Despre contractul de activitate sportivă și ale sale controverse juridice

1. Considerații introductive privind specificul activităților în materie sportivă

Pornind de la multiplele beneficii ale sportului (sociale, culturale, economice, dar mai ales cele cu impact asupra sănătății publice)[1], se acceptă astăzi faptul că această adevărată industrie nu mai poate fi privită strict din punctul de vedere al unei afaceri private, organizată independent, ci mai degrabă ca o activitate de interes public[2], ce trebuie normată corespunzător.

Astfel, caracterul specific al sportului impune dezvoltarea unei legislații a sportului cu elemente derogatorii de la dreptul comun, tocmai în considerarea particularităților din această materie. Dintre dispozițiile legale cu impact asupra participanților din industria sportivă ne propunem, prin prezentul studiu, să le analizăm pe cale care cârmuiesc raporturile contractuale dintre sportivii de performanță și structurile sportive la care sunt afiliați/legitimați, socotind că acestea pot genera situații litigioase din cele mai diverse.

Raportarea o vom face, în principal, la Legea nr. 69/2000, lege a educației fizice și sportului[3], socotită legea fundamentală a domeniului[4]. Potrivit art.1 din actul normativ citat, acesta reglementează, după cum îi arată și denumirea, organizarea și funcționarea sistemului național de educație fizică și sport în România, educația fizică și sportul fiind proclamate, prin intermediul art. 2 al Legii nr.69/2000, activități de interes național sprijinite de stat.

2. Reglementarea contractului de activitate sportivă

Contractul de activitate sportivă este un contract numit, având o consacrare specială în Legea nr. 69/2000[5], deci sub aspectul acestei reglementări se bucură de un regim juridic aparte, distinct de cel al contractului de muncă precum și față de celelalte categorii de contracte reglementate de către Codul civil.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (11), „sportivii de performanță pot încheia cu o structură sportivă un contract de activitate sportivă”, iar în conformitate cu alin. (2), „sportivul profesionist este cel care pentru practicarea sportului respectiv îndeplinește următoarele condiții:

a) are licența de sportiv profesionist;

b) încheie cu o structură sportivă un contract individual de muncă sau un contract de activitate sportivă”.

De asemenea, potrivit art. 671 alin. (1)1, „participanții la activitatea sportivă enumerați la alin. (1) lit. a)-c) pot încheia cu structurile sportive, după caz, un contract individual de muncă sau un contract de activitate sportivă, în condițiile legii”.

Cu privire la noțiunea de participanți la activitatea sportivă, utilizată de articolul menționat, se impune a sublinia că acele persoane sunt identificate ca fiind, sportivi, antrenori, medici, asistenți medicali, maseuri, kinoterapeuți, cercetători, arbitri, observatori, operatori video, personal auxiliar precum și alte persoane care contribuie la realizarea activității sportive, conform regulamentelor și statutelor federațiilor sportive naționale[6]. Dintre aceste categorii de persoane, doar sportivii, antrenorii, medicii, asistenții medicali, maseurii, kinoterapeuții și cercetătorii pot încheia, cu structurile sportive un contract de activitate sportivă, conform prevederilor art. 671 alin. (11). Desigur, aceste categorii de persoane vor putea opta și pentru varianta unui contract de muncă, dacă părțile contractante vor conveni asupra unei astfel de soluții.

Din prevederile citate mai sus rezultă faptul că sportivul de performanță, dar și celelalte categorii de persoane participante la activitatea sportivă, astfel cum sunt stabilite de lege, poate/pot încheia cu o structură sportivă fie un contract individual de muncă, fie un contract de activitate sportivă (în înțelesul conferit de legiuitor în Anexa 1 din Legea nr. 69/2000, lit. f), anume „convenția încheiată pentru o durată determinată între structurile sportive și participanții la activitatea sportivă prevăzuți la art. 671 alin. (1), care are ca obiect desfășurarea unei activități cu caracter sportiv”). Se realizează, astfel, o distincție precisă între cele două categorii de contracte[7], ceea ce conduce la concluzia potrivit căreia contractul de activitate sportivă nu poate fi asimilat și nici nu ar putea fi considerat o specie a contractului individual de muncă[8].

