Drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator – elemente ale fondului de comerț

I. Fondul de comerț – noțiuni și aspecte relevante pentru conturarea cadrului analizei.

Întrucât prezenta expunere vizează un element al fondului de comerț, și anume drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, vom face în continuare scurte referiri la noțiunea de fond de comerț și la actele normative principale în care acesta este reglementat.

Prin art. 5 alin. (1) punctul 73 din Legea nr. 85/2014, s-a prevăzut o definiție pentru fondul de comerț, în care s-a stabilit că acesta „reprezintă ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale – mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial – utilizate de un operator economic în vederea desfășurării activității sale”^[1].

Noțiunea fondul de comerț este întâlnită, cel mai recent, în Legea nr. 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului (denumită în continuare „Legea nr. 265/2022”) care la art. 3 alin. (1) litera r) prevede că fondul de comerţ reprezintă, de asemenea, „ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale – mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial – utilizate de un operator economic în vederea desfăşurării activităţii sale şi a atragerii şi menţinerii clientelei”.

Definirea fondului de comerț prin actul normativ menționat a fost necesară, între altele, pentru a se lămuri cadrul obligațiilor cu privire la înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor referitoare la fondul de comerț și elementele acestuia. Astfel, art. 103 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 265/2022 prevede expres obligația înregistrării în registrul comerțului a mențiunilor referitoare la „donaţia, vânzarea, locaţiunea, ipoteca mobiliară asupra fondului de comerţ, actele de adjudecare, de executare silită şi de transmitere pe cale succesorală, însoţite de documentele prevăzute de lege, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului privind fondul de comerţ”.

Din definiția fondului de comerț pe care ne-o furnizează Legea nr. 265/2022 rezultă că, în vederea conturării acestei noțiuni, este important să observăm ce tipuri de bunuri fac parte din fondul de comerț și, în continuare, să identificăm regimul juridic al acestora.

Cadrul general de reglementare a bunurilor – mobile, imobile, corporale, incorporale – este reprezentat de Codul civil din 2009, parte integrantă din Legea nr. 287/2009 (în continuare, „Codul civil”).

În acest act normativ, la art. 535, întâlnim definiția bunurilor, ca fiind „lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Sub aspect terminologic, din analiza prevederilor Codului civil, rezultă că bunurile sunt clasificate, între altele, în bunuri corporale sau incorporale, nu necorporale.^[2]

Un argument în acest sens poate fi identificat și prin raportare la art. 212 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit căruia cu excepția art. 535 din Codul civil, în cuprinsul Codului civil termenul „necorporal” se înlocuiește cu termenul „incorporal”. 

Prin urmare, apreciem că fondul de comerț putea fi definit în Legea nr. 265/2022 după cum urmează: ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi incorporale – mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial – utilizate de un operator economic în vederea desfăşurării activităţii sale şi a atragerii şi menţinerii clientelei.

Prezenta expunere vizează un element particular al fondului de comerț, și anume drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator. Drepturile de autor fac parte din categoria drepturilor de proprietate intelectuală și sunt totodată bunuri incorporale. Acest aspect rezultă inclusiv din Codul civil care, la art. 2389 lit. e), consacră drept obiect al ipotecii drepturile de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale.

Așadar, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator sunt bunuri mobile incorporale care fac parte din fondul de comerț.

II. Programele pentru calculator care se bucură de protecția juridică.

Reglementarea de referință a programelor pentru calculator este, la nivelul Spațiului Economic European, Directiva 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (denumită în continuare și „Directiva 2009/24”)^[3].

Cu toate că nu oferă o definiție a programelor pentru calculator care se bucură de protecția juridică, Directiva 2009/24 conține mai multe prevederi relevante pentru stabilirea obiectului protecției din perspectiva analizată.

Astfel, din reglementarea obiectului protecției regăsită la articolul 1, rezultă că statele membre protejează programele pentru calculator, prin dreptul de autor, în calitate de opere literare în înțelesul Convenției de la Berna privind protecția operelor literare și artistice^[4]. Se precizează de asemenea faptul că noțiunea „program pentru calculator” include materialul de concepție pregătitor.

