Efectele deschiderii procedurii insolvenței cu privire la dreptul de administrare – art. 85 din Legea nr. 85/2014
Ioan Adam - iunie 1, 2017
Abstract
Abstract
An important effect of the opening of the insolvency proceedings is the lifting of the debtor’s
right of administration, which consists in the prohibition to conclude certain documents related to
the property subject to the proceedings, so that the debtor can conclude any documents that have no
effect on his or her wealth, and he can even exercise another economic activity.
The right of administration in the event of bankruptcy, irrespective of the form of the procedure,
whether general or simplified, ceases to be lawful, and in other cases, when the simplified procedure
opens the law -ope legis- to the indicated subjects in law, the right of administration ceases only if the
judge has decides in this respect.
If the right of administration was raised during the observation period, but a reorganization
plan was confirmed, the insolvent debtor regains, ope legis, the previous right of administration,
following the confirmation of a reorganization plan.
Keywords: administrative law, general procedure, simplified procedure, observation period,
reorganization plan.
Abstract
An important effect of the opening of the insolvency proceedings is the lifting of the debtor’s
right of administration, which consists in the prohibition to conclude certain documents related to
the property subject to the proceedings, so that the debtor can conclude any documents that have no
effect on his or her wealth, and he can even exercise another economic activity.
The right of administration in the event of bankruptcy, irrespective of the form of the procedure,
whether general or simplified, ceases to be lawful, and in other cases, when the simplified procedure
opens the law -ope legis- to the indicated subjects in law, the right of administration ceases only if the
judge has decides in this respect.
If the right of administration was raised during the observation period, but a reorganization
plan was confirmed, the insolvent debtor regains, ope legis, the previous right of administration,
following the confirmation of a reorganization plan.
Keywords: administrative law, general procedure, simplified procedure, observation period,
reorganization plan.
1. Condițiile în care se ridică dreptul de administrare
Un alt efect important al deschiderii procedurii constă în ridicarea dreptului de administrare al debitorului[1].
Prin ridicarea dreptului de administrare, legiuitorul a urmărit ocrotirea atât a intereselor creditorilor, cât şi a intereselor societăţii, în general, şi ale celorlalţi comercianţi sau necomercianţi care ar putea intra în raporturi juridice cu debitorul aflat în cursul procedurii[2]. Dar această incapacitate specială nu este o incapacitate propriu-zisă, ci o interdicţie de a încheia anumite acte legate de averea supusă procedurii, astfel că debitorul poate să încheie orice acte ce nu au efecte asupra averii sale, putând exercita chiar altă activitate economică[3].
Textul art. 85 alin. (1) abordează ipoteza în care debitorul aflat în insolvenţă intră direct în procedura simplificată, întrucât, aşa cum cere art. 67 alin. (1) lit. g), debitorul care a cerut deschiderea procedurii nu şi-a manifestat intenţia de a-şi reorganiza activitatea, iar dacă nu a făcut-o în termenul de 10 zile de la data formulării cererii, este prezumat că este de acord cu procedura simplificată, conform art. 74, când în urma cererii creditorilor pentru deschiderea procedurii, debitorul care nu contestă starea de insolvenţă nu îşi manifestă intenţia de reorganizare.
Observăm că acest text de lege, chiar dacă nu o face explicit, se referă numai la două situaţii distincte, fără a avea în vedere şi celelalte categorii reglementate de art. 38 alin. (2), chiar persoane juridice.
Intrând în procedura simplificată, judecătorul-sindic pronunţă o hotărâre prin care dizolvă societatea debitoare şi dispune intrarea în faliment, cu consecinţa firească a ridicării dreptului de administrare, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. A.a), astfel că nu înţelegem care este raţiunea edictării în mod special a art. 85 alin. (1) pentru că nu exista o deficienţă de reglementare în acest sens.
Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 85 alin. (4) statuează că dreptul de administrare al debitorului încetează de drept[4] la data la care se dispune începerea falimentului[5], acest text intrând în coliziune cu prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) unde se statuează că, la intrarea în faliment, judecătorul-sindic dispune ridicarea societăţii debitoarea dizolvate a dreptului de administrare.