În sprijinul acestei concluzii vin și dispozițiile art. 142 din Lege potrivit cărora „(1) prin derogare de la prevederile art. 7 pct. 3 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, activitatea desfășurată în baza contractului de activitate sportivă este activitate independentă, indiferent de modul de organizare și desfășurare a acesteia, fără obligativitatea îndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 7 pct. 3.1-3.7 din Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare, iar veniturile realizate în baza contractului de activitate sportivă sunt venituri din activități independente. (2) Aceste activități nu pot fi reconsiderate ca activități dependente potrivit prevederilor art. 7 pct. 1 raportat la art. 11 din Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare”.

Cu toate că, prin voința legiuitorului, s-a conferit un caracter independent activităților prestate de sportivul de performanță (cu un regim de impozitare diferit, avantajos pecuniar pentru structura sportivă, dar care lipsește sportivul de regimul juridic de plată specific dreptului muncii), analizând obligațiile contractuale ale sportivilor de performanță, cuprinse în modelul cadru aprobat prin Ordinul nr. 890/2017[9], se constată[10] că, în fapt, se desfășoară, în mare măsură, o activitate dependentă care este mai mult specifică dreptului muncii, ceea ce poate da naștere unor confuzii privind natura juridică a acestui contract, punând în mod critic în discuție opțiunea legiuitorului de a reglementa o tipologie de contract obscură, neclară, în detrimentul normării unitare al unui contract individual de muncă, cu specificul impus de materia supusă dezbaterii noastre.

Într-adevăr, se poate ridica o întrebare legitimă: dacă, în condițiile legii, activitatea sportivă, astfel cum este concepută de către legiuitor, poate fi reglementată convențional, fie printr-un contract de muncă (act juridic de dreptul muncii beneficiind de un regim juridic special și amplu reglementat) fie printr-un contract de activitate sportivă (act juridic bilateral, sumar reglementat și fără a beneficia de vreo trimitere legală la vreuna dintre speciile de contracte numite reglementate de dreptul comun ori de către dreptul special) conform opțiunii părților interesate, care ar fi rațiunea ori rațiunile fundamentale, necesare și suficiente, pentru a justifica utilizarea a două instrumente juridice diferite, pentru realizarea uneia și aceleiași activități? Doar un regim fiscal mai favorabil structurilor sportive și chiar participanților la activitatea sportivă sau există și alte rațiuni nedezvăluite de legiuitor? Dacă rațiunea fiscală este singura rațiune, pentru a înlătura suspiciunea normării (instituirii) unei așa- zise ”evaziuni fiscale legale”, nu ar trebui să fie înlăturată din lege opțiunea contractului de muncă? Desigur, ar mai putea fi formulate și alte întrebări, dar ne limităm doar la acestea.

Mai mult, un aspect deloc de neglijat, just remarcat în literatura de specialitate[11], este acela că legea nu distinge în ce situații este indicată încheierea unui contract individual de muncă și când este oportun a se încheia un contract de activitate sportivă, astfel că acest aspect pare că rămâne la aprecierea părților, în funcție de interesele și necesitățile lor. La nivel intuitiv, posibile motive, pentru care s-ar putea recurge la încheierea unui atare tip de contract, care nu beneficiază de caracterul protectiv al normelor de dreptul muncii, sunt cele legate de regimul fiscal mai favorabil și de evitarea formalismului corespunzător înregistrării și derulării raporturilor de muncă[12]. Dintr-o altă perspectivă, la alegerea între una sau alta dintre tipurile de contracte, s-ar putea ține seama de natura și specificul tipului de activitate sportivă pe care o organizează structura sportivă și de care este interesat participantul la acea activitate, inclusiv de sezonalitatea acelei activități sportive precum și de durata și regularitatea concursurilor și a competițiilor sportive avute în vedere.

Într-un astfel de cadru principial de dezbatere, găsim oportun a supune analizei noastre natura juridică și conținutul contractului de activitate sportivă, astfel cum aceste chestiuni se desprind din Legea nr. 69/2000 precum și din modelul-cadru aprobat prin Ordinul nr. 890/2017, dar și de a exemplifica, prin intermediul unor hotărâri judecătorești, maniera în care a fost stabilită adevărata natură juridică a raporturilor juridice statornicite între părți, dincolo de denumirea pe care au înțeles acestea să o dea convenției lor.