Elemente importante pentru a determina obiectul protecției conform Directivei 2009/24 presupun următoarele: (i) protecția se aplică oricărei forme de exprimare a unui program pentru calculator; (ii) un program pentru calculator este protejat dacă este original, în sensul că reprezintă o creație intelectuală proprie autorului; niciun alt criteriu nu se aplică pentru a stabili dacă acesta poate beneficia de protecție. Sunt excluse din sfera protecției juridice asigurate prin intermediul Directivei 2009/24 ideile și principiile care se află la baza unui element al oricărui program pentru calculator, inclusiv cele care se află la baza interfețelor sale.

Prevederile directivei mai sus analizate au fost transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (în continuare, „Legea nr. 8/1996”).

Articolul 73 din actul normativ menționat reglementează obiectul protecției juridice, fără să ofere o definiție a programelor pentru calculator. În concret, se prevede că protecția programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicație și sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepție pregătitor, precum și manualele.

Observând că există o multitudine de articole dedicate protecției drepturilor de autor asupra programelor pentru calculator care folosesc noțiunea de „software” cu referire la programul sau programele pentru calculator, vom prezenta în continuare argumente în considerarea cărora apreciem că noțiunile nu sunt sinonime. În concret, în opinia noastră, expunerile cu privire la protecția juridică conferită prin Directiva 2009/24 sau prin Legea nr. 8/1996 ar trebui să se refere la programele pentru calculator, nu la software.

Un argument în acest sens rezultă chiar din unicul text al Directivei 2009/24 în care se folosește termenul „software”. Astfel, la punctul 10 din preambulul directivei se prevede după cum urmează:

„Funcția unui program pentru calculator are menirea de a comunica și a opera cu alte componente ale unui sistem informatic și cu utilizatorii. În acest scop, o legătură logică și, dacă este cazul, fizică de interconexiune și interacțiune este necesară pentru a permite deplina funcționare a tuturor elementelor software și hardware cu alte componente software și hardware, precum și cu utilizatorii. Părțile programului care asigură interconexiunea și interactivitatea între elementele software și hardware sunt cunoscute în general ca «interfețe». Interconexiunea și interacțiunea funcțională sunt denumite în general «interoperabilitate»; această interoperabilitate poate fi definită ca fiind capacitatea de a schimba informații și de a utiliza reciproc informațiile schimbate”.

Dată fiind natura tehnico-științifică a noțiunilor menționate, vom prezenta în continuare definiții și observații cu privire la software, respectiv program, astfel cum sunt indicate pe unul dintre website-urile de specialitate.

Astfel, într-o opinie^[5] se arată că programul este o colecție de instrucțiuni sau operații ordonate pe care un computer le execută pentru a realiza o funcție specifică sau pentru a îndeplini o anumită sarcină și a obține un rezultat concret. Cu privire la software, se menționează că este o colecție sau un set de programe, proceduri, date sau instrucțiuni care le indică calculatoarelor ce trebuie să facă și sunt concepute pentru a îndeplini funcții bine definite.

Potrivit aceleiași surse, „Software-ul și programele sunt strâns legate, dar au roluri distincte în calculatoare. Software-ul este o colecție de programe, proceduri și date care instruiesc un computer să îndeplinească sarcini specifice. Programele, pe de altă parte, sunt seturi individuale de instrucțiuni concepute pentru a îndeplini funcții sau sarcini specifice. Software-ul depinde de sistemul de operare, în timp ce programele se bazează pe compilatoare pentru a fi executate. În plus, software-ul tinde să fie mai mare și mai complex, necesitând adesea dezvoltare de specialitate, în timp ce programele sunt, de obicei, mai mici și mai simple, uneori create de începători”.

Un program este o listă de instrucțiuni pentru o sarcină, în timp ce software-ul este ansamblul complet (programe, date, documentație etc.) care permite utilizatorilor să realizeze diverse funcționalități pe un sistem de calcul. Adesea, un software complex este alcătuit din numeroase programe individuale care colaborează.

III. Dobândirea drepturilor patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator și particularități cu privire la exercitarea drepturilor.

În privința calității de autor al unui program pentru calculator, Directiva 2009/24 prevede că aceasta aparține persoanei fizice care a creat programul sau grupului de persoane fizice care a creat programul. Actul normativ indicat reglementează totodată dreptul statelor membre de a recunoaște calitatea de titular al dreptului de autor asupra programelor pentru calculator și unei persoane juridice.

Potrivit dreptului intern, „este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera” [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996]. În aplicarea dispozițiilor mai sus menționate, din Directiva 2009/24, actul normativ anterior indicat prevede că „pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul”.

O aplicație des întâlnită cu privire la calitatea de titular al dreptului de autor asupra programelor pentru calculator ce aparține persoanelor juridice rezultă din reglementarea art. 75 al Legii nr. 8/1996 potrivit căruia: „În lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă”.

În mod evident, angajatorul poate fi o persoană juridică sau o persoană fizică, însă exemplul este relevant întrucât textul legal citat consacră o modalitate prin care un drept se poate naște direct în patrimoniul angajatorului persoană juridică.

Din articolul de lege citat (art. 75 din Legea nr. 8/1996) rezultă faptul că, pentru a nu fi răsturnată prezumția legală cu privire la calitatea de titular al dreptului de autor asupra programelor pentru calculator, este esențial să nu existe o convenție contrară.

În relația dintre angajator și angajați, pentru a se evita disputele în legătură cu drepturile asupra creațiilor de natura programelor pentru calculator, se pot transpune expres, prin clauze inserate în contractul individual de muncă sau în fișa postului (parte integrantă din contractul de muncă), dispozițiile art. 75 din Legea nr. 8/1996. În concret, se poate evidenția faptul că angajatorul va avea calitatea de titular al drepturilor patrimoniale de autor, iar prin remunerarea angajatului conform clauzelor referitoare la salarizare, acesta din urmă își primește toate drepturile cuvenite sub aspectul analizat.

Din practica judiciară rezultă exemple în care, deși programul pentru calculator este creat de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori după instrucţiunile celui care angajează, calitatea de titular al drepturilor patrimoniale de autor asupra respectivului program nu aparține nici angajatorului, nici angajatului sau angajaților care l-au creat.

Astfel, din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6140/2010^[6] rezultă că, în temeiul convenției asociaților unei societăți, se poate naște dreptul patrimonial al unui asociat asupra veniturilor obținute din utilizarea programelor de calculator, create de angajații societății. Prin hotărârea judecătorească indicată s-a reținut materializarea înțelegerii asociaților în procesul-verbal al adunării generale în actul adițional la statutul și actul constitutiv al societății și, totodată, printr-o convenție întocmită de către respectivii asociați.

În fondul de comerț, pot fi încadrate și drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator, între altele, născute ca urmare a încheierii unor contracte. Din Legea nr. 8/1996 rezultă repere importante sub acest aspect, atât sub forma unei reglementări generale, aplicabile în principiu tuturor drepturilor patrimoniale de autor, cât și sub forma reglementării aspectelor particulare, legate strict de programele pentru calculator.

Principalele textele de lege care conturează sfera și prerogativele cele mai importante ale drepturilor patrimoniale de autor (general aplicabile, indiferent de obiectul acestora) sunt art. 13-26 din Legea nr. 8/1996.

Articolul 13 prevede că utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale (distincte și exclusive) ale autorului de a autoriza sau de a interzice:

– reproducerea operei;

– distribuirea operei;

– importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu consimțământul autorului, după operă;

– închirierea operei;

– împrumutul operei;

– comunicarea publică, directă sau indirectă a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public;

– radiodifuzarea operei;

– retransmiterea prin cablu a operei;

– realizarea de opere derivate;

– retransmisia operei.