Dreptul de proprietate privată

1. Conținutul dreptului de proprietate privată și caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Conținutul dreptului de proprietate este relația de apropiere, în formă privată, a bunurilor care pot forma obiectul dreptului de proprietate privată. Expresia „proprietatea privată este dreptul (…)” evidențiază faptul că dreptul de proprietate privată este expresia juridică a relației de apropiere privată a bunurilor.

Definirea dreptului de proprietate privată se face prin atributele pe care acesta le conferă titularului său: posesia, folosința și dispoziția[1].

Posesia (ius possidendi). Ca atribut ori ca prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în conținutul acestuia, posesia reprezintă apropierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuală a împrejurării că el are vocația de proprietar.

Dobândirea și prefigurarea calității de proprietar pot avea temeiuri juridice dintre cele mai diverse, toate însă trebuind a fi în măsură să confere în mod valabil această calitate: construirea, fabricarea, confecționarea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin încheierea de acte juridice perfect valabile: contractual de vânzare, contractual de donație etc., dobândirea bunului pe cale succesorală etc.

De aceea, atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, putem spune că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, „stăpânitorul” fiind însuși titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit[2].

Folosința (ius utendi și ius fruendi). Acest atribut presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu. În legătură cu utilizarea bunurilor consumptibile, este de reținut că, de regulă, uzul lor se confundă cu dreptul de a dispune de ele, pentru rațiuni care nu necesită explicații suplimentare; consumarea înseamnă dispariția lor.

De asemenea, se admite că dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică și latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă să o facă. Astfel, art. 562 alin. (1) C. civ. prevede că dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz.

În orice caz, uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său.

Din acest punct de vedere, este de reținut că atributul folosinței bunului nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane. Dimpotrivă, posesia, atât ca stare de fapt, cât și ca stare de drept, poate fi exercitată corpore alieno; proprietarul care închiriază bunul rămâne titular al posesiei asupra acestuia, chiriașul având calitatea de detentor precar.

Folosința bunului are și un alt element, cunoscut sub denumirea de ius fruendi. Această prerogativă semnifică dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, adică fructele și productele.

De altfel, art. 547 C. civ. arată că produsele bunurilor sunt fructele și productele. Spre exemplu, proprietarul culege recoltele produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobândă etc. În același timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară dacă legea nu îl obligă să o facă.

Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Din acest punct de vedere, reținem că proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice: contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut etc.[3].

Dispoziția (ius abutendi). Dreptul de dispoziție întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.

Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate.

Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, cum ar fi în situația închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct, fie perpetuu, cum ar fi în situația constituirii unei servituți, sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui terț, a unui drept real de sine stătător, cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziției bunului.

A transmite acest atribut semnifică însăși transmisiunea dreptului de proprietate; titularul dreptului de proprietate și, implicit, al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului, așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândește[4].

Împrejurarea că, uneori, exercițiul atributului dispoziției juridice asupra bunului este supus, mai ales în materie imobiliară, dar nici în cea mobiliară nu este de exclus, la diverse limitări, de regulă pentru rațiuni ce țin de luarea în considerare a unor interese de ordin general, nu este de natură să ne conducă la o altă concluzie.

Astfel, legea poate să impună necesitatea unei autorizări administrative prealabile pentru înstrăinarea unui bun, să recunoască dreptul de preempțiune, în caz de înstrăinare, pentru anumite categorii de persoane, să dispună inalienabilitatea temporară a unor categorii de bunuri sau pur și simplu să interzică circulația juridică a bunurilor „afară din comerț”[5].

 

2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: noțiune și enumerare

Dreptul de proprietate este un drept complet: el cuprinde însumate cele trei atribute cunoscute ‒ posesia, folosința și dispoziția. Este posibil însă ca aceste atribute să aparțină, separat, mai multor titulari, formând prin această separare drepturi reale distincte.

Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate poartă denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Acestea apar ca drepturi reale asupra bunurilor aparținând altor persoane ‒ iure in re aliena. La rândul său, prin constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, proprietarul păstrează o parte din atributele conferite de acest drept, de regulă atributul dispoziției juridice asupra bunului; de aceea, el se mai numește și nud proprietar. Cel mai adesea, titularii dezmembrămintelor dobândesc, pe temeiul acestora, dreptul de folosință ‒ usus și fructus ‒ asupra bunului astfel transmis, cu precizarea că acest drept este un drept real opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar.

Așadar, aceste dezmembrăminte nu desființează dreptul de proprietate, însă îi limitează atributele, proprietarul fiind lipsit de unele dintre ele.

În literatura juridică de specialitate, dezmembrămintele dreptului de proprietate au fost definite foarte exact, ca fiind acele drepturi reale principale derivate asupra unui bun proprietatea altei persoane, ce se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente ale conținutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană „sau prin exercitarea concurentă a acestor elemente de către titularul bunului și o altă persoană”[6].

La rândul său, noul Cod civil dispune, în art. 555 alin. (2), că, „în condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de (…) dezmembrăminte”, iar în enumerarea drepturilor reale în dreptul nostru civil, făcută de art. 551 C. civ., sunt cuprinse toate aceste dezmembrăminte, respectiv, în ordinea textului, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute. Această enumerare conduce la concluzia că dezmembrămintele dreptului de proprietate, ca toate drepturile reale în general, sunt limitate, ca număr, prin lege[7].

Legislația specială mai reglementează două dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, care se constituie însă numai pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului și al unităților administrativ-teritoriale: dreptul real de concesiune asupra bunurilor din domeniul privat și dreptul real de folosință asupra bunurilor din domeniul privat.

Ceea ce diferențiază aceste drepturi reale de dezmembrămintele clasice ale dreptului de proprietate, reglementate de Codul civil, este incidența unor reglementări de drept administrativ, îndeosebi în procesul constituirii lor[8].

 

3. Dreptul de uzufruct ca drept real și ca dezmembrământ al dreptului de proprietate privată

Dreptul de uzufruct ia naștere prin separarea atributelor dreptului de proprietate cu privire la același bun, după cum urmează: o persoană, denumită uzufructuar, va stăpâni și va folosi bunul și-i va culege fructele în proprietate; proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de dispoziție asupra bunului, adică va avea nuda proprietate; el este denumit nud proprietar.

Dintre atributele dreptului de proprietate, uzufructuarului îi revin două, respectiv posesia și folosința, dispoziția juridică rămânând la proprietar.

Față de titularul dreptului de proprietate, uzufructuarul care posedă și folosește bunul pentru sine apare ca un detentor precar, între el și proprietar existând actul juridic în baza căruia a luat naștere dreptul de uzufruct.

În practica judiciară s-a statuat că uzufructul, fiind un dezmembrământ al proprietății, este o parte componentă a acesteia, și nu un drept în afara acesteia, nefiind o sarcină a proprietății.

Dreptul de uzufruct este un drept real, întrucât există un subiect activ determinat, respectiv titularul acestuia – uzufructuarul care exercită prerogativele conferite de lege și anume posesia și folosința, celelalte subiecte având obligația generală și abstractă de a respecta acest drept, între aceste subiecte aflându-se și nudul proprietar[9].

Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța[10].


[1] Iosif Robi Urs, Petruța Elena Ispas, Drept civil. Teoria drepturilor reale, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 30.

[2] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 43-44.

[3] Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 45.

[4] Ibidem, pp. 46-47.

[5] Ibidem, op. cit., p. 47.

[6] Ibidem, p. 251.

[7] Cornelui Bîrsan, op. cit., pp. 251-252.

[8] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

[9] https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept-civil/dreptul-de-proprietate-privata-203784.html, accesat la data de 31.05.2019 ora 15:40.

[10] Art. 703 C. civ..

Dreptul de proprietate privată was last modified: September 8th, 2022 by Maria Raluca Sotir

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Maria Raluca Sotir

Maria Raluca Sotir

Este profesor de Educație socială.