 

3. Analiza modelului-cadru al contractului de activitate sportivă

Pentru că Legea nr. 69/2000, după aprecierea noastră, nu oferă suficiente argumente și/sau indicii cu privire la natura juridică a contractului de activitate sportivă[13] și la criteriile care ar putea fi avute în vedere pentru includerea lui în vreuna dintre categoriile de contracte cunoscute[14], am considerat necesar să examinăm și unele dintre prevederile contractului-cadru de activitate sportivă, astfel cum acesta fost reglementat prin Ordinul comun al Ministerului Tineretului și Sportului și al Ministerului Muncii și Justiției Sociale nr. 890/2017, cu speranța că vom identifica astfel de repere juridice.

Problema determinării categoriei de contracte civile cu care acest tip de contract se aseamănă cel mai mult nu prezintă doar un interes teoretic ci și unul practic și important deoarece, în cazul unei reglementări sumare, așa după cum am menționat deja, se va pune problema aplicării prin analogie, desigur, a regulilor prevăzute de lege pentru contractul cu care se aseamănă cel mai mult, utilizând soluția consacrată de art.1168 C. civ., soluție care, chiar dacă vizează ipoteza contractelor nenumite, pentru identitate de rațiune, poate fi aplicată și acestui tip de contract numit.

Din perspectivă generală, ni se pare în afara oricărei îndoieli ideea că tipul de contract care face obiectul acestei analize, este acela al unui contract civil[15], având la baza principiile specifice acestui tip de act. Nu ne este clar însă, spre exemplu, motivul pentru care unul dintre emitenții ordinului comun este Ministerul Muncii și Justiției Sociale!

Ne întrebăm de ce a fost necesar ca în procesul de elaborare al acestui contract-cadru să fie implicat un minister care are depline competențe administrative în materia legislației privind raporturile de muncă și nu a celor civile? Să fie vorba doar despre o „mică scăpare” a legiuitorului român sau s-a dorit, de fapt, asimilarea contractului de activitate sportivă cu cel de muncă? Greu de formulat un răspuns unei astfel de întrebări, chiar dacă ea poate fi considerată doar una retorică!

O primă observație care se impune este aceea că în concepția autorilor ordinului comun supus examinării, contractul de activitate sportivă trebuie să conțină un număr important de clauze prestabilite ori standardizate [art. 1 alin. (2)] împrejurare care sugerează ideea că el ar putea fi încadrat în categoria contractelor standardizate (a se vedea prevederile art. 1202 C. civ.), cu unele clauze care nu pot fi negociate, situație pe care o întâlnim, de regulă, în cazul contractelor de adeziune, la care face referire art. 1175 C. civ.

De asemenea, credem că este interesant de observat că, în drept, contractul de activitate sportivă, pare a avea și o particularitate pe care o întâlnim, mai ales, în cazul contractelor administrative, în sensul că „structurile sportive și sportivul de performanță menționat la art. 11 se obligă prin contractul încheiat între părți să respecte prevederile specifice din statutele, normele, regulamentele federațiilor sportive naționale, și, după caz, ale ligilor profesioniste din ramura de sport respectivă și care au ca obiect de activitatea de selecție, pregătirea, performanța și participarea la competiții interne și internaționale” [alin. (21) al art. 14 din Legea nr. 69/2000][16], împrejurare care poate avea ca efect o modificare/completare unilaterală (din surse externe) a conținutului contractului în cauză. Deși federațiile naționale nu au natura juridică a unor autorități publice, ci sunt organizații neguvernamentale de utilitate publică [a se vedea prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 69/2000), prin reglementările lor cu caracter normativ pot influența conținutul și executarea contractelor de activitate sportivă, fără ca să fie parte la astfel de contracte.

Cu privire la subiectele de drept care pot încheia astfel de contracte, se impune a remarca că sfera persoanelor fizice care le pot încheia a fost extinsă prin prevederile art. 671 din Legea nr. 69/2000, sportivilor de performanță, avuți în vedere inițial de prevederile art. 14, adăugându-se și alți participanți la activitatea sportivă, astfel cum acest concept este determinat de lege prin metoda enumerării. În ceea ce privește structurile sportive care pot încheia astfel de contracte ne limităm a observa că ele pot face parte și din categoria asociațiilor sportive fără personalitate juridică, organizate în baza unui contract de societate simplă, de felul celor reglementate de art. 1881-1948 C. civ.

