Derogarea de la dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în caz de stare de urgență

5. Obiectul măsurilor derogatorii

În primul rând, „starea de urgență” prevăzută de art. 15 nu permite statelor să deroge de la ansamblul prevederilor Convenției. Astfel, Convenția nu admite nicio derogare de la dreptul la viață (art. 2),cu excepția decesului ce rezultă din acte licite de război, de la interdicția torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante (art. 3), de la interdicția sclaviei (art. 4 par. 1) sau de la principiul „nicio pedeapsă fără lege” (art. 7), drepturi care sunt privite ca fiind absolute. În plus, 3 dintre protocoalele adiționale la Convenție adaugă și alte ipoteze de la care nu sunt permise derogări: Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea în timp de război, Protocolul nr. 13 privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele și Protocolul nr. 7 însă doar cu privire la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (non bis in idem), prevăzut de art. 4. Prin urmare, aceste drepturi continuă să fie pe deplin aplicabile și în circumstanțele excepționale ale stării de urgență.

În al doilea rând, măsurile derogatorii trebuie să fie compatibile cu celelalte obligații ce derivă din dreptul internațional, de exemplu cu Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice adoptat de Organizația Națiunilor Unite în 1966. Această prevedere este de natură să asigure respectarea unui standard minimal asumat la nivel internațional, în materia respectării drepturilor omului.

În al treilea rând, statele sunt obligate să precizeze durata și aria geografică a măsurilor adoptate[39].

 6. Condițiile de formă ale măsurilor derogatorii

Art. 15 din Convenție prevede obligația statelor de a informa Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile derogatorii pe care dorește să le ia și despre motivele care le-au determinat, precum și cu privire la data la care măsurile au încetat să mai fie în vigoare, iar dispozițiile Convenției devin din nou aplicabile. Informarea trebuie adresată în cel mai scurt timp, iar informațiile transmise trebuie să fie suficiente pentru ca destinatarii lor să poată aprecia natura și întinderea derogărilor de la dispozițiile Convenției. Controlul Curții se întinde și asupra respectării condițiilor de formă[40].

Astfel, într-o cauză, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 15 este inaplicabil întrucât, în absența unui act formal de notificare măsurile derogatorii luate nu pot fi justificate[41].

Prin Nota Verbală nr.498 din data de 18 martie 2020, Reprezentanța Permanentă a României de pe lângă Consiliul Europei a notificat Secretariatul General al Consiliului Europei despre măsurile luate, atașând notei verbale și o copie a decretului prezidențial[42]. Având în vedere notificarea Secretarului General al Consiliului Europei despre măsurile luate, apreciem că din acest punct de vedere, condiția de formă este îndeplinită[43]. Mai mult, la datele de 2 și 15 aprilie 2020, prin două note verbale, Reprezentanța Permanentă a notificat Secretariatul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate de autoritățile naționale în vederea atingerii obiectivelor care au determinat decretarea stării de urgență[44].

 7. Concluzii

În primul rând trebuie subliniat că derogarea de la dispozițiile Convenției, în condițiile stării de urgență, are un caracter eminamente excepțional, aspect de strictă interpretare în viziunea Curții. Prin urmare, statele nu au un cec în alb pentru nerespectarea drepturilor așa cum au fost ele garantate de Convenție iar aceasta continuă să le fie aplicabilă. O atare măsură nu are ca efect nici încetarea activității Curții, în ansamblu sau cu privire la activitatea sa față de plângerile împotriva respectivului stat. Deși momentan activitatea Curții este și ea afectată de pandemie și este dependentă de măsurile luate de Franța, statul gazdă, totuși Curtea își continuă activitatea prin utilizarea corespondenței electronice și a telemuncii așa încât cererile sunt primite și procesate în continuare, fiind repartizate formațiunilor de judecată[45].

În al doilea rând, având în vedere jurisprudența Curții, putem aprecia că o situație precum actuala criză sanitară mondială, cu efectele pe care le generează, poate fi încadrată în exigențele textului convențional de “situație de pericol public ce amenință viața națiunii”, astfel încât statele au un temei de care se pot prevala pentru a deroga de la dispozițiile Convenției.

În al treilea rând, în ce privește durata măsurilor derogatorii, așa cum precizam și mai sus, ea reprezintă un factor pe care Curtea îl analizează. Bineînțeles, o durată cât mai scurtă ce se încheie imediat ce a încetat și starea care a determinat măsurile derogatorii va fi de natură să îndeplinească criteriile de necesitate a restricțiilor impuse. Totuși, durata nu este în sine un element determinant, având în vedere că restricții ce s-au întins pe perioade de câțiva ani au fost considerate conforme exigențelor Convenției[46].

În al patrulea rând, în măsura în care Curtea va analiza orice ingerință, restricție sau potențială încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, în condițiile pandemiei, rezultatul va depinde de situația specifică a fiecărui stat în parte și de analiza efectuată în concret, indiferent dacă se invocă sau nu derogarea de la art. 15 din Convenție.

