„Dezvoltarea durabilă”, în contextul idealului educațional și al gestionării spațiale a teritoriului

1. Preliminarii

Istoric și congenital, zbuciumul ființei umane și-a avut dintotdeauna resortul motivațional în dorința universală de atingere a stării de bine, începând desigur cu acele cerințe indispensabile subzistenței umane și continuând cu sporirea indefinită a confortului de viață. Cerințe care s-au bucurat de o recunoaștere permanentă în sfera teoriilor/școlilor dreptului, dar care au fost abitir dejucate de către establishment-ul economic și politic. În special în cadrul unor politici și activități de legiferare (cu precădere fiscală și comercială) care, în anumite epoci, au atins cote triviale, evident cu concursul întreținerii la nivelul straturilor sociale majoritare a unei culturi civice și morale precare. O cultură care, asemenea societății noastre contemporane, a fost modelată în sensul exploatării și controlului și, evident, al resemnării omului față de inechitățile și neajunsurile cotidiene, adică o „cultură a supunerii și a acceptării”[1].

Fiindcă în cele din urmă starea de bine a oricărei societăți, dincolo de dificultățile ei transgresive și de alunecoasele ei fundamente economice, culturale, juridice și politice, este o percepție socială. Ea depinde de nivelul calității educației fiecărui individ în parte. Lucru care s-a reflectat cu o nemiloasă lentețe și precizie și în geometria inegalităților sociale, în profilul moral al liderilor și mai ales, în ultimele decenii, în conținutul unei legislații neprietenoase și incomensurabile care a alterat profund ambientul biopsihosocial al drepturilor și libertăților umane. O problematică care îl aduce în actualitate pe Gustave Le Bon care, în celebra-i lucrare[2], apărută în urmă cu un secol, atrăgea atenția asupra faptului că destinele popoarelor sunt conduse de caracterele lor și nu de către instituții, legislații sau forme de guvernământ[3]. Doar caracterele, spunea ilustrul psiholog, determină ascensiunea sau decăderea popoarelor, astfel că „educația dată tineretului unei țări ne îngăduie să aflăm ce se va întâmpla, într-o bună zi cu acea țară[4]. De altfel, toate broderiilor și inegalitățile sociale, toate actele normative și curriculum-urile educaționale sunt produsele unei culturii (generate de un idealul educațional), adică ale acelei realități pe care Mircea Djuvara o găsea în urmă cu un secol ca fiind „…cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat[5].

De aceea, am spune că nu întâmplător rolul special deținut de educație în bunul mers al societății nu a fost niciodată tăgăduit de vechile filosofii, nici de religii și nici de tezele științifice ajunse astăzi sub patronajul capricioasei zeițe a „Rațiunii. Educația a cărei forță edificatoare sau manipulatoare, după caz, rămâne intim și imprescriptibil legată de formarea voinței juridice, a jucat un rol central în schimbarea realităților sociale. Istoria însăși ne demonstrează că această veritabilă și vivantă piatră unghiulară a existenței este cea mai în măsură să modeleze caracterele, să creeze tipurile de personalitate, să dicteze standardele de trai, să hotărască destinele oamenilor și, implicit, șansele supraviețuirii lor pe mai departe.

Din nefericire însă, adeseori conceptualizată greșit, educația și-a pus o amprenta ireverențioasă pe interacțiunea omului cu semenii și cu natura înconjurătoare, oglindindu-se în nivelul de umanitate și chiar în standardul de trai.

Ori dacă admitem legătura de cauzalitate dintre educație, umanitate și standardul de trai, am putea spune că la scala istorică a umanității se pot configura 2 ipoteze: una intransigentă care să pledeze pentru ipoteza că adevărata istorie a umanității nu a început, și alta mai puțin intransigentă, care să susțină prezența umanității începând cu a doua jumătate a secolului trecut, odată cu spectaculoasa irupere la scară planetară a noii categorii juridice, Drepturile Omului; un concept care, după toate probabilitățile, a încifrat cea mai profundă schimbare a axiologiei educaționale.

