Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

1. Aspecte generale referitoare la consacrarea dreptului la informare în cadrul procedurilor penale la nivelul Uniunii Europene

Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[1] și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[2] consacră dreptul fundamental la un proces echitabil, iar art. 48 alin. (2) din Cartă garantează respectarea dreptului la apărare. Totodată, art. 6 din Cartă și art. 5 din Convenție instituie dreptul la libertate și siguranță, precizând că orice restrângere a acestuia este permisă doar în limitele prevăzute de art. 5 din Convenție, articol ce trebuie interpretat conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului^[3].

Deși toate statele membre ale Uniunii Europene sunt părți la Convenție, practica a demonstrat că simpla apartenență la acest instrument juridic internațional nu asigură întotdeauna un nivel suficient de încredere în sistemele de justiție^[4] penală ale altor state membre. În acest sens, s-a considerat, pe bună dreptate, că încrederea reciprocă între statele membre ale Uniunii Europene poate fi consolidată prin stabilirea unor reglementări clare și detaliate care să garanteze respectarea drepturilor fundamentale și protecție procedurală, acestea avându-și temeiul în Cartă și în Convenție.

După cum se știe, unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela de a asigura un spațiu comun de libertate, securitate și justiție, iar principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor constituie fundamentul cooperării judiciare în materie penală. Această recunoaștere reciprocă, împreună cu armonizarea anumitor elemente legislative, sprijină cooperarea dintre autoritățile judiciare naționale și oferă o protecție mai eficientă drepturilor individuale. Implementarea principiului recunoașterii reciproce presupune ca fiecare stat membru al Uniunii Europene să aibă încredere în sistemele de justiție penală ale celorlalte state, lucru care depinde, în mare măsură, de existența unor standarde minime comune și a unor mecanisme care să protejeze drepturile persoanelor suspectate sau acuzate. În acest sens, art. 82 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede adoptarea unor norme minime la nivelul statelor membre, pentru a sprijini cooperarea judiciară și polițienească transfrontalieră, precum și recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești, cu un accent deosebit pe drepturile persoanelor implicate în proceduri penale^[5].

Prin urmare, adoptarea unor norme minime are drept obiectiv consolidarea încrederii în sistemele de justiție penală ale tuturor statelor membre, contribuind astfel la îmbunătățirea cooperării judiciare într-un cadru bazat pe încredere reciprocă. Parte din normele minime necesare realizării acestui obiectiv este Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale^[6]. Directiva^[7] cuprinde prevederi referitoare la informarea adecvată a persoanelor implicate în proceduri penale și stabilește reguli privind informarea persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni cu privire la drepturile și acuzațiile ce li se aduc. Totodată, dezvoltă drepturile consacrate în Cartă, în special în art. 6, 47 și 48 și se bazează pe prevederile art. 5 și 6 din Convenție, așa cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului^[8].

În temeiul aceleiași directive, persoanele suspectate sau acuzate trebuie informate fără întârziere de autoritățile competente cu privire la drepturile pe care le au conform legislației interne, aceste drepturi fiind esențiale pentru garantarea unui proces echitabil. Informațiile trebuie furnizate oral sau în scris, în timpul procedurii, cât mai rapid posibil, dar nu mai târziu de primul interogatoriu oficial realizat de poliție sau de o altă autoritate competentă. Directiva stabilește norme minime referitoare la informarea persoanelor suspectate sau acuzate în legătură cu drepturile lor, fără a aduce atingere informațiilor referitoare la alte drepturi procedurale ce derivă din dreptul Uniunii Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul intern și Carta Drepturilor Fundamentale, așa cum sunt acestea interpretate de instanțele competente^[9].

În termenii directivei, dreptul de a fi informat în scris la momentul arestării este aplicat, în mod corespunzător, și persoanelor arestate în scopul executării unui mandat european de arestare, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI^[10] privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

2. Interpretarea unor prevederi ale Directivei 2012/13/UE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene^[11]

A. Aplicabilitatea prevederilor directivei în cazul persoanelor arestate în temeiul unui mandat european de arestare – hotărârea CJUE pronunțată în cauza Spetsializirana prokuratura^[12]

În speță, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a vizat interpretarea unor articole^[13] din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, din Directiva 2012/13/UE^[14] și din Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre^[15].

Cererea a fost formulată în contextul unui proces penal intentat unei persoane fizice acuzată de participare la un grup infracțional organizat în vederea săvârșirii unor infracțiuni fiscale. În faza preliminară a procesului penal, persoanei în cauză i-au fost comunicate doar anumite drepturi. În momentul în care a fost declanșată faza judiciară a procesului penal împotriva respectivei persoane, aceasta părăsise domiciliul și nu a putut fi localizată. Cei doi avocați care au reprezentat-o în faza preliminară a procesului penal au declarat că nu o mai pot reprezenta, motiv pentru care a fost numit, din oficiu, un nou avocat.

Prin ordonanța din 10 aprilie 2017, instanța de trimitere a dispus măsura arestării preventive împotriva persoanei în cauză, emițând mandatul național de arestare. Persoana vizată nu a participat la procedură și a fost apărată de avocatul numit din oficiu. La 25 mai 2017 a fost emis un mandat european de arestare împotriva respectivei persoane, care tot nu a fost găsită. Avocatul numit din oficiu pentru a‑l reprezenta a fost înlocuit de un nou avocat, numit tot din oficiu.

Instanța de trimitere, nefiind sigură că mandatul european de arestare, pe care l-a emis cu privire la persoana în cauză, era în conformitate cu dreptul Uniunii, pe motiv că anumite drepturi pe care această persoană le putea pretinde în temeiul dreptului bulgar nu i-au fost aduse la cunoștință, a decis să anuleze acest mandat de arestare. Instanța subliniază că, „întrucât a decis să emită un nou mandat european de arestare împotriva respectivei persoane, dorește să obțină unele precizări cu privire la informațiile care trebuie atașate mandatului menționat, în scopul de a garanta respectarea drepturilor conferite prin Directiva 2012/13/UE”^[16].

Astfel, instanța de trimitere a ridicat problema aplicabilității art. 4^[17], art. 6 alin. (2)^[18] și art. 7 alin. (1)^[19] din Directiva 2012/13/UE în cazul persoanelor arestate pe teritoriul altor state membre în temeiul unui mandat european de arestare, întrebând dacă acestea pot beneficia de drepturi suplimentare față de cele enumerate în art. 5^[20] și anexa II a directivei. Totodată, instanța dorea să știe dacă mandatul european poate fi modificat pentru a include informații privind căile de atac disponibile, conform art. 4 alin. (3)^[21] din directivă, sau dacă există alte modalități de a garanta exercitarea efectivă a drepturilor persoanei arestate, cum ar fi informarea acesteia despre drepturile sale, motivele arestării, accesul la documente relevante ori transmiterea unor materiale precum Nota privind drepturile, mandatul național și probele aferente. În absența unei obligații clare de a asigura aceste garanții, instanța consideră că se pune problema validității Deciziei-cadru 2002/584/JAI în raport cu drepturile fundamentale consacrate la art. 6 și 47 din Cartă.

În răspunsul său, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat faptul că art. 4 alin. (3), art. 6 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Directiva 2012/13/UE nu se aplică unei persoane acuzate care a fost arestată pe baza unui mandat european de arestare. Argumentele Curții au avut drept punct de plecare art. 1 din directivă, articol potrivit căruia directiva instituie norme referitoare la dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzația care le este adusă. Totodată, directiva stabilește norme referitoare la dreptul la informare al persoanelor vizate de un mandat european de arestare cu privire la drepturile lor. „Reiese din lectura acestui articol, coroborat cu considerentele (14)^[22], (27)^[23] și (39)^[24] ale Directivei 2012/13/UE că aceasta are ca obiectiv să stabilească standarde minime care trebuie aplicate în domeniul informării persoanelor suspectate sau acuzate de a fi comis o infracțiune, astfel încât acestea să‑și poată pregăti apărarea și să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor penale, dar că ea vizează, totodată, menținerea particularităților procedurii referitoare la mandatul european de arestare”^[25].

În ceea ce privește posibilitatea modificării mandatului european pentru a include informații privind căile de atac disponibile sau dacă există alte modalități de a garanta exercitarea efectivă a drepturilor persoanei arestate, Curtea nu s-a mai pronunțat, deoarece această întrebare a fost formulată doar în ipoteza în care art. 4, art. 6 alin. (2) și art. 7 alin. (1) ar fi fost interpretate în sensul că drepturile prevăzute de acestea sunt aplicabile persoanelor arestate în scopul executării unui mandat european de arestare.

În analiza sa, Curtea nu a identificat niciun element de natură să afecteze validitatea Deciziei‑cadru 2002/584/JAI.

B. Interdicția de a invoca din oficiu nulitatea rezultatelor obținute ca urmare a notificării tardive a dreptului la tăcere la momentul arestării – hotărârea CJUE pronunțată în cauza K.B. și F.S.^[26]

În speță^[27], K.B. și F.S. au fost reținuți de agenții de poliție judiciară după ce au fost surprinși, într-o seară, în circumstanțe suspecte într-o parcare unde un rezervor de camion fusese deschis, iar în apropiere se aflau canistre. La ora 22:25, aceștia au fost încătușați și a fost declanșată o anchetă pentru o infracțiune flagrantă de furt de carburant. Interogați fără să li se notifice drepturile prevăzute de legislația domeniului, agenții au contactat, ulterior, un ofițer de poliție judiciară care a solicitat prezentarea imediată a suspecților pentru reținere. Cu toate acestea, agenții au apelat un alt ofițer, care a ajuns la fața locului la ora 22:40 și, contrar procedurilor legale, a percheziționat vehiculul suspecților fără a le notifica drepturile sau a informa procurorul Republicii. Percheziția a dus la descoperirea unor obiecte incriminatoare. Abia la ora 22:50 procurorul Republicii a fost informat despre reținerea celor doi, iar drepturile acestora, inclusiv dreptul de a păstra tăcerea, le-au fost comunicate la ora 23:00 pentru F.S. și 23:06 pentru K.B.

Instanța națională sesizată în cadrul procedurii penale împotriva lui K.B. și F.S. pentru furt de carburant, a constatat că, în această cauză, au fost realizate acte de cercetare penală și au fost colectate afirmații autoincriminatoare înainte ca suspecților să li se comunice drepturile prevăzute de Codul francez de procedură penală, care transpune art. 3^[28] și 4 din Directiva 2012/13/UE. Reținerea târzie, întârzierea informării procurorului Republicii și notificarea tardivă a drepturilor, inclusiv a dreptului de a păstra tăcerea, au condus la încălcarea dreptului de a nu se autoincrimina. În mod normal, acest context ar impune anularea percheziției vehiculului, reținerii și tuturor actelor subsecvente. În dreptul penal francez, excepțiile de la nulitatea procedurii, cum ar fi încălcarea obligației de a informa o persoană cu privire la dreptul de a păstra tăcerea în momentul plasării acesteia în custodia poliției, trebuie să fie ridicate de persoana în cauză sau avocatul său înaintea oricărei apărări pe fond. Cu toate acestea, nici suspecții și nici avocatul lor nu au ridicat o obiecție de nulitate întemeiată pe încălcarea acestei obligații înaintea de apărarea pe fond.

În plus, instanța de trimitere reține faptul că, potrivit Curții de Casație din Franța, judecătorilor de fond le este interzis să constate automat nulitatea de drept a procedurii, cu excepția celei care rezultă din lipsa competenței, întrucât, ca și în speță, învinuitul, care are dreptul de a fi asistat de un avocat atunci când se prezintă sau este reprezentat în fața unei instanțe de fond, poate pretinde o atare nulitate înainte de apărarea pe fond, pârâtul având și în recurs aceeași opțiune dacă nu s-a prezentat sau dacă nu a fost reprezentat în primă instanță. Prin urmare, instanța de trimitere nu poate invoca din oficiu încălcarea obligației de notificare a drepturilor prevăzute în legislația internă.