Nu în ultimul rând, o atenție particulară trebuie acordată situației României. Conform Decretelor nr. 195 și 240, măsurile derogatorii nu au în vedere decât drepturile cuprinse la art. 2 respectiv: libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică. Spre deosebire de alte situații anterioare în care statele părți au derogat de la dispozițiile Convenției, trebuie subliniat că România nu a invocat derogarea de la dreptul la libertate și siguranță sau libertatea de exprimare. Având în vedere că, în conformitate cu art. 2 și 4 ale Decretului nr. 195 și art. 2 și 3 ale Decretului nr. 240, exercițiul drepturilor în discuție este restrâns proporțional cu gradul de realizare al unor criterii expres prevăzute iar aplicabilitatea este graduală putem aprecia că invocarea art. 15 din Convenție reprezintă mai degrabă un gest de prudență a autorităților române decât o atitudine asumată de încălcare sau restricționare a unor drepturi. Deși derogarea invocată de autoritățile române pare justificată până în acest moment și conformă cu exigențele Curții, la o analiză concretă trebuie însă urmărită durata totală a acesteia și măsurile concrete care vor fi luate, nefiind exclusă și invocarea altor drepturi care ar putea fi limitate în viitor.

O discuție legitimă care se poate face și în cazul României este în ce măsură era necesară o derogare de la dispozițiile Convenției având în vedere că drepturile prevăzute la art. 2 din decret au corespondent în drepturi prevăzute de aceasta[47] care au caracter relativ și care permit din partea autorităților naționale, în anumite condiții bine definite, ingerințe, limitări sau restricții. În acest sens poate fi invocat, cu titlu de exemplu, art. 41 din Anexa Decretului nr. 195 unde se prevede că „Prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret (…)”. Este evident că aceste prevederi constituie o limitare a dreptului de acces la instanță, componentă a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție. O atare limitare poate fi privită însă ca legitimă din perspectiva jurisprudenței Curții[48]. Or, art. 2 din decret nu prevede expres și o restrângere a dreptului la un proces echitabil și, prin urmare, nu putem considera că, în lipsa unei precizări exprese, derogarea prevăzută de art. 15 din Convenție și invocată de autoritățile române în notificarea trimisă Consiliului Europei se întinde și asupra acestui drept.

Bineînțeles, invocarea art. 15 permite luarea unor măsuri mult mai restrictive privind drepturile și libertățile garantate de Convenție, decât în condiții normale. Este important însă ca aceste măsuri să nu se transforme într-un abuz de putere. În orice caz, așa cum subliniam și mai sus, statele au o largă marjă de apreciere în a stabili ce măsuri sunt necesare pe perioada stării de urgență, însă marja de manevră a statului nu este nelimitată putând fi supusă controlului european, în măsura în care Curtea va fi sesizată cu acțiuni privind încălcarea unor drepturi și libertăți convenționale.


[39] M. Vasiescu, R.H. Radu, I.‑G. Popa, I.A. Neagu, G. Munteanu, M.I. Morariu, I. Mi­li­taru, R.M. Călin, D.‑A. Călin, I. Cambrea, C.G. Caian, D.C. Bunea, V.H. Dimitrie Constan­tinescu, op. cit., p. 770.

[40] Ibidem, p. 770; Mehmet Hasan Altan c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 89; Șahin Alpay c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 73.

[41] Cipru c. Turciei, Raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 4 octombrie 1983, par. 67; în cauză autoritățile turce s-au prevalat de notificarea privind derogarea ce privea anumite zone ale Turciei (de ex., provincia Adana), însă Comisia a apreciat că măsurile teritoriale nu pot fi extinse și la zona de nord a Ciprului ocupată de autoritățile turce.

[42] https://rm.coe.int/09000016809cee30.

[43] A se vedea pentru detalii jurisprudențiale și cauza Lawless c. Irlandei, nr.3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 39-47; în această cauză, notificarea s-a făcut după 12 zile și Curtea a apreciat că nu a fost încălcată condiția de formă.

[44] https://rm.coe.int/16809e16bf.

[45] https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home&c=fre.

[46] A se vedea Irlanda c. Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978; Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993.

[47] Dintre drepturile enumerate la art. 2 al Decretului nr. 195/2020, majoritatea își găsesc corespondent și în Convenție:

– libera circulație este prev. de art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție;

– dreptul la viață intimă, familială și privată și inviolabilitatea domiciliului de art. 8 din Convenție;

– dreptul la învățătură de art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție;

– libertatea întrunirilor de art. 11 din Convenție;

– dreptul de proprietate privată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție;

– dreptul la grevă a fost dedus pe cale jurisprudențială din art. 11 din Convenție privind libertatea sindicală.

[48] A se vedea Răzvan Horațiu Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Note de curs, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2018, p. 107 și jurisprudența citată.

Derogarea de la dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în caz de stare de urgență was last modified: May 19th, 2020 by Răzvan Horațiu Radu

Only registered users can comment.

Arhiva Revista