Raliindu-ne ipotezei mai optimiste, nu credem că e o greșeală în a susține că amprenta juridică a umanității își are rădăcinile conceptuale în revoluțiile burgheze arhetipale. Tocmai aceste revolte sociale și sufletești, animate de dorința de justiție și de recunoaștere a drepturilor firești ale omului (libertate, egalitate, inclusiv a dreptului la suveranitate al fiecărui popor), au pus bazele doctrinare îndelung așteptatelor drepturi postbelice.

O așteptare care nu a fost zadarnică din moment ce prognozele creionate de statisticile și tezele socio-juridice ne înfățișează drepturile omului ca pe un concept integrator, egalitarist, liberalist și progresist, menit să confere autenticitate dreptului postmodern și astfel să echilibreze balanța injustă a învechitelor și nedreptelor orânduiri istorice. Și totuși, un concept care pe cât de nobil și reverențios (mai puțin recunoscător față de Creator[6]) pe atâta de dificil de transpus în practică. Un concept care astăzi refuză să se mărginească la hotarele vieții de subzistență (dreptul la hrana, la adăpost, la libertate ș.a.m.d.), reînsuflețind toate valorile latente, dar esențiale, ale demnității umane, indiferent de religie, naționalitate, etnie, sex etc. Ori toate aceste chestiuni au antrenat un conglomerat nesfârșit de teze antitetice, vaporoase și discursive, dar și un amalgam de acte normative internaționale, regionale și naționale care, cel puțin la nivelul percepției individului de rând, fac din drepturile omului un concept departe de a produce efectele scontate.

Important este că s-a ajuns până într-acolo încât, în lumina dreptului pozitiv și a seducătoarele devize utilitariste, statelor le revine astăzi sarcina asigurării calității vieții, inclusiv din unghiul bunei gestionări spațiale a teritoriilor. Lucru care presupune nu doar reconsiderarea relației dintre om și mediu/spațiu, ci și asigurarea unei educații de calitate. O educație care să-l înzestreze pe educabil cu o adecvată cultură morală și civică, în spiritul consolidării democrației participative și a respectării drepturilor și libertăților. Ori tocmai fezabilitatea unor asemenea deziderate relevă interesul prezentei lucrări, știut fiind faptul că ele suscită o cunoaștere temeinică (problematică ce în mod firesc ar trebui să reprezinte o prioritate a sistemelor educaționale), inclusiv sub aspectul înțelegerii și interiorizării echilibrului[7] dintre drepturile individuale și cele colective. Obiective galante, dar complexe, care evidențiază necesitatea unei educații civice robuste, așezate pe principii juridice fundamentale și concise. Și, aici, ne referim cu deosebire la acele principii capabile inter alia să cimenteze în filosofia de viață a popoarelor noțiunile de echitate și de buna-credință, dar și cele 2 paradigme notorii ale dezvoltării durabile: aserțiunea jeffersoniană potrivit căreia „nici o generație nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existențe[8] și, desigur, cea care fundamentează raportul Brundtland și care susține că nevoile prezentului[9] trebuie realizate „fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”[10]. Altminteri, nu s-ar justifica nașterea noțiunii de dezvoltare durabilă[11] în limbajul prolix al politicilor europene. Un concept tânăr, tranzitoriu, expansiv și deosebit de complex care, deși nu și-a clarificat statutul pe care-l revendică cu atâta fervoare în rândurile instituțiilor juridice, a devenit în ultima vreme teribil de zgomotos de la tribuna politicilor europene; politici care ne sugerează că acesta se bazează pe etică și educație și că abordează calitatea vieții umane și a mediului (înconjurător) din perspectiva politicilor economice, sociale, ecologice și culturale. Lucru salutar, dar încă nedemonstrat. De altfel, în cadrul acestui concept salutar se înscrie și rolul inițiativei cetățenești, o inițiativă care, în accepțiunea UE, reprezintă „instrumentul” de realizare a democrației participative[12], în măsură să stimuleze transparența, colaborarea și participarea cetățenilor la treburile publice.

