolat, constitui o infracțiune separată, însă ele sunt unite de faptul că au fost comise în cadrul aceleiași activități infracționale. De exemplu, vânzările de 3-CMC au avut loc în mai multe ocazii, iar actele de vânzare/deținere a substanțelor 2-MMC și Dipentylone au avut loc în alte momente distincte. Această succesiune temporală între acțiunile infracționale este necesară pentru a se putea vorbi de pluralitatea de acțiuni.

Prin urmare, deși substanțele implicate sunt din categorii juridice diferite (droguri de mare risc și substanțe psihoactive), activitatea infracțională rămâne una și aceeași, respectiv, vânzarea și deținerea de substanțe interzise. Acest aspect susține ideea că există o pluralitate de acțiuni săvârșite la intervale de timp diferite, care fac parte din aceeași activitate infracțională.

Având în vedere că această condiție nu ridică probleme de interpretare și nu reprezintă un argument invocat în practică pentru justificarea reținerii concursului de infracțiuni, nu vom insista în continuare asupra ei.