În ceea ce privește obiectul contractului [a se vedea prevederile lit. f) din Anexa la Legea nr. 69/2000 precum și capitolul II din ordinul comun], se pare că autorii ordinului comun au avut în vedere exclusiv obiectul material al contractului de activitate sportivă, întrucât obligă părțile contractante doar să precizeze activitatea sportivă pe care participantul la acest tip de activitate urmează să o desfășoare în beneficiul structurii sportive contractante, contra unui preț numit remunerație. S-a ignorat complet cerința impusă de art. 1225 C. civ. de a preciza obiectul juridic al contractului, adică tipul de operațiune juridică convenită de părți, astfel cum aceasta se poate desprinde din totalitatea drepturilor și a obligațiilor contractuale (prestațiile reciproce la care se obligă părțile).

Cu privire la natura contraprestațiilor la care se poate obliga structura sportivă, parte într-un contract de activitate sportivă, se impune a remarca prevederile capitolului V al contractului-cadru, conform căruia, pe bază de negociere, se poate conveni ca forma contraprestației beneficiarului activității sportive, să constea fie în bani, fie, în servicii, fie în bunuri (în natură). De asemenea, participantul la activitatea sportivă, parte în contractul de activitate sportivă, va putea benefica și de unele bonificații și/sau de penalizări, după caz, care se vor stabili prin reglementările interne ale structurii sportive. Să mai observăm că, din păcate, în Legea nr. 68/2000 nu se prevede nimic cu privire la natura și la forma contraprestației structurii sportive, această esențială problemă fiind lăsată doar la înțelegerea părților contractante, în pofida împrejurării că regimul fiscal al veniturilor realizate pe baza contractului de activitate sportivă este unul riguros și derogatoriu de la dreptul comun. Aceste venituri sunt considerate ca fiind venituri din activități independente, prin derogare de la prevederile art. 7, pct. 3 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (a se vedea prevederile art. 142 din Legea nr. 69/2000).

Încercând să stabilim natura juridică a obiectului juridic generic al contractului de activitate sportivă, prin raportare la dispozițiile legale speciale și ale celor generale, suntem de părere că tipul de prestație la care se obligă participanții la activitatea sportivă are natura juridică a unei prestări de servicii sportive, în beneficiul unei structuri sportive, de regulă specializate.

Dacă aprecierea noastră este corectă, în continuarea demersului nostru, se impune a observa că, în concepția noastră, două dintre contractele reglementate de Codul civil ar putea avea o asemănare utilă în determinarea obiectului juridic și, implicit, a categoriei de contracte în care ar putea fi încadrat contractul de activitate sportivă.

Avem în vedere, în primul rând, contractul de furnizare și în al doilea rând, contractul de antrepriză (în general). Astfel, potrivit prevederilor art. 1766 alin. (1), printre altele, prin contractul de furnizare, furnizorul se poate obliga să presteze față de beneficiar anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar acesta din urmă se obligă să primească prestarea serviciilor și să le plătească prețul lor. Potrivit textului art. 1851 C. civ., prin contractul de antrepriză, antreprenorul, printre altele, se poate obliga față de beneficiar, în schimbul unui anumit preț, să presteze un anumit serviciu, preț care poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații, conform prevederilor art. 1854 alin. (1) C. civ.[17].

Fără a mai proceda la extinderea comparației între contractul de activitate sportivă și cele două categorii de contracte menționate, suntem de părere că, prin obiectul său juridic, contractul supus examinării se aseamănă cel mai mult cu contractul de furnizare, în varianta acestuia având ca obiect juridic furnizarea unor servicii, la diverse termene, cu o anumită regularitate ori în mod continuu, după cum vor conveni părțile[18]. Așa fiind, în caz de lacună de reglementare, vor putea fi avute în vedere prevederile adecvate ale Codului civil referitoare la contractele de furnizare, precum și, la nevoie, cele generale aplicabile contractelor sinalagmatice, consensuale, oneroase, comutative, cu executare succesivă, de adeziune etc., așa cum poate fi caracterizat contractul de activitate sportivă.

Sub aspectul modalităților de încetare a contractului de activitate sportivă, ne-au reținut

atenția prevederile capitolului VII al contractului-cadru, care instituie un număr de cauze de încetare a acestuia și care, în esența lor, pot fi încadrate, fără ezitare, în cele comune contractelor reglementate de Codul civil.

O mențiune specială, însă, se impune pentru cazul evocat de litera f) și care privește situația în care participantul la activitatea sportivă este depistat a fi pozitiv sau dacă refuză testul antidoping. Credem că această cauză, în esența ei, vizează, la modul cel mai general, un motiv special de neîndeplinire culpabilă a unei obligații contractual ‒ regulamentare (în măsura în care o astfel de obligație este prevăzută în regulamentele federațiilor naționale la care sunt afiliate structurile sportive contractante), astfel încât ea ar putea fi încadrată în categoria cauzelor de reziliere pentru un motiv de neexecutare culpabilă a unei obligații contractuale, obligație receptată în contract, în baza celei de respectare a regulamentelor federațiilor naționale de resort.