Până aici, toate sunt bune și frumoase, de aceea nici nu ne surprinde că abordarea noțiunii de dezvoltare durabilă în cuprinsul politicilor și recomandărilor ONU și UE se anunță ca una de mare interes pentru România. În pofida faptului că, până în acest moment, noțiunea nu este amintită decât sporadic în legislația noastră națională, iar mai pe larg o găsim expusă în anexele câtorva acte normative administrativ[13].

În orice caz, noțiunea se dorește a fi un concept prefațat de grija societății față de mediu, educație și calitatea vieții umane și este definită ca fiind un echilibru între aspirațiile cetățeanului născut liber, societatea de care depinde și prin care se definește și contextul care permite realizarea de sine”[14]. Dincolo însă de maniera extrem de generală în care literatura definește noțiunea – generalitate care îngreunează stabilirea conținutului și a scopului – reținem că reglementările normative, în puținătatea lor, reușesc să-i dezvăluie adevărata finalitate. Una de sorginte americană. Și anume aceea de restructurare a instituțiilor politice, juridice, economice și culturale ale vieții umane în vederea înlesnirii procesului de globalizare/mondializare[15]. Un scop esențialmente politic pavat cu obiective generoase, precum creșterea nivelului de trai într-un ambient democratico-participativ sau, mai pe larg, un trai edenic, elixir din care nu lipsește libertatea și educația.

Tot din unghiul obiectivelor expuse, putem reține că noțiunea de dezvoltare durabilă urmărește reformarea personalității umane în acord cu un model prestabilit (ideal educațional) și, pe de altă parte, crearea unor condiții materiale de viață (considerate echitabile) în special sub aspectul gestionării spațiale a teritoriului și a resurselor economice, în condițiile unei democrații participative și al ocrotirii identității culturale (cu privire la limbă, credințe, tradiții, obiceiuri, vestimentații), respectiv al diversității culturale, ca principalul resort al dezvoltării durabile[16]. Sigur că, sub aceste aspecte, noțiunea nu exprimă altceva decât drepturile și libertățile omului, în sensurile care acestea sunt recunoscute de actele normative internaționale, europene și naționale. Cu toate acestea, dezvoltarea durabilă pare să se deosebească în unele puncte esențiale. În timp ce drepturile și libertățile omului au în centrul lor ideea de asigurare și de promovare a libertăților de gândire și de acțiune, dezvoltarea durabilă rămâne transgresată de finalitatea globalizării, dar și de unele particularității incompatibile cu noțiunea de libertăți. Iar poate cea mai antitetică în raport cu statul de drept (un concept mult mai vechi, mai transparent și mai acceptat în lumea juridică) este aceea că urmărește punerea în scenă a binelui comun și a unui model uman după o piesă centrală, preredactată și regizată chiar de artizanii globalizării[17].

De asemenea, contrapusă identității culturale și, implicit, diversității culturale este și tendința de omogenizarea culturală înspre care se îndreaptă tot mai mult arhipelagul cultural al Europei de astăzi. Un fenomen strâns legat de globalizare[18] și, spunem noi, de intruziunea și excesivitatea legislației, de progresul tehnologic și, nu în ultimul rând, de politicile publice. Iar unele dintre asemenea tendințe se manifestă și pe filiera influențelor venite dinspre SUA, exemplificând aici recomandările notorii ale UE în sensul evitării unor termeni, precum „mamă” și „tată” în favoarea celui de „părinte” (chestiuni care nu au rămas fără ecou în școlile din România).

O altă dimensiune a dezvoltării durabile o reprezintă eradicarea sărăciei extreme, până în anul 2030, obiectiv stabilit în cadrul procesului de globalizare și față de care România, ca stat membru al UE, are sarcina să-l îndeplinească[19]. Desigur că, până în prezent, o asemenea sarcină nu a împiedicat țara noastră să devină campioană” europeană la riscul expunerii la sărăcie și excluziune socială[20].