Nu vedem logica edictării nici a textului art. 85 alin. (4), pentru că nu aduce nici o noutate, fiind de neconceput să acceptăm aberaţia ca, în ipoteza în care în cadrul procedurii simplificate, la care face trimitere art. 85 alin. (1), dar numai la situaţiile reglementate de art. 67 alin. (1) lit. g), sau în cazul în care debitorul nu și-a declarat intenția de reorganizare în termenul prevăzut de art. 74, dreptul de administrare al debitorului intrat în faliment să înceteze de drept, iar în celelalte situaţii, când procedura simplificată se deschide ope legis faţă de subiecţii indicaţi de art. 38 alin. (2), dreptul de administrare ar înceta doar dacă judecătorul-sindic dispune prin hotărâre în acest sens.
Observăm că în art. 85 alin. (1), ca şi în art. 145 alin. (2) lit. A.a), se fac referiri la ridicarea dreptului de administrare, iar în art. 85 alin. (4) se fac trimiteri la încetarea de drept a dreptului de administrare.
Ca o primă constatare, deşi specialiştii care au trudit la elaborarea legii nu au urmărit să spună nimic prin diferenţa de terminologie la care am făcut referire, esenţial este că ope legis dreptul de administrare încetează în momentul în care, prin hotărârea sa judecătorul-sindic a dizolvat debitoarea insolventă şi a dispus intrarea în faliment.
Susţinem fără echivoc teza potrivit căreia consecinţa intrării în faliment presupune cu necesitate încetarea dreptului de administrare, astfel că originea încetării acestui drept rezidă în voinţa legiuitorului, fiind imposibil să acredităm teza că, în această fază a procedurii, s-ar putea aprecia asupra oportunităţii ridicării dreptului de administrare[6] (cum greşit s-a inserat în mai multe texte din această lege).
Pentru acurateţe juridică, se impune să facem precizarea că dreptul de administrare, în ipoteza intrării în faliment, indiferent de forma procedurii, generală sau simplificată, încetează de drept, motiv pentru care este improprie[7], este lipsită de acurateţe, susţinerea că un asemenea drept poate fi ridicat, cum greşit în mai multe locuri s-a inserat. De aceea judecătorul-sindic nu are altă soluţie, când dispune intrarea în faliment, decât să constate încetat de drept dreptul de administrare şi, în nici un caz, să dispună ridicarea unui asemenea drept, adoptând terminologia improprie a legii.
Importanţa distincţiei rezidă în aceea că, dreptul de administrare încetând de drept, este irelevant dacă judecătorul-sindic a dispus aceasta prin hotărârea pe care o pronunţă, astfel că în cazul în care s-a omis să se pronunţe, efectele sale se produc de la lege, iar o asemenea omisiune nu poate constitui nici motiv de recurs şi nici nu îndrituieşte pe debitor să profite de aceasta şi să susţină că îşi poate administra averea.
Revenind la considerentele pentru care a fost edictat art. 85din lege, este fără putinţă de tăgadă că intenţia legiuitorului a fost să reglementeze doar în cazul procedurii generale care este regimul juridic al dreptului de administrare al debitorului insolvent. Aceasta pentru că, după cum am analizat, este exclus ca, în cazurile reglementate de art. 85 alin. (1), să abordăm chestiunea ridicării dreptului de administrare al debitorului, când, în realitate, cele două cazuri erau aferente procedurii simplificate, astfel că debitorul, fiind intrat în faliment, pierdea de drept dreptul de administrare, nemaiputându-se pune în discuţie ridicarea unui asemenea drept.
Sunt argumente, dacă facem o analiză de acurateţe a acestui text de lege care ne îndrituiesc să susţinem că prin acest text de lege legiuitorul a urmărit practic să reglementeze regimul juridic al dreptului de administrare. Acest regim juridic vizează modul de exercitare a dreptului de administrare, precum şi condiţiile în care poate fi ridicat un asemenea drept de administrare, desigur, doar în cadrul procedurii generale, precum şi, după cum am analizat deja, când încetează un asemenea drept, şi care sunt consecinţele încetării unui asemenea drept în cadrul procedurii simplificate sau al intrării în faliment în cadrul procedurii generale.
Art. 85 alin. (3) statuează că judecătorul-sindic poate ordona ridicarea în tot sau în parte a dreptului de administrare a debitorului odată cu desemnarea unui administrator judiciar, indicând totodată şi condiţiile de exercitare a conducerii debitorului de către acesta[8].
Observăm că legiuitorul creează posibilitatea pentru judecătorul-sindic de a dispune ridicarea, fie în totalitate, fie în parte a dreptului de administrare exercitat de către debitorul insolvent. Atributele principale ale dreptului de administrare constau în crearea posibilităţii pentru debitor de a-şi conduce activitatea ca şi până la intrarea în insolvenţă, de a-şi administra bunurile din averea sa şi de a face acte de dispoziţie în legătură cu aceste bunuri. Aceasta este esenţa dreptului de administrare, în viziunea legiuitorului, iar în ce priveşte exercitarea lui, art. 85 alin. (3) îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea de a-i lăsa această prerogativă debitorului insolvent în totalitate sau numai în parte.