Capitolul IX al contractului-cadru, intitulat „Soluționarea litigiilor”, conține o clauză standard care, din păcate, în viziunea noastră, este neclară și imprecisă, motiv pentru care ar putea crea probleme practice în alegerea și utilizarea căilor de soluționare a litigiilor care se pot naște din contractele de activitate sportivă. Astfel, în ordinea reglementării, pentru soluționarea litigiilor, patrimoniale și/sau nepatrimoniale, derivând din încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractelor de activitate sportivă, părțile contractante ar putea apela la comisiile sportive interne și/sau internaționale, după caz, și/sau la instanțele judecătorești competent material și teritorial, potrivit legii.

În ceea ce privește varianta apelării la comisiile sportive interne sau internaționale, indicația legală ni se pare a fi una de mare generalitate, imprecisă și neclară, în condițiile în care Legea nr. 69/2000 nu conține prevederi exprese cu privire la modalitățile de soluționare a litigiilor derivate din contractele de activitate sportivă. Așa cum este formulată clauza privind soluționarea litigiilor, nu se poate deduce dacă intenția autorilor contractului-cadru a fost aceea de a evoca organisme instituționale de arbitraj (în sensul de jurisdicție de drept privat, alternativă la justiția statală) sau structuri ale unor organisme reprezentative la nivel național ori internațional, în materie de ramuri sportive. În orice caz, credem că părțile contractante au posibilitatea de a insera în contractele lor clauze compromisorii ori să încheie compromisuri arbitrale prin care să stabilească că soluționarea litigiilor dintre ele se va face, fie prin arbitrajul ad-hoc, fie prin cel instituțional (național ori chiar internațional, după caz), după distincțiile pe care le face Cartea a IV a Codului de procedură civilă[19].

În lipsa unor opțiuni contractuale pentru arbitrajul ad-hoc ori pentru cel instituționalizat, partea interesată se va putea adresa cu acțiune, fie judecătoriei, fie tribunalului, în raport cu natura și cu obiectul litigiului, după distincțiile în materie de competentă pe care le face Codul de procedură civilă [a se vedea prevederile art. 94 alin. (1) lit. h), k) și cele ale art. 95].

Așa-denumitele „Dispoziții finale” al contractului-cadru conțin o clauză care, în aprecierea noastră, ar trebui calificată ca fiind restrictivă și contrară principiului libertății contractuale, deoarece s-a stabilit că părțile au dreptul de a conveni modificarea clauzelor contractuale ”numai în cazul apariției unor circumstanțe care lezează interesele legitime ale acestora și care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului”. Or, a considera că un contract civil poate fi modificat prin acordul părților doar când părților le sunt lezate interesele legitime și nu ori de câte ori ele consideră necesar pentru atingerea scopurilor urmărite la încheierea și pe parcursul executării lui, înseamnă a le restrânge autonomia de voință și libertatea contractuală, fără ca o dispoziție legală să o impună.

În sfârșit, față de toate cele ce preced, suntem de părere că, de lege ferenda, denumirea contractului desemnat de Legea nr. 69/2000, sub titulatura de contract de activitate sportivă, ar trebuit schimbată în aceea de contract de prestări de servicii sportive, în acest mod indicându-se cu mai mare rigurozitate, obiectul și natura juridică a unui astfel de contract special.


[1] La nivelul Uniunii Europene, Rezoluția Parlamentului European din 2 februarie 2012 privind dimensiunea europeană a sportului subliniază faptul că „sportul e hotărâtor pentru starea de sănătate în societatea modernă și, prin rolul său în educația formală și informală, constituie un element esențial al unei educații de înaltă calitate”, contribuind, totodată, la realizarea obiectivelor strategice ale Uniunii.

[2] Septimiu Ioan Puț, Norma juridică și norma sportivă. Apărare în zonă sau marcaj om la om?, SUBB Iurisprudentia nr. 4/2017, p. 240.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.200/9 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare

[4] Septimiu Ioan Puț, op. cit., p. 241.

[5] Urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 38/2017, aprobată, cu modificări subsecvente prin Legea nr. 90/2018, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335/17 aprilie 2018.