Admițând că am surprins într-o oarecare măsură esența (inclusiv cea antidemocratică) dezvoltării durabile, în cele ce urmează ne vom rezuma la o scurtă analiză a noțiunii din unghiul educației și al amenajării teritoriale în raport cu legislația în vigoare din România. Demers în care nu ne vom distanța nici de tangajele conceptuale și managementul falacios al autorităților și instituțiilor autohtone de punere în valoare a drepturilor esențiale ale omului.

2. Analiza noțiunii de dezvoltare durabilă din unghiul idealului educațional și a economiei naționale[21]

Și la nivelul României postdecembriste s-a simțit impulsul materializării conceptului de „ideal educațional al școlii românești” în ton cu tendințele și politicile statelor lumii modern. Adică, inventarea unor stiluri pedagogice și norme juridice care să contribuie la formarea unui individ ușor adaptabil la cerințele și proiectele „mari” ale arhitecților din spatele puterii publice. Sau mai elegant spus, de creare a unui individ suficient de pregătit pentru a face față nevoilor, cerințelor și aspirațiilor societății, prezente și viitoare, cum spune pedagogia prospectivă. De aceea, axiologic, noțiunea de ideal educațional se poate identifica chiar în centrul conceptului de dezvoltare durabilă, iar expresia juridică a unui asemenea ideal se oglindește în dispozițiile legislației noastre educaționale. Mai exact, în cuprinsul Legii nr. 1/2011 (succesoare a Legii învățământului nr. 84/1995), care potrivit art. 2 alin. (3) spune că noțiunea constă în „dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii”.

Pentru a surprinde și a deretica intenția teleologică din construcția normativă precitată, vom porni de la acea constatare potrivit căreia, la nivelul scopurilor pedagogice, proiecțiile teoretice ale ultimelor decenii au vizat educația pentru democrație, pentru valorile socio-umane și mai ales pentru acceptarea diversității etnice, rasiale, religioase, culturale etc. O premisă care în plan teoretic pare să fie onorabilă și binevenită, mai ales că își găsește un reflex dinamic și justificativ în miezul conceptual al drepturilor omului. Cu toate acestea, pentru a putea înțelege mai îndeaproape modelul de personalitate urmărit, dar și pentru a avea reprezentarea scopurilor educaționale subsumate unui asemenea ideal, vom purcede la o sumară analiză a textului de lege la care am făcut referire.

În primul rând, reținem că alineatul anteenunțat vorbește de „dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane pentru „asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru…. participarea cetățenească activă în societate (n.n. democrație participativă).. și pentru angajare pe piața muncii”.

Ori dincolo de faptul că legiutorul vede dezvoltarea armonioasă a individului prin impunerea unui set de priorități numite „competențe” (recunoscute tot ca „valori), dar pe care le raportează la piața munci, declasând astfel valorile umane generale, ne aduce în fața interogației despre ce soi de libertate și armonie poate fi vorba. Respectiv la ce fel de democrație participativă se referă din moment ce autoritățile statului au fost și sunt în continuare cele care hotărăsc programele școlare și ce anume trebuie să cunoască un individ. Altfel spus, statul și-a arogat rolul de „demiurg, el știe tot, prescriind rețeta de valori necesare formării „libere a personalității educabilului. Înfricoșător. Sigur că un asemenea sistem în care noțiunea de ideal educațional se află „sub ocupație etatică este prin definiție contrapus unui drept autentic. Este un sistem vădit incompatibil cu noțiunile de libertate și democrație și opus liberei dezvoltări a personalității și demnității umane[22].

