Dreptul la un mediu sănătos ca dimensiune emergentă a protecției drepturilor omului în cadrul dreptului internațional contemporan

Autori:

Loredana Terec-Vlad
Ciprian-Gabriel Ungureanu
Andreea Buruiană (Rusu)

1. Introducere

În ultimele decenii, dreptul internațional a înregistrat transformări importante, mai ales în ceea ce privește modul în care sunt percepute relațiile dintre protecția mediului și protecția drepturilor fundamentale ale omului. Inițial, protecția mediului a fost concepută drept un domeniu autonom, reglementat în cadrul tratatelor și convențiilor specializate, precum Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice și Acordul de la Paris[1]. Totuși, odată cu intensificarea crizelor ecologice, schimbările climatice, a poluării sau pierderii biodiversității etc. se evidențiază din ce în ce mai clar că mediul este un factor determinant al exercitării efective a drepturilor fundamentale ale omului[2]. În consecință, tradiționala delimitare între dreptul mediului și drepturile omului este contestată și supusă unei integrări normative și jurisprudențiale[3]. Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos ca element al protecției drepturilor omului nu s-a realizat printr-un singur instrument universal obligatoriu, dar a cunoscut o consolidare progresivă în cadrul mecanismelor internaționale. La nivelul Organizației Națiunilor Unite, Consiliul Drepturilor Omului a adoptat în 2021 o rezoluție prin care a recunoscut pentru prima dată în mod expres dreptul la un mediu sănătos ca un drept fundamental, iar ulterior și Adunarea Generală a ONU a confirmat această recunoaștere printr-o rezoluție adoptată în 2022[4]. În paralel, comitete ONU responsabile cu monitorizarea tratatelor privind drepturile civile, economice și sociale au subliniat interdependența dintre protejarea mediului și exercitarea efectivă a drepturilor la sănătate, apă, alimentație și locuire[5].

La nivel regional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a jucat un rol esențial în conturarea unei jurisprudențe inovatoare privind impactul schimbărilor climatice asupra drepturilor omului. În cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz and Others v. Switzerland (2024), Curtea a stabilit că lipsa unor măsuri suficiente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră poate constitui o încălcare a obligațiilor pozitive ale statelor în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în privința dreptului la respectarea vieții private și de familie[6]. Decizia marchează primul caz în care o instanță internațională majoră a recunoscut în mod clar conexiunea juridică dintre schimbările climatice și obligațiile de protejare a drepturilor garantate. Recent, evoluțiile jurisprudențiale au fost completate de un aviz consultativ istoric al Curții Internaționale de Justiție (CIJ), pronunțat în 2025, prin care instanța a afirmat că accesul la un mediu curat, sănătos și durabil este inerent legat de exercitarea altor drepturi ale omului și că eșecul statelor de a adopta măsuri adecvate de combatere a schimbărilor climatice poate constitui o încălcare a dreptului internațional[7]. Astfel, se oferă un fundament solid pentru litigii viitoare, politici publice și interpretări juridice care integrează protecția mediului în sfera obligațiilor statale privind drepturile omului. Aceste transformări reflectă o tendință globală de recunoaștere a mediului ca element definitoriu pentru exercitarea efectivă a drepturilor umane[8]. Studiul de față își propune să exploreze fundamentele conceptuale ale dreptului la un mediu sănătos, să examineze evoluțiile normative la nivel internațional și regional, precum și principalele provocări legate de implementarea acestui drept în practica juridică contemporană.

2. Fundamentele Conceptuale ale Dreptului la un Mediu Sănătos

Dreptul la un mediu sănătos reprezintă astăzi o dimensiune actuală și complexă ale drepturilor omului, aspect care reiese din conștientizarea impactului pe care degradarea mediului îl are asupra sănătății, bunăstării și longevității populațiilor. Acest drept transcende simpla protecție a naturii și se conectează direct cu garantarea unor condiții de viață care să nu pună în pericol sănătatea fizică și psihică a persoanelor. Într-o lume marcată de schimbări climatice accelerate, poluare persistentă și pierderea biodiversității, recunoașterea dreptului la un mediu sănătos a devenit o prioritate fundamentală atât în plan internațional, cât și în legislația internă a statelor. În acest context, la nivel global recunoașterea dreptului la un mediu curat, sănătos și durabil ca drept al omului a fost consolidată printr-o rezoluție istorică adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în care se afirmă că accesul la un mediu sănătos este un drept universal destinat tuturor oamenilor, inclusiv generațiilor viitoare[9]. Această măsură reflectă necesitatea de a combate inegalitățile de mediu, cu precădere pentru că afectează în mod disproporționat grupurile vulnerabile, inclusiv femeile, copiii și populațiile indigene. În același context juridic internațional, opiniile consultative recente ale Curții Internaționale de Justiție subliniază obligațiile statelor de a proteja sistemul climatic și mediul, consolidând ideea că mediul sănătos nu este doar un deziderat politic, ci o responsabilitate juridică concretă în dreptul internațional contemporan[10].

