Dreptul de uzufruct și exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Aplicație a cazului fortuit sau cauză specială de stingere a dreptului?

Introducere

Proprietatea este perpetuă, absolută, în timp ce uzufructul este muritor. El se desprinde, servește unor interese economice și se stinge, întorcându-se la matcă, pentru că magnetismul dreptului de proprietate este mai mare. De esența dreptului de uzufruct este temporaritatea.

Fiind cunoscut faptul că „instituțiile de drept privat (…) au reușit să se transmită de-a lungul întregii istorii a omenirii, păstrându-și, în același timp, rolul decisiv în formarea legăturilor de familie, sau în ceea ce privește dreptul de proprietate”[1], abordarea și clarificarea unor aspecte privind dreptul de uzufructul apreciem că sunt extrem de importante și necesare. De aici, din caracterul esențialmente temporar, derivă cazurile de stingere a uzufructului, prevăzute de art. 746-748 din Codul civil[2]: moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea persoanei juridice; ajungerea la termen; consolidarea, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași persoană; renunțarea la uzufruct; neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanțe; abuzul de folosință din partea uzufructuarului; pieirea bunului dintr-un caz fortuit. În cazul imobilelor, pot fi cauze de stingere și uzucapiunea și admiterea acțiunii în rectificare tabulară[3].

Se cuvine însă a fi menționat și faptul că dreptul de uzufruct, ca orice alt drept, poate înceta și din cauzele generale de stingere[4], dar și din cauze speciale, prevăzute fie de Codul civil, fie de legi speciale, care se aplică prioritar față de dreptul comun[5].

Ce se întâmplă însă în situația în care o cauză de stingere este, în același timp, și generală, și specială? Răspunsul, conform principiului specialia generabilus derogant, este că regula specială va avea prioritate. Problema se pune atunci când suprapunerea este doar parțială. Este cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, instituție care, date fiind momentul în care a fost reglementată (ne referim la forma existentă în legislație în momentul de față, adoptată în anul 1994) și evoluția legislativă (în special, apariția Codului civil actual în anul 2009 și intrarea lui în vigoare în 2011), nu doar că „a rămas în urmă”, dar a și creat bazele unor probleme care pun în discuție echitatea și egalitatea de tratament, principii constituționale care au fost preluate și de Codul civil în tot cuprinsul său.

Prezentul studiu își propune a analiza modul în care operează exproprierea, pentru a o putea încadra în mod corect într-o categorie de cauze de stingere a dreptului de uzufruct (generale sau speciale) și a arăta neajunsurile reglementării actuale. Având în vedere că exproprierea este un mod de stingere a dreptului de proprietate pe care titularul acestuia nu îl poate împiedica, statul (în continuare, prin stat se va înțelege atât statul, cât și unitățile administrativ-teritoriale, ambele reprezentând puterea publică ce stă la baza exproprierii) având posibilitatea de a dobândi bunul atunci când interesul public o cere[6], se pune problema comparării acestei instituții juridice cu cea a cazului fortuit[7].

 

1. Sediul materiei

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este un caz de stingere a dreptului de uzufruct (o cauză de pierdere a dreptului de proprietate, în general, dar care se răsfrânge în mod obligatoriu asupra tuturor drepturilor constituite de titular) reglementat de o lege specială, respectiv de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică[8]. Legiuitorul a considerat că niciun drept real, altul decât dreptul de proprietate, nu poate subzista asupra bunului în discuție odată ce statul a considerat că bunul ce se expropriază trebuie a fi afectat utilității publice declarate, interesul privat al uzufructuarului fiind supus în fața interesului public.

Faptul că exproprierea nu este prevăzută în Codul civil ca un caz de stingere a uzufructului este datorat tehnicii legislative folosite de acesta. Exproprierea nu este altceva decât o consolidare, statul urmând să dobândească bunul pentru a îl folosi, iar nu doar pentru a avea un drept de proprietate în patrimoniu[9]. Având în vedere că drepturile reale imobiliare sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile[10] și că bunurile imobile sunt cele expropriate[11], faptul că legea prevede că dreptul de uzufruct (la fel și pentru celelalte drepturi reale principale) se stinge în momentul exproprierii este consacrarea producerii unei consolidări.

Așadar, exproprierea nu este un caz în totalitate special de stingere a dreptului de uzufruct, ci un caz specific dintre cele enumerate de Codul civil, însă cu anumite particularități[12]. Cu toate acestea, deși are la bază instituția consolidării, prin particularitățile sale (și, evident, prin reglementarea distinctă a ei), urmează a se considera că este, totuși, un caz special de stingere și va fi avută în vedere doar legea ce o instituie, ca sediu al materiei.

 

2. Consecințele stingerii dreptului de uzufruct prin expropriere. Comparație cu cazul fortuit

În doctrina franceză, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este tratată ca o cauză de stingere anticipată a uzufructului, prin dispariția unei condiții de existență, nefiind însă o cauză propriu-zisă de stingere, întrucât, în virtutea unei subrogații reale, el se transformă in cvasiuzufruct[13]. Drepturile uzufructuarului și ale nudului proprietar se exercită asupra unei indemnizații unice, astfel cum rezultă din Codul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, art. L321-2[14].

În vreme ce pentru cazul ipotecii sau al privilegiului (text adoptat la momentul când în vigoare era vechiul Cod civil, în prezent, terminologia Codului civil actual fiind diferită față de momentul anului 1994[15]) art. 28 din Legea nr. 33/1994 prevede un caz de subrogație reală cu titlu particular, ipoteca strămutându-se de drept asupra indemnizației, pentru situația uzului, a uzufructului, a abitației, a superficiei sau a oricăror altor drepturi reale principale, precum și pentru cazul concesiunii sau al atribuirii în folosință, Legea prevede că acestea se sting, titularii acestora având dreptul la despăgubiri. Astfel, spre deosebire de legislația franceză, în dreptul nostru este vorba de două indemnizații (două plăți de despăgubiri) către două persoane, iar nu una singură, asupra căreia să se exercite drepturi cu titlu diferit[16].

Așadar, neexistând o prevedere legală expresă, subrogația reală cu titlu particular nu va opera în cazul uzufructului, uzului, abitației, superficiei sau al altui drept real principal, dreptul real ce grevează bunul imobil stingându-se ope legis, spre deosebire de sistemul de drept francez, conform căruia uzufructul se strămută asupra indemnizației, luând astfel naștere un cvasiuzufruct.

Având în vedere că subrogația nu operează, uzufructuarul va primi, în schimbul pierderii dreptului său, o sumă de bani fixă, cu titlu de despăgubiri[17].

Despăgubire pentru lipsa posibilității de a folosi bunul[18] se acordă și în cazul pieirii bunului dintr-un caz fortuit, atunci când o persoană poate fi trasă la răspundere civilă delictuală sau poate fi obligată la plata unei indemnizații în baza unui contract de asigurare, însă în această situație este vorba de o singură despăgubire, ce este cuvenită nudului proprietar, uzufructuarul continuând să exercite un cvasiuzufruct asupra acesteia[19]. În cazul în care nu poate fi identificată o astfel de persoană, uzufructul se stinge, neexistând nicio despăgubire și niciun alt drept în legătură cu bunul distrus. Mecanismul constă în acordarea unei sume de bani către nudul proprietar și, în același timp, transferul ei către uzufructuar, cu obligația în sarcina acestuia din urmă de a restitui acea sumă la încetarea uzufructului. De această dată, însă, suma de bani nu mai este primită cu titlu de despăgubire, ci cu titlu de subrogație reală cu titlu particular, continuând să exercite același drept pe care l-a dobândit inițial, dar asupra altui obiect[20].

Deși atât în cazul exproprierii, cât și în cel al cazului fortuit se primește o despăgubire, iar în concret uzufructuarul dobândește o sumă de bani, în primul caz uzufructul se stinge, iar în cel de-al doilea, nu. Având în vedere că în ambele situații accesul la bun este total înlăturat și această situație dă naștere la o compensare a pierderii dreptului, de ce există un regim juridic diferit între ele?

În momentul în care Legea nr. 33/1994 a intrat în vigoare, vechiul Cod civil prevedea exclusiv faptul că dreptul de uzufruct se stinge prin desființarea (Codul civil actual folosește termenul „distrus”, iar nu „desființat”) totală a bunului ce constituie obiectul uzufructului[21]. În cazul desființării (distrugerii) parțiale, la fel ca acum, uzufructul continua asupra părții rămase din bun. În contextul acestei reglementări sumare și al lipsei unei definiții legale a cazului fortuit, în doctrină s-a exprimat punctul de vedere conform căruia exproprierea reprezintă tot un caz fortuit, fiind vorba de pieirea juridică a bunului, chiar dacă, în materialitatea lui, el încă există[22]. Prin urmare, atunci nu se punea problema diferenței de tratament între expropriere și caz fortuit, atât Codul civil, cât și legea care reglementa exproprierea dispunând că uzufructul se stinge, fără a se face vorbire despre continuarea lui în vreun fel.

În reglementarea actuală, Codul civil a prevăzut cazul fortuit drept o cauză distinctă de stingere a uzufructului, în măsura în care nu se primește o despăgubire de la terțul care a produs prejudiciul sau o indemnizație de asigurare, permițând astfel coexistența în legislație a exproprierii și a cazului fortuit între aceiași parametri, respectiv pierderea folosinței bunului și despăgubirea titularilor de drepturi reale principale. Considerăm că, față de definiția cazului fortuit, care este un eveniment neprevăzut și care nu poate fi împiedicat, nu se poate pune semnul egalității între cele două instituții[23]. Nici exproprierea, și nici cazul fortuit nu pot fi împiedicate de titularul dreptului care se pierde, însă exproprierea poate fi prevăzută, chiar dacă nu în toate situațiile[24]. Cazul fortuit nu poate fi prevăzut niciodată, tocmai de aceea fiind o cauză de exonerare de răspundere (și, evident, de stingere a dreptului).

Așadar, dacă înainte de intrarea in vigoare a Codului civil actual nu se punea vreo problemă de ordin teoretic sau practic în legătură cu încadrarea exproprierii într-o cauză specială de stingere sau în caz fortuit, având în vedere că se aplica, indiscutabil, ceea ce dispunea Legea nr. 33/1994[25], în prezent se poate vedea clar diferența de tratament: în cazul exproprierii, uzufructul se stinge, iar uzufructuarul păstrează despăgubirea, iar în cazul pierii bunului dintr-un caz fortuit, uzufructul continuă în baza subrogației reale cu titlu particular. Diferența de tratament constă în noutatea cu care a venit Codul civil în anul 2011, fără a interveni și în materia exproprierii.


[1] A se vedea L.-B. Ciucă, Moștenirea – între Biblie și Codul civil, 2017, LUMEN Proceedings, vol. 1, pp. 169-175, disponibil la adresa https://doi.org/10.18662/lumproc.rsacvp2017.16, consultată la data de 25.07.2022.

[2] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

[3] Art. 746 alin. (3) din Codul civil dispune că „în cazul imobilelor sunt aplicabile dispozițiile de carte funciară”.

[4] Dreptul de uzufruct se poate constitui fie prin contract, fie prin act unilateral (mai exact, prin legat). În funcție de fiecare dintre aceste categorii, vor fi incidente regulile generale aplicabile acestora. În cazul contractelor, spre exemplu, constituitorul și dobânditorul dreptului de uzufruct pot conveni stingerea amiabilă a acestuia prin acordul lor (mutuus dissensus) sau unul dintre aceștia poate cere rezoluțiunea contractului. Legatul își poate pierde efectele, spre exemplu, pentru caducitate, cum ar fi în situația nedemnității, care produce efecte de la data deschiderii moștenirii. Dacă nedemnitatea este constatată sau declarată după ce legatarul a acceptat legatul și a dobândit, astfel, uzufructul, deși acesta va dispărea cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată, uzufructul a fost constituit și s-a stins (deci a făcut, totuși, parte din circuitul juridic civil, producând efecte), caducitatea aplicându-se, cu caracter general, tuturor legatelor. Există și cauze generale de stingere aplicabile ambelor categorii, cum ar fi nulitatea relativă, care, odată declarată, face ca actele să se considere a nu fi fost niciodată încheiate, deci dreptul de uzufruct se va stinge (la fel ca în cazul nedemnității, cu efect retroactiv).

[5] Prezentul studiu tratează, în continuare, doar cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, însă trebuie a fi amintite și rechiziția, care este o formă de preluare de către stat a dreptului de proprietate, însă temporară, conform art. 1 din Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 10 aprilie 2014, și confiscarea, care este o sancțiune despre care art. 562 alin. (3) din Codul civil dispune că „nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții sau cele rezultate din acestea. În ambele cazuri, statul dobândind dreptul de proprietate asupra bunului, dreptul de uzufruct se va stinge, ajungându-se în aceeași situație ca în cazul exproprierii.