Pe de altă parte, democrația (ca mijloc) și libertatea (ca scop), în special libertatea de conștiință care deține rolul crucial în formarea individualității și creativității umane, sunt concepte ce implică existența unor obiective educaționale focalizate pe cunoașterea dreptului și a democrației. Ori, așa cum bine știm, în decursul învățământului școlar românesc nu au existat obiective și discipline în acest sens[23] și, implicit, nici un ideal al dezvoltării libere și armonioase, ca să nu mai vorbim de penuria cadrelor didactice specializate din această perspectivă. Sigur că, în raport cu exigențele noțiunii, am putea spune că democrația rămâne un vis chiar și pentru statele cu economiile cele mai avansate ale lumii. Însă acesta reprezintă un argument suplimentar pentru a înțelege că nu putem aspira la atingerea unui asemenea ideal din moment ce învățământului școlar îi lipsesc cu desăvârșire obiectivele aferente valorilor fundamentale, respectiv acele discipline și cadre didactice care să dezvolte înțelegerea dreptului și a democrației – fundamente sine qua non ale unei societăți libere.

Cu toate acestea, nu putem să ascundem respectul cuvenit acelei teze din textul precitat care privește participarea cetățenească, participare care pare să fie rezultatul intenției formale a legiuitorului național de a se pune în acord cu democrația participativă europeană. O versiune a democrației (care se apropie de democrația directă, ideală) menită să micșoreze distanța dintre oamenii de rând și reprezentanții lor și pe care textul articolului 10, alineatul 3, din Tratatul de la Lisabona a impus-o în vederea realizării unei Uniuni Europene mai democratice. Din păcate însă această reglementare regională nu este suficientă din moment ce nu asigură acea participare locală care să o facă susceptibilă de a producere efecte juridice în teritoriu, așa cum din învățământul autohton lipsesc valorile fundamentale care să-i dea substanță și concretețe.

Texul de lege aferent idealului educațional mai vorbește și de tipul de personalitate centrat pe valori (competențe) necesare pentru dezvoltarea spiritului antreprenorialși pentru angajare pe piața muncii”. Ori și această chestiune comportă, în opina noastră, cel puțin câteva ajustări:

a) Una de ordin strict formal, în sensul că educația antreprenorială a fost o disciplină aproape inexistentă în învățământul școlar postdecembrist[24];

b) Și alta de fond. Aici dorim să atragem atenția asupra faptului că spiritul antreprenorial și piața muncii sunt noțiunii afiliate conceptual economiei de piață liberă[25]. Prin urmare, ceea ce se omite de legislație și pedagogie este faptul că libertatea pieței (laissezfaire) reprezintă o noțiune flagrant incompatibilă cu regimul economic cunoscut sub denumirea de capitalism, slăvit fără temei de actualele instituții economice și educaționale. Spunem aceasta deoarece, slujind unui singur scop – al maximizării profiturilor – capitalismul dictează regulile pieței. În felul acesta, „evaporă” orice fărâmă de libertate și de democrație economică. Adică desființează însăși fundamentul liberal al pieței economice (al echilibrului dintre cerere și ofertă), lucru care se întâmplă în zilele noastre cu o deosebită agresivitate. De altfel, încă din anii Marelui Crah s-a demonstrat că autoreglarea pieței libere nu poate funcționa în cadrul capitalismului datorită insațiabilității și rapacității marilor capitaluri. Așadar, conivența politicilor educaționale românești și străine la reinventarea acestui mit – capitalismul –, în contextul căderii regimurilor fostelor state comuniste, prăbușite la rândul lor sub greutatea propriilor abuzuri, și orientarea conceptuală a tinerilor către valori comerciale subjugate de un sistem economic profund inechitabil, echivalează cu o mare și dezonorantă îndoctrinare educațională.

Credem că problema actuală și de fond a idealului nostru educațional trebuie privită din perspectiva valorilor umane generale (nu a „competențelor”) și, evident, a acelor teorii și idei care le sprijină. Idei pe care le regăsim transpuse și în unele normele constituționale[26] (norme care prin statutul lor juridic sunt net superioare legii educației) în virtutea cărora statul român este obligat să ia măsuri ferme pentru dezvoltarea economiei naționale în scopul asigurării unui nivel de trai decent tuturor cetățenilor (tratatele internaționale vorbesc în acest sens chiar de o obligație solidară a statelor). Ori aceasta înseamnă că, mai înainte de a pune în discuție modelul educativ, trebuie elaborat un model economic compatibil cu economia de piață liberă, dar și cu echitatea, inclusiv din unghiul distribuirii resurselor. Sigur că, abia după concretizarea unui asemenea model, se poate vorbi despre un antreprenoriat compatibil cu acesta.

c) Și, în sfârșit, tendința societății moderne, de a promova specialiști, ca urmare a diviziunii tot mai segregaționiste a munci, în opinia noastră trebuie abordată cu multă temperanță și, în niciun caz prin devansarea valorilor fundamentale. Spunem aceasta deoarece insuficiența echipării morale a educabililor și lipsa unei civism de larghețe culturală (cerințe indispensabile democrației), dublate de excesivitatea creării de „specialiști egoiști” (competențe) reprezintă, cum spune Pascal Bruckner, o combinație teribil de primejdioasă la adresa democrației[27]. Așadar, educația morală și civică sunt mult prea importantă pentru a fi lăsate la cheremul factorului politic, ea este însăși cheia soluționării problemelor umane fiindcă, așa cum spunea Gustave Le Bon, caracterele sunt cele care hotărăsc destinele popoarelor[28]. Un motiv suficient pentru a pleda pentru dezvoltarea valorilor și a libertăților morale și civice în educație, lucru de neimaginat fără cunoașterea și respectarea drepturilor și libertăților. Credem că este timpul ca asemenea aserțiuni să nu mai fie abordate ca truisme banale. Ci ca priorități pedagogice pentru a fi asimilate, interiorizate și devenite părți integrante din ceea ce Eugen Ehrlich numea, la începutul secolului trecut, „dreptul viu”[29]. O cerință care, în opinia noastră, este imperativă oricărei societăți care se dorește în armonie cu realitatea sa biologică, psihologică și socială.


[1] Pentru mai multe detalii, Preda, C. Introducere în știința politică. Ediția a III-a. București: Ed. Polirom, 2019.

[2] „Psychologie des Foules, tradusă Psihologia mulțimilor, a fost publicată pentru prima oară în anul 1895.

[3] Gustave Le Bon. Psihologia mulțimilor. Traducere de Potcoavă I. București: Ed. Librex, 2022, pp.108-109.

[4] Ibidem, p.122.

[5] Djuvara, M. Teoria generală a dreptului, vol. I. București: Editura Librăriei Socec & Co., 1930, p. 105.

[6] Thomas Jefferson, 6 Septembrie, 1789.

[7] Categorie succesoare a drepturile revendicate în revoluțiile burgheze ale secolelor XVIII și XIX, drepturile omului s-au dezis în formularea lor postbelică de concepția religioasă (credința în Creator) care le fundamenta pe primele.

[8] Thomas Jefferson, 6 Septembrie, 1789.

[9] Nevoile prezentului sunt înțelese ca premise ale sporirii calității traiului uman.

[10] Raportul Brundtland, sponsorizat de NATO și prezidat de către prim-ministrul norvegian, Gro Harlem Brundtland, a fost publicat sub denumirea Our common Future” (Viitorul nostru comun), în octombrie 1987, de către Comisia Mondiala pentru Mediu și Dezvoltare (WCED), în presa Universității Oxford.

[11] Raportul Brundtland spune că „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce satisface nevoile prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”, arătând totodată și modalitățile prin care dezvoltarea durabilă. Definiția dezvoltării durabile a fost preluată de art.5, aliin.1, din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în M. Of. al României nr. 373/10.07.2001, text potrivit căruia „deciziile generației prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generațiilor viitoare la existență și dezvoltare proprie”.

[12] Instrument a fost introdus prin Tratatul de la Lisabona care a fost adoptat de Parlamentul European la data de 19 februarie 2008 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. De asemenea, instrumentul a mai fost dezvoltat și prin Liniile directoare pentru participarea civilă la procesul de luare a deciziilor politice, document adoptat de Comitetul de Miniștri al UE, la data de 27 septembrie 2017, la cea de‐a 1295‐a reuniune a delegaților miniștrilor.

[13] Dezvoltarea durabilă a fost reglementată prin anexa H.G. nr. 1460/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-2020-2030, aceasta din urmă abrogate și înlocuită de H.G. nr. 877/2018 privind adoptarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă a României 2030.

[14] Celac, S. (coord.). Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României 2030. Miercurea-Ciuc: Ed. Alutus, 2020, p. 13.

[15] În prezenta lucrare, termenii de globalizare și mondializare sunt abordați echivalent, deși există o parte a literaturii care nu agreează sinonimia și îi abordează ca noțiuni distincte.

[16] Preambulul Convenției privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale, publicate în M. Of. nr. 559 din 28 iunie 2006.

[17] Considerăm că ceea ce marii globaliștii ai istoriei – Alexandru cel Mare, Napoleon, Hitler – nu au reușit să obținut pe calea armelor, globaliștii de azi sunt pe cale de a reuși cu sprijinul educației, însă prin metode subliminale de fabricare a consimțământului uman.

[18] Brie, M., Horga, I. Europa: frontiere culturale interne sau areal cultural unitar. În: Revista științifică trimestrială Moldoscopie, nr.3 (50) 2010, pp. 123-143. [vizualizat la 09.12.2022] Disponibil: https://ibn.idsi.md/ro/vizualizare_articol/17572/dublincore

[19]  Ministerul Afacerilor Externe. Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă. [vizualizat la 09.12.2022] Disponibil: https://www.mae.ro/node/35919

[20] EUROSTAT: România, pe primul loc în Europa la riscul de expunere la sărăcie sau excluziune socială. Peste o treime din populație, afectată. [vizualizat la 21.09.2022]. Disponibil online: https://www.europafm.ro/eurostat-romania-pe-primul-loc-in-europa-la-riscul-de-expunere-la-saracie-sau-excluziune-sociala-peste-o-treime-din-populatie-afectata/

[21] În principiu, conținutul acestei secțiuni se regăsește și în referatul întocmit în anul 2022 de către autor sub titlul de Finalitățile educației – la cumpăna dintre pedagogie și legislație, la disciplina Fundamentele pedagogiei din cadrul Programului de formare psihopedagogică a Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, Nivelul I, al Universității de Vest Vasile Goldiș din Arad.

[22] Zakarias K., Benke K. Demnitatea umană în jurisprudența instanțelor constituționale din Germania, Ungaria și România. În: Buletinul Curții Constituționale, 2013/2, [vizualizat la 09.09.2022] Disponibil: https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/zakarias_benke.pdf

[23] Abia începând cu anul școlar 2022-2023, educația juridică are șansa de deveni accesibilă tinerilor, grație Legii nr. 273 din 16 noiembrie 2021, pentru modificarea Legii educației naționale nr. 1/2011.

[24] Acesta a fost introdus abia prin Legea nr. 273 din 16 noiembrie 2021.

[25] Constituția României, art. 135 alin. (1).

[26] Ibidem, art. 47 alin. (1).

[27] Bruckner, P. Op.cit.

[28] Gustave Le Bon. Psihologia mulțimilor. Traducere de Potcoavă I. București: Ed. Librex, 2022, pp.108-109.

[29] Ehrlich, E. Despre „Dreptul viu”. În: Conferință din cadrul Institutului Sud-Est European din 12 și 19 decembrie 1920 și ulterior, în ziarul Neamul românesc din anii 1920 și 1921. [vizualizat la 21.09.2022]. Disponibil online: https://www.constcourt.md/public/files/file/Publicatii/2018/Eugen_Ehrlich_-__Despre_dreptul_viu.pdf

„Dezvoltarea durabilă”, în contextul idealului educațional și al gestionării spațiale a teritoriului was last modified: January 5th, 2023 by George Vlăescu

Only registered users can comment.

Arhiva Revista