[6] A se vedea prevederile art. 671 din Legea nr. 69/2000, alin. (1) lit. a)-e).

[7] Pentru centralizarea asemănărilor și deosebirilor între contractul individual de muncă și contractul de activitate sportivă, a se vedea Brîndușa Teleoaca Vartolomei, Contractul de activitate sportivă ‒ o reglementare inutilă, Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2018, p. 55 și urm. Astfel, principala deosebire rezidă în faptul că sportivul de performanță prestează o activitate declarată de lege ca fiind independentă, neexistând o durată zilnică, săptămânală ori lunară maximă legală pentru prestarea activității sportive. De asemenea, o condiție prealabilă încheierii contractului de activitate sportivă o constituie deținerea, de către sportivul de performanță, a unei licențe. Din păcate, legiuitorul a omis să instituie vreo cerință expresă privindu-i pe ceilalți participanți la activitatea sportivă care, potrivit prevederilor art. 671 alin. (11) din Legea nr. 69/2000, pot încheia și ei contracte de activitate sportivă. Este de prezumat că, în raport cu natura profesiilor avute în vedere, persoanele enumerate la literele a)-e) ale articolului citat, ar trebui să dețină atestatele prevăzute de lege pentru exercitarea profesiilor respective.

[8] În acest sens, a se vedea Sentința nr. 273/28 mai 2020 a Tribunalului Mureș, disponibilă prin intermediul www.rolii.ro.

[9] Ordinul Ministrului Tineretului și Sportului și al Ministrului Muncii și al Justiției Sociale privind aprobarea modelului-cadru al contractului de activitate sportivă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486/27 iunie 2017.

[10] Brîndușa Teleoacă Vartolomei, op. cit., p. 55.

[11] Brîndușa Teleoacă Vartolomei, op. cit., p. 53.

[12] Diana Rogozea, Maria Mădălina Anghenie, Scurtă analiză privind criteriile utilizate pentru recalificarea convențiilor civile în contracte individuale de muncă, Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2018, p. 65.

[13] A se vedea succinta definție a contractului de activitate sportivă, conținută de litera f) a Anexei la Legea nr. 69/2000. Potrivit acelei definiții, obiectul contractului de activitate sportivă constă în desfășurarea unei activități cu caracter sportiv.

[14] Trebuie să sublinem însă că Legea nr. 69/2000 ne oferă câteva repere normative cu privire la conținutul și la efectele contractelor de activitate sportivă, respectiv la drepturile și obligațiile pe care le are fiecare dintre părțile contractante ale unui astfel de contract.

[15] O astfel de afirmație nu credem că poate fi pusă la îndoială, chiar dacă una dintre părțile contractante este un profesionist, în înțelesul art. 3 din Codul civil (avem în vedere structurile sportive, organizate sub forma unor întreprinderi sportive, cu sau fără personalitate juridică).

[16] În același sens, sunt prevederile alin. (7) al art. 14, potrivit cărora „drepturile și obligațiile sportivului de performanță sunt cele prevăzute în statutele și în regulamentele federațiilor sportive naționale, precum și cele din contractele încheiate între părți”.

[17] De observat că, sub aspectul naturii și formei pe care o poate avea contraprestația beneficiarului contractului de activitate sportivă, prin comparație cu prevederile art. 1854 alin. (2) C. civ, referitoare la prețul din contractul de antrepriză, există o mare asemănare, împrejurare care ar putea sugera că acest tip de contract, cel de antrepriză, ar putea fi socotit cel mai asemănător contract cu cel de activitate sportivă, și nu cel de furnizare.

[18] Cu privire la distincțiile dintre contractul de furnizare și cel de antrepriză, a se vedea, spre exemplu: Vasile Nemeș, Gabriela Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu 2020, pp. 160-161. Potrivit acestor cercetători ai domeniului contractelor, deși, atât în baza unui contract de furnizare cât și a unui contract de antrepriză, se pot realiza prestări de servicii, în cazul antreprizei, prestarea lor nu are caracter continuu- din punctul de vedere al executării lor- așa cum se întâmplă, de cele mai multe ori, în cazul contractelor de furnizare (mai ales, a celor de utilități publice ‒ n.n).

[19] A se vedea, în acest sens, prevederile art. 616 C. pr. civ., privitoare la arbitrajul instituționalizat.

Despre contractul de activitate sportivă și ale sale controverse juridice was last modified: noiembrie 5th, 2021 by Titus Prescure

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista