Derogarea de la dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în caz de stare de urgență
Răzvan Horațiu Radu - aprilie 1, 20201. Introducere
Prin Decretul prezidențial nr. 195 din data de 16 martie 2020[1], în contextul necesității luării unor măsuri pentru combaterea pandemiei de SARS-CoV2 care a atins între timp și România, a fost instituită starea de urgență pe teritoriul României, pe o durată de 30 de zile, în scopul protejării dreptului la viață și al sănătății persoanelor dar și pentru diminuarea efectelor negative asupra economiei. Decretul privind instituirea stării de urgență a fost aprobat de Parlamentul României la data de 19 martie 2020. Art. 2 din Decret prevede că pe durata stării de urgență este restrâns exercițiul următoarelor drepturi: libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică. Măsura stării de urgență a fost prelungită cu încă 30 de zile, începând cu data de 15 aprilie 2020[2]. Întrucât s-a apreciat că o parte dintre măsuri derogă de la obligațiile pe care România le are ca stat parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale[3] (în continuare Convenția), Ministerul Afacerilor Externe a fost mandatat să notifice derogarea Secretarului General al Consiliului Europei, conform obligațiilor internaționale ale României. Prin Nota Verbală nr. 498 din data de 18 martie 2020, Reprezentanța Permanentă a României de pe lângă Consiliul Europei a înștiințat Secretariatul General al Consiliului Europei despre măsurile luate, atașând notei verbale și o copie a decretului prezidențial[4].
Cu alte cuvinte, prin această notificare autoritățile române s-au prevalat, pentru prima dată în scurta lor istorie de membru al Consiliului Europei, de derogările prevăzute de art. 15 din Convenție[5].
Astfel, art. 15 din Convenție, intitulat „Derogarea în caz de stare de urgență” permite statelor părți la Convenție ca, în anumite condiții expres prevăzute, să deroge în mod unilateral de la o parte din obligațiile pe care aceasta le impune prin suspendarea temporară a exercitării unor drepturi și libertăți pe care le prevede[6]. Cu alte cuvinte, art. 15 din Convenție pune la dispoziția statelor semnatare o clauză derogatorie care permite, în circumstanțe excepționale, înlocuirea legalității normale cu o legalitate excepțională[7].
În istoria Consiliului Europei, până la izbucnirea pandemiei SARS COV2, doar 8 state (Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Turcia, Ucraina, Albania, Armenia, Franța și Georgia) au mai notificat derogarea prevăzută de art. 15 din Convenție. Datorită pandemiei, alături de România alte 9 state au mai invocat derogarea în cauză (Letonia, Armenia, Estonia, Georgia, Republica Moldova, Albania, San Marino, Serbia și Macedonia de Nord)[8].
2. Starea de urgență. Noțiune
Prin stare de urgență se înțelege: „Situația excepțională de război sau de alt pericol public care amenință starea națiunii reglementată de art. 15 din Convenție, în timpul căreia statele părți pot lua o serie de măsuri de suspendare temporară a exercitării unor drepturi sau libertăți prevăzute de Convenție, în anumite condiții strict reglementate de aceasta”[9].
Conform art. 15, adoptarea măsurilor derogatorii de la dispozițiile Convenției, în condițiile stării de urgență, necesită îndeplinirea de către statele care le invocă a unor condiții de fond ce vizează: cazurile în care sunt autorizate, caracterul de necesitate și obiectul lor, dar și de formă: procedura ce trebuie urmată pentru luarea acestor măsuri. Aceste condiții își pot atinge obiectivul de a limita puterea arbitrară a statului numai în măsura în care sunt supuse controlului Curții[10].
3. Cazurile de autorizare a măsurilor derogatorii
Art. 15 prevede posibilitatea adoptării unor asemenea măsuri „în caz de război” sau de „pericol public ce amenință viața națiunii”.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea) a caracterizat aceste noțiuni ca fiind „situații de criză sau de pericol excepțional și iminent, care afectează populația în ansamblu și constituie o amenințare la adresa vieții organizate a comunității statale”[11].
Așadar, pericolul în cauză trebuie să aibă un caracter excepțional și să amenințe viața națiunii. Originea pericolului poate consta într-o calamitate naturală, război, revoltă, rebeliune, insurecție etc. Curtea lasă la latitudinea statelor să stabilească care este starea de urgență („război” sau „pericol public ce amenință viața națiunii”). Pericolul trebuie să fie real (demonstrat) sau iminent[12]. Se încadrează în acest sens și o criză care afectează doar o parte a teritoriului unui stat : de exemplu derogările care priveau doar o parte a Marii Britanii în contextul conflictului terorist din Irlanda de Nord[13] sau doar sud-estul Turciei[14].
În scurta istorie a Consiliului Europei, nu a existat vreo situație de război care să determine aplicarea măsurilor derogatorii și prin urmare, nici Curtea nu a fost pusă în situația de a interpreta această noțiune. Totuși, în practica Curții, până în acest moment, asemenea derogări au fost admise în cazuri de amploare considerabilă interpretate ca fiind pericole publice ce amenință viața națiunii. În acest sens pot fi exemplificate: fenomenul terorist din Irlanda de Nord[15], activitatea teroristă a PKK în sud – estul Turciei[16], amenințările cu atentate la adresa Marii Britanii după atacurile de la 11 septembrie 2011 din Statele Unite ale Americii[17], tentativa de lovitură de stat din Turcia din vara anului 2016 și eventualele acte teroriste asociate[18].
În alte cazuri, derogările solicitate nu au fost admise (de exemplu în cauzele grecești privitoare la încălcările Convenției denunțate de Danemarca, Olanda, Norvegia și Suedia și săvârșite de „regimul coloneilor” instalat la putere în Grecia), unde fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a art. 15 din Convenție iar legislația și practicile administrative ale noului regim instalat în Grecia au încălcat mai multe drepturi prevăzute de Convenție, nefiind justificate de art. 15 din Convenție[19].
Curtea este însă singura în măsură să verifice dacă statele au depășit măsura strictă impusă de situația de criză printr-un control al marjei naționale de apreciere. Mai mult, rămânerea în vigoare a unor măsuri derogatorii după încetarea împrejurărilor excepționale reprezintă o încălcare a Convenției[20]La fel și în cazul depășirii teritoriale a măsurilor derogatorii[21].
4. Caracterul de necesitate al măsurii derogatorii
Măsurile derogatorii trebuie să aibă un caracter absolut necesar, să fie strict indispensabile pentru a putea face față pericolului public. Statul nu poate suspenda în baza art. 15 din Convenție drepturile și libertățile garantate decât în măsura în care exercitarea acestora ar fi de natură să-l împiedice să facă față pericolului public, adică măsurile trebuie strict limitate la cerințele situației[22].
Bineînțeles, autoritățile naționale au o marjă de apreciere, fiind mai bine plasate decât judecătorii Curții pentru a evalua dacă există un asemenea pericol și care sunt natura și întinderea derogărilor necesare pentru a-l depăși. Marja de apreciere a statului este însă supusă controlului Curții[23].
În cauza Lawless, Curtea a apreciat că arestarea și detenția administrativă a unor indivizi bănuiți de participare la acțiuni teroriste reprezintă o măsură strict limitată la cerințele situației, de vreme ce funcționarea jurisdicțiilor penale ordinare, a curților penale speciale și a tribunalelor militare nu s-a dovedit suficientă pentru restabilirea păcii și ordinii publice[24].
Ulterior, în cauza Branningan și Mc Bride c. Regatului Unit, Curtea și-a ridicat problema dacă marja de apreciere extinsă recunoscută statului în materie nu conduce la excluderea controlului Curții. În speță, Curtea a precizat însă că a fost conform cu art. 15 din Convenție excluderea oricărui control judiciar asupra prelungirii până la aproape 7 zile a duratei arestării preventive în cazul unor presupuși teroriști, deși într-o cauză anterioară (Brogan) Curtea apreciase că deținerea unei persoane arestate timp de 4 zile și jumătate fără a fi adusă în fața unui judecător reprezintă o încălcare a art. 5 par. 3 din Convenție[25]. Trebuie precizat însă că în cauza Brogan nu s-a pus problema aplicabilității art. 15 întrucât Guvernul britanic nu instituise aceste măsuri derogatorii.
Totuși, în alte cauze turcești, controlul Curții a fost mai riguros, considerându-se că lipsa oricărui control judiciar pe durata arestării preventive nu reprezintă o măsură indispensabilă pentru a face față pericolului public[26].
Într-o cauză recentă însă, Curtea a renunțat să mai examineze dacă situația denunțată reprezenta o derogare valabilă întrucât părțile nu au ridicat această problemă[27].
Pe de altă parte, în jurisprudența recentă generată de tentativa de lovitură de stat din Turcia din 2016, Curte, analizând cererile formulate de doi jurnaliști turci, a afirmat că starea de urgență nu poate fi folosită ca pretext pentru a limita dezbaterea politică, statele trebuind să ia toate măsurile pentru protejarea valorilor democrației precum pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere[28]. În aceleași cauze, analizând modalitatea în care autoritățile turce au procedat la privarea de libertate a acelorași persoane, Curtea s-a raliat analizei Curții Constituționale din Turcia și a apreciat că acestea nu au fost luate conform căilor legale și au încălcat art. 5 din Convenție. Prin urmare, măsurile derogatorii au depășit caracterul absolut necesar cerut de situația dată[29]. Remarcăm în aceste cauze importanța pe care Curtea o acordă, ca prin restricțiile impuse, să fie respectate garanțiile constituționale.