[6] În legislație se folosește sintagma „cauză de utilitate publică”, însă această utilitate publică se declară pentru lucrări de interes național sau local, deci interesul este unul public.

[7] Conform art. 1351 alin. (3), „cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. În cazul uzufructului, interesează doar sintagma „eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat”, pentru că în discuție nu este neexecutarea obligației și răspunderea contractuală, ci însăși existența unui drept real principal, care are caracter exclusiv, deci poate fi exercitat fără concursul unei alte persoane (a se vedea, pentru explicația acestui caracter, V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, pp. 125 și 230. Nici exproprierea, și nici cazul fortuit nu pot fi împiedicate, iar de aici, asemănarea principală dintre ele. În ceea ce privește previzibilitatea lor, acesta este unul dintre punctele de suprapunere care creează probleme din punctul de vedere al calificării instituției drept cauză generală sau cauză specială de stingere a uzufructului.

[8] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 5 iulie 2011. În alin. (1) al articolului 28 se prevede că „dreptul de proprietate se transmite…”, indicând faptul că titularul dreptului de proprietate îl pierde, iar în alin. (3) se prevede că „uzul, uzufructul, abitația și superficia, precum și orice alte drepturi reale (n.n. – orice alte drepturi reale principale, pentru că cele accesorii, cum ar fi ipoteca imobiliară, rămân în vigoare, schimbându-se doar obiectul lor), cât și concesionarea și atribuirea în folosință se sting…”. Diferența dintre sintagmele „se transmite” și „se sting” reprezintă una dintre bazele discuției privind legătura exproprierii cu cazul fortuit, prezentată în cele ce urmează.

[9] Bunurile expropriate intră în domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, conform art. 863 lit. b) din Codul civil. Astfel, bunul este dobândit pentru a fi folosit pentru utilitatea publică declarată, deci un scop precis care trebuie realizat, neputând fi folosit pentru altceva. Orice alt scop trebuie să fie considerat contrar scopului urmărit de stat, deci de neatins, și, prin urmare, să fie stins.

[10] A se vedea art. 542 alin. (1) din Codul civil.

[11] Interesul exproprierii (scopul) este dobândirea bunului, privit material, de aceea se transmite proprietatea și se sting celelalte drepturi reale principale, iar cele accesorii își schimbă obiectul. Pentru ca statul să exercite acțiuni cu privire la imobil este nevoie ca nimeni altcineva să nu mai aibă vreun drept asupra lui, ci să existe un singur drept de proprietate (publică).

[12] Aceste particularități sunt cele care pun problema legăturii exproprierii cu cazul fortuit. Faptul că în cazul exproprierii, o consolidare „forțată”, se acordă despăgubiri, iar în cazul unei consolidări „obișnuite” nu se acordă (spre exemplu, atunci când uzufructuarul îl moștenește pe nudul proprietar) creează o situație de tratament juridic distinct ce se explică prin asocierea efectelor exproprierii cu cele ale cazului fortuit. În cel de al doilea caz, al consolidării din Codul civil, neexistând o persoană ce poate fi trasă la răspundere pentru dispariția bunului printr-o faptă prejudiciabilă, nu există temei pentru despăgubire. Odată ce poate fi identificată o astfel de persoană, intră în discuție cazul fortuit, care produce, până la un punct, efecte juridice similare.

[13] Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, ediția a 10-a, Ed. Dalloz, 2018, p. 755.

[14] Disponibil pe www.legifrance.gouv.fr, consultat la data de 25.07.2022.

[[15] Art. 169 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, prevede că „prin ipoteci imobiliare în sensul titlului XI al cărții a V-a a Codului civil se desemnează toate garanțiile reale imobiliare, indiferent de momentul și de temeiul juridic al constituirii lor” (n.n. – orice privilegiu, deci, va fi considerat ipotecă pentru bunurile imobile, astfel încât referirea din Legea 33/1994 la privilegii va trebui făcută la ipoteci).

[16] În acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 prevede că „experții vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale”.

[17] Uzufructuarul va trebui să depună dovezi care să servească la stabilirea prejudiciului suferit, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În acest demers, el se poate folosi fie de contractul prin care a dobândit dreptul, fie de dispoziția testamentară prin care i s-a constituit dreptul cu titlu de legat. Se vor avea în vedere criteriile generale de evaluare a prejudiciului prevăzute de art. 1385 din Codul civil, din care enumerăm pierderea suferită (spre exemplu, prețul plătit, dacă este cazul), câștigul ce putea fi obținut în condiții obișnuite (spre exemplu, chiria ce urma a fi obținută din contracte de locațiune) și, ca noutate adusă de Codul civil, pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă (spre exemplu, eventualul câștig la o licitație publică pentru care uzufructuarul s-a înscris cu imobilul ce face obiectul uzufructului). Au fost avute în vedere criteriile de evaluare de la răspunderea civilă delictuală, pentru că exproprierea se realizează print-un act administrativ individual, deci un act juridic unilateral, uzufructuarul neparticipând la încheierea lui. Prin urmare, față de el, exproprierea este un fapt juridic ce i-a cauzat prejudicii.

[18] Sau, dacă bunul era asigurat la momentul pieirii, indemnizație de asigurare. În ambele cazuri, fiind vorba de bunuri consumptibile (sume de bani), regimul juridic este același. În realitate, și indemnizația de asigurare este tot o despăgubire, însă nu este plătită de terțul care a cauzat prejudiciul, ci de asigurător, în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă.

[19] Art. 748 din Codul civil trimite la art. 712, care prevede că uzufructuarul va restitui, la finalul uzufructului, bunuri de aceeași cantitate, calitate și valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului. Fiind vorba de sume de bani, uzufructuarul va restitui suma nominală primită de nudul proprietar cu titlu de despăgubiri. Se ajunge la transformarea uzufructului într-un cvasiuzufruct, care reprezintă chiar conținutul art. 712.

[20] Pentru nudul proprietar, titlul cu care este primită suma de bani rămâne despăgubire, pentru că a suferit un prejudiciu prin pierderea materială a bunului (și, din acest fapt, pierderea dreptului de proprietate). În cazul uzufructuarului, subrogația cu titlu particular poate fi privită ca o formă de reparare a prejudiciului în natură, prin reconstituirea, pe cât se poate, a dreptului pe care îl avea, preluând și din trăsăturile reparației prin echivalent.

[21] Art. 557 din Codul civil de la 1864 prevedea că „uzufructul se stinge (…) prin totala desființare a lucrului asupra cărui uzufructul era constituit” (versiunea de la 30 septembrie 2011 a Codului, disponibilă pe www.sintact.ro, consultat la 25.07.2022).

[22] A se vedea, în acest sens, L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 195.

[23] În sensul că exproprierea este un caz special de stingere a dreptului de uzufruct și că există în doctrină opinia asimilării exproprierii unui caz fortuit, a se vedea E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 381.

[24] Legea nr. 33/1994 prevede o procedură de aducere la cunoștința persoanelor interesate intenția de expropriere a bunurilor imobile, care conține diferite termene pentru comunicări/publicări de acte, astfel încât li se permite persoanelor să ia cunoștință de faptul că există în plan o eventuală „pieire” a dreptului de proprietate, ca să poată acționa în cunoștință de cauză în circuitul juridic civil. Într-adevăr, se poate ca intenția de expropriere să fie publicată și adusă la cunoștință părților dintr-un contract de constituire a dreptului de uzufruct, spre exemplu, după ce acest contract a fost încheiat, și astfel să se poată pune problema asemănării dintre expropriere și caz fortuit din punctul de vedere al previzibilității acestora.

[25] Pentru că exista o reglementare specială pentru expropriere și o lipsă de reglementare pentru tratamentul juridic în cazul pieirii din caz fortuit atunci când se plătește despăgubire sau indemnizație de asigurare.

Dreptul de uzufruct și exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Aplicație a cazului fortuit sau cauză specială de stingere a dreptului? was last modified: September 8th, 2022 by Carmen Dima

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Carmen Dima

Carmen Dima

Este notar public, Camera Notarilor Publici București; Birou Individual Notarial Carmen Dima.
A mai scris:
Cristian-Andrei Barbu

Cristian-Andrei Barbu

Este notar stagiar, Camera Notarilor Publici București.