În Uniunea Europeană, dreptul la un mediu sănătos este reflectat printr-un cadru juridic complex, alcătuit din tratate, regulamente și directive care vizează protecția mediului și sănătății publice[11]. Deși nu există încă o recunoaștere explicită în toate instrumentele fundamentale de drept ale UE care să declare în termeni simpli „dreptul la un mediu sănătos”, principiile de mediu sunt integrate în tratatele Uniunii, cum ar fi articolul 11 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, care impune integrarea protecției mediului în definirea și implementarea tuturor politicilor comunitare[12]. De asemenea, Parlamentul European a adoptat reguli mai stricte privind calitatea aerului, impunând limite obligatorii pentru poluanți, ca parte a angajamentelor față de sănătatea publică și protecția mediului, oferind totodată posibilitatea cetățenilor să acționeze în instanță dacă standardele nu sunt respectate[13]. În plan legislativ recent este și Regulamentul privind Restaurarea Naturii, menit să readucă ecosistemele Uniunii într-o stare ecologică favorabilă prin ținte obligatorii de reabilitare a habitatelor până în 2050[14]. La nivel național, România consacră dreptul la un mediu sănătos în mod expres în Constituție, unde articolul 35 prevede că statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic și are obligația de a asigura cadrul legislativ necesar pentru exercitarea acestui drept, în timp ce cetățenii și persoanele juridice au îndatorirea de a proteja și ameliora mediul înconjurător[15]. Această consacrare constituțională nu este doar formală, ci este însoțită de numeroase reglementări care privesc calitatea aerului, apelor, gestionării deșeurilor și evaluării impactului asupra mediului, împreună construind o protecție juridică substanțială pentru dreptul la un mediu sănătos[16]. Astfel, statul român este obligat să implementeze măsuri concrete de protecție a mediului, cetățenii având acces la informații și putând participa la procesele decizionale care îi afectează – după cum prevăd normele privind accesul la informații de mediu și consultarea publică.

Interdependența dintre mediul sănătos și dreptul la sănătate este evidențiată de literatura de specialitate, subliniindu-se că mediul reprezintă temelia unei vieți sănătoase, iar degradarea acestuia produce efecte directe și măsurabile asupra stării de sănătate a populației[17]. De exemplu, poluarea aerului rămâne una dintre cele mai grave probleme contemporane în marile aglomerări urbane din România și din Europa, fiind asociată cu creșterea riscurilor de boli respiratorii și cardiovasculare. Raportările autorităților naționale, cum ar fi Avocatul Poporului, semnalează frecvent încălcări ale normelor de mediu, de la arderi ilegale de deșeuri până la gestionări defectuoase ale infrastructurii urbane, evidențiind lacunele din legislație[18]. Importanța unui mediu sănătos în 2025 este accentuată de acțiuni și inițiative legislative la nivel european. În ciuda progreselor, unele instrumente propuse precum directiva anti‑greenwashing sau alte directive ccare privesc responsabilitatea pentru mediu, se confruntă cu obstacole politice sau presiuni pentru amânare, ceea ce evidențiază tensiunea dintre aspirațiile de protecție a mediului și interesele economice sau politice ale momentului[19]. Aceste dinamici evidențiază că dreptul la un mediu sănătos nu este doar un text de lege, ci un obiectiv în continuă negociere între drepturile cetățenilor la sănătate și dezvoltarea economică. În concluzie, dreptul la un mediu sănătos se află astăzi la intersecția dintre drepturile omului, legislația de mediu și politicile publice. Recunoașterea sa la nivel internațional și național, imperativele constituționale din România, cadrul juridic european și evoluțiile recente la nivel global reflectă un efort continuu de a traduce acest drept în realități concrete. Protejarea mediului nu mai poate fi considerată doar o chestiune tehnică sau economică, ci un garant al demnității umane și al unui trai sănătos pentru generațiile prezente și viitoare.

3. Mecanismele de protecție juridică și instituțională ale dreptului la un mediu sănătos

Dreptul la un mediu sănătos nu rămâne doar o formulare din textele constituționale sau un deziderat etic, ci este susținut de un sistem complex de mecanisme juridice și instituționale menite să asigure aplicarea concretă a acestui drept în viața de zi cu zi. În esență, șansa ca dreptul la un mediu sănătos să devină realitate depinde de existența unor instituții puternice, a unor proceduri de control și sancțiune și de capacitatea cetățenilor și organizațiilor de a acționa în fața instanțelor și autorităților competente atunci când acest drept este amenințat sau încălcat. La nivel național dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat este consacrat în mod expres în art. 35 din Constituție, articol care stabilește atât garanția acestui drept, cât și obligația statului de a asigura cadrul legislativ necesar pentru exercitarea sa[20]. Constituția mai prevede și responsabilitățile persoanelor fizice și juridice în protejarea mediului înconjurător, ceea ce conferă acestui drept o dimensiune bilaterală: pe de o parte, un drept al cetățeanului, și pe de altă parte, o îndatorire civic-juridică directă față de mediul natural. Protecția juridică a mediului în România se realizează printr-o serie de acte normative, plecând de la legislația privind apa, aerul și solul, până la regimurile sancționatorii ce vizează încălcarea standardelor de mediu. Acest cadru legislativ este armonizat cu normele Uniunii Europene, ceea ce semnifică faptul că principiile, directivele și regulamentele europene privind mediul se transpun în legislația internă și sunt aplicabile în mod direct sau prin acte de punere în aplicare[21].

Un element esențial al protecției juridice îl reprezintă accesul la justiție în materie de mediu. Cetățenii și organizațiile neguvernamentale pot formula acțiuni în instanță împotriva autorităților sau operatorilor economici care încalcă normele de mediu sau adoptă decizii administrative contrare legislației de protecție a mediului[22]. Procedurile judiciare includ, în principal, acțiuni în contencios administrativ pentru anularea actelor administrative vătămătoare, acțiuni civile pentru recuperarea prejudiciilor produse mediului, precum și cereri de obligare a autorităților să își exercite atribuțiile legale în protejarea mediului. Astfel de mecanisme procedurale oferă titularilor dreptului de a solicita nu doar constatarea încălcării dreptului, dar și restabilirea situației anterioare ori repararea prejudiciului cauzat. La nivel instituțional, în România există mai multe autorități și organisme cheie responsabile cu aplicarea și supravegherea legislației de mediu. Garda Națională de Mediu este una dintre principalele instituții de control și verificare, având competența de a inspecta activități, de a sancționa contravențiile și de a propune măsuri corective[23]. De asemenea, Agenția pentru Protecția Mediului centrală și județene monitorizează calitatea factorilor de mediu, eliberează autorizații de mediu și evaluează impactul activităților economice asupra mediului. În paralel, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor elaborează politici strategice și reglementări sectoriale, coordonând eforturile instituțiilor în aplicarea normelor de protecție a mediului. Acest sistem instituțional complex funcționează pe baza unei distribuiri clare a competențelor și instrumentelor de control, astfel încât autoritățile competente să poată interveni atunci când sunt semnalate riscuri pentru sănătatea mediului sau a populației.

La nivel european, mecanismele de protecție sunt și mai elaborate, iar aplicabilitatea acestora în statele membre, inclusiv România, este asigurată de Comisia Europeană. Comisia acționează ca „gardian al tratatelor”, monitorizând implementarea corectă a dreptului UE și inițiind proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor atunci când un stat membru nu respectă sau nu transpune integral directivele de mediu în legislația internă[24]. Această supraveghere include drepturi procedurale și sancțiuni instituite la nivelul Uniunii, care permit, de exemplu, trimiterea statelor în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru încălcări persistente ale normelor de mediu. Aceste mecanisme pun presiune instituțională asupra autorităților naționale pentru a respecta standardele UE și, indirect, pentru a garanta dreptul la un mediu sănătos. Un pilon important al protecției juridice îl reprezintă convențiile internaționale care reglementează accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu. Convenția de la Aarhus, ratificată de Uniunea Europeană și aplicabilă și în România, introduce trei piloni esențiali: accesul public la informații de mediu, participarea publicului la procesul decizional și accesul la justiție în materie de mediu[25]. Acești piloni conferă cetățenilor instrumente procedurale concrete pentru a fi informați asupra deciziilor care le afectează mediul, pentru a participa în etapele de autorizare a proiectelor cu impact asupra mediului și pentru a contesta deciziile ce încalcă normele de mediu.