Aşa fiind, distingem două alternative pe care le are judecătorul-sindic, respectiv să ridice în tot dreptul de administrare al debitorului asupra bunurilor sale, sau să ridice doar în parte acest drept.
2. Ipoteza în care dreptul de administrare a fost ridicat în totalitate
În ipoteza în care dreptul de administrare a fost ridicat în totalitate, activitatea debitorului insolvent se desfăşoară sub conducerea administratorului judiciar, astfel că se impune o conlucrarea efectivă între administratorul special[9]şi administratorul judiciar, totul trebuind să fie încuviinţat de către administratorul judiciar, alături de administratorul special, de la începutul procedurii generale şi până la finalizarea planului sau, în situaţia inversă, până la intrarea în faliment, când, potrivit art. 85 alin. (4), încetează de drept[10].
Așa fiind, în situația în care dreptul de administrare a fost ridicat în tot administratorul judiciar va prelua în integralitate conducerea debitorului, iar în cazul în care acesta este ridicat în parte, judecătorul sindic are obligația să determine modalitatea de exercitare a conducerii debitorului. Astfel, în jurisprudență[11] s-a constatat că atunci când debitorul a refuzat colaborarea cu administratorul judiciar, în sensul că nu a furnizat acestuia informații și documente referitoare la activitatea curentă, respectiv la plățile efectuate, s-a dispus, la cererea administratorului judiciar, ridicarea în parte a dreptului de administrare al debitorului. În astfel de situații s-a decis că debitorul va fi condus de administratorul judiciar numai în ceea ce priveşte operaţiunile de încasări şi plăţi specifice perioadei de observaţie, precum şi în ceea ce privește ţinerea şi organizarea contabilităţii debitorului, urmând ca debitorul să îşi conducă în continuare activitatea numai în ceea ce priveşte operaţiunile comerciale desfăşurate în perioada de observaţie, din punct de vedere managerial.
Opinăm în sensul că regula în materia ridicării dreptului de administrare al debitorului o constituie ridicarea în parte a acestuia, iar excepția[12]o constituie ridicarea în tot, judecătorul sindic trebuind să se raporteze strict la motivele temeinice invocate în cerere.
Aşadar, titularii acţiunii prin care dreptul de administrare al debitoarei aflat în insolvenţă ar putea fi ridicat sunt, cum este logic, creditorii, separat, fără ca legea să impună o condiţie pentru a putea formula o astfel de cerere. Rezultă că pot fi titulari ai acţiunii creditorii care acţionează individual, comitetul creditorilor, precum şi administratorul judiciar.
Observăm că legiuitorul, dând glas principiului consacrat de art. 249 C. pr. civ., impune obligaţia pentru cei care formulează cererea să justifice, adică să aducă probe concludente[13] din care să rezulte că activitate debitoarei aflate în insolvenţă este necorespunzătoare, în sensul că managementul activităţilor curente permise a fi derulate în această perioadă este total defectuos, aceasta reflectându-se în pierderi financiare importante, care fac ca perspectiva unei posibile redresări să dispară. Mai mult, temei al unor astfel de cereri îl poate constitui împrejurarea că, după felul cum se derulează activităţile, perspectiva unei redresări nu se întrevede tocmai datorită neimplicării corespunzătoare a celor care au atribuţii în conducerea activităţii debitorului.
Desigur, creditorii sunt primii care au interes, mai ales cei chirografari, să se exploateze la maxim posibilitatea redresării prin nişte măsuri de mare eficienţă a activităţii debitoarei intrate în insolvenţă, situaţie în care legiuitorul le-a pus la îndemână posibilitatea de a interveni oricând şi a solicita ridicarea dreptului de administrare, pentru ca managementul în viitor să fie efectuat de către administratorul judiciar căruia îi revine obligaţia să exploateze la maxim toate posibilităţile de redresare, pentru a deveni viabil un plan de reorganizare. În practică, trebuie să spunem că, aşa cum am arătat, doar creditorii chirografari manifestă iniţiativă în acest sens, fiind îndeobşte cunoscut că, în cele mai multe cazuri, creditorii cu creanţe garantate stau liniştiţi şi aşteaptă intrarea în faliment, pentru a-şi valorifica mai repede creanţa, motiv pentru care în multe situaţii nu votează planul de reorganizare, iar creditorii din cealaltă mare categorie de creanţe, cele bugetare, prioritare, în covârşitoarea majoritate a situaţiilor votează împotriva oricărui plan, indiferent cât de viabil ar fi, fiind lesne de înţeles că nu manifestă nici o iniţiativă în legătură cu ridicarea dreptului de administrare.
În fine, indiferent de atitudinea creditorilor, deontologia profesională îl obligă pe administratorul judiciar ca, făcând o supraveghere eficientă, să observe că activitatea se desfăşoară necorespunzător, riscând să elimine perspectiva unui plan de reorganizare, situaţie în care trebuie să sesizeze de urgenţă judecătorul-sindic în legătură cu necesitatea ridicării dreptului.
O interesantă problemă de drept o ridică aceea de a răspunde la întrebarea pe ce perioadă de timp poate fi ridicat dreptul de administrare, respectiv de la intrarea în insolvenţă şi până când, în situaţia în care a fost confirmat un plan de reorganizare.
3. Ipoteza în care dreptul de administrare nu a fost ridicat
În ipoteza în care dreptul de administrare nu a fost ridicat[14] prin hotărârea judecătorului-sindic, debitorul insolvent îşi desfăşoară activitatea, în mod curent, ca până atunci, efectuează plăţi către creditori cunoscuţi, însă de data aceasta nu mai este nevoie de încuviinţarea administratorului judiciar, ci totul se desfăşoară doar sub supravegherea acestuia.
Observăm că legiuitorul reglementează şi o ipoteză intermediară, în sensul că judecătorul-sindic poate ordona ridicarea doar în parte a dreptului de administrare, desigur în ipoteza în care apreciază că anumite activităţi trebuie făcute sub conducerea administratorului judiciar, iar altele doar sub supravegherea lui.
Se mai impune să precizăm că art. 85 alin. (3) teza finală statuează obligativitatea pentru judecătorul-sindic, atunci când desemnează administratorul judiciar, să îi fixeze îndatoririle pe care le are acesta în legătură cu conducerea activităţii debitorului, desigur, în ipoteza în care acestuia din urmă i-a fost ridicat dreptul de administrare. Nu este lipsit de importanţă să relevăm că stabilirea la desemnarea iniţială a îndatoririlor pe care i le fixează în legătură cu conducerea activităţii debitorului s-ar impune indiferent de împrejurarea că i se lasă sau nu dreptul de administrare al debitorului, pentru că oricum administratorul judiciar trebuie să efectueze supravegherea debitorului insolvent.
[1] Pentru o analiza pe larg a acestei instituții a se vedea R. Bufan și editori coordonatori A. Deli-Diaconescu, F. Moțiu, Tratat practic de insolvență, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 334-342
[2] Pentru analiza în detaliu, a se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul insolvenței, Titlul II. Procedura insolvenței (art.1-5,38-196,197-203) Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 437.
[3] A se vedea, în acest sens, pentru detalii, I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 361-368.
[4] A se vedea A. Avram, Procedura insolvenței. Efectele deschiderii procedurii. Primele măsuri, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 94.
[5] În doctrină s-a exprimat opinia că deschiderea procedurii de insolvență nu ridică ope legis dreptul de administrare al debitorului, singurul caz de încetare de drept al acestei prerogative fiind acela în care el intră în procedura falimentului. A se vedea C.B. Nasz, Declanșarea procedurii insolvenței, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 153-154.
[6] A se vedea I. Adam, A.R. Adam, Codul insolvenței, Titlul II. Procedura insolvenței (art. 1-5, 38-196, 197-203) Comentarii și explicații, op. cit., p. 438.
[7] A se vedea, în acest sens, I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței, op. cit., 2006, p. 363.
[8] În acest sens, a se vedea C.B. Nasz, Declanșarea procedurii insolvenței, op. cit., p. 153.
[9] În doctrină s-a susținut că în această situație mandatul administratorului special este suspendat. A se vedea Gh. Piperea, Insolventa: legea,regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 563.
[10] A se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței, op. cit., 2006, p. 364.
[11] Sent. civ. nr. 438/03.03.2010, pronunțată de Tribunalul Brașov, s. com., nepublicată.
[12] A se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței, op. cit., 2006, p. 366.
[13] A se vedea, în acest sens, C.B. Nasz, Declanșarea procedurii insolvenței, op. cit., 2014, p. 154.
[14] A se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței, op. cit., 2006, p. 368-369.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.