Când Curtea analizează dacă un stat a depășit măsura strictă impusă de situația de criză sunt luați în considerare factori precum[30]: natura drepturilor afectate de derogare, durata stării de urgență și circumstanțele care au creat-o[31]; dacă legislația ordinară era suficientă pentru a face față stării de pericol public aflat în creștere[32]; dacă măsurile luate sunt ca reacție adaptată la situația de stare de urgență[33]; dacă aceste măsuri au fost utilizate în scopul pentru care au fost adoptate[34]; dacă este efectuat un control constant asupra necesității aplicării derogării, ca o condiție de proporționalitate[35]; dacă măsurile impuse sunt dublate de garanții în scopul de a împiedica potențiale abuzuri[36]; dacă măsurile au fost proporționale raportat la scopul urmărit și dacă ele au fost discriminatorii în mod nejustificat[37]; dacă ele au urmat căile legale[38] etc.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] Publicat în M. Of. nr. 212 din 16 martie 2020.
[2] Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, publicat în M. Of. Nr. 311 din 14 aprilie 2020.
[3] Semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
[4] https://rm.coe.int/09000016809cee30.
[5] Art. 15 din Convenție, având titlul marginal „Derogarea în caz de stare de urgență” prevede că:
1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta Convenție, în măsura strictă în care situația o impune și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.
2. Dispoziția precedentă nu permite nicio derogare de la art. 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la art. 3, 4 (par. 1) și 7.
3. Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le‑au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și dispozițiile Convenției devin din nou deplin aplicabile.
[6] D. Harris, M. O’Boyle, C. Warbrick, C. (coord.), Law of the European Convention on Human Rights, 2nd ed., Oxford University Press, New York, 2009, p. 617.
[7] F. Sudre, Droit européen et international des droits de l’homme, Ed. PUF, ed. a 6-a, p.217.
[8] Cifra este valabilă la data de 16 aprilie 2020 conform https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/webContent/62111354
[9] M. Vasiescu, R.H. Radu, I.‑G. Popa, I.A. Neagu, G. Munteanu, M.I. Morariu, I. Militaru, R.M. Călin, D.‑A. Călin, I. Cambrea, C.G. Caian, D.C. Bunea, V.H. Dimitrie Constantinescu, Dicționar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 768.
[10] Ibidem, p. 768, Fr Sudre, Drept European și Internațional al Drepturilor Omului, Ed. Polirom, 2006, p. 177-180.
[11] Lawless c. Irlandei, nr.3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 28
[12] M. Vasiescu, R.H. Radu, I.‑G. Popa, I.A. Neagu, G. Munteanu, M.I. Morariu, I. Militaru, R.M. Călin, D.‑A. Călin, I. Cambrea, C.G. Caian, D.C. Bunea, V.H. Dimitrie Constantinescu, op. cit., p. 768.
[13] Irlanda c. Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, par. 205; Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 45-47.
[14] Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, par. 70.
[15] Irlanda c. Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, par. 205, 212; Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 50-51.
[16] Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, par. 70.
[17] A ș.a. c. Marii Britanii, Hotărârea din 19 februarie 2009, par. 181.
[18] Alparslan Altan c. Turciei, Hotărârea din 16 aprilie 2019, par. 73-74; Mehmet Hasan Altan c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 91-93.
[19] Raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 5 noiembrie 1969, par. 159-165, 207.
[20] Bîrsan, op. cit., p. 987; F. Sudre, op. cit., p. 220.
[21] Sakik ș.a. c. Turciei, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, par. 39; Sadak c. Turciei, Hotărârea din 8 aprilie 2004, par. 56.
[22] M. Vasiescu, R.H. Radu, I.‑G. Popa, I.A. Neagu, G. Munteanu, M.I. Morariu, I. Militaru, R.M. Călin, D.‑A. Călin, I. Cambrea, C.G. Caian, D.C. Bunea, V.H. Dimitrie Constantinescu, op. cit., p. 769.
[23] Brannigan și Mc Bride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 43; Irlanda c. Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, par. 207; Lawless c. Irlandei, nr. 3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 36-38; Mehmet Hasan Altan c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 91; Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, par. 68.
[24] Lawless c. Irlandei, nr. 3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 36.
[25] Brannigan și Mc Bride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 55, 58-60; Brogan ș.a. c. Marii Britanii, par. 57-62.
[26] Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, par. 83-84, în același sens Demir ș.a. c. Turciei, Hotărârea din 23 septembrie 1998, par.52, 57.
[27] Khlebik c. Ucrainei, Hotărârea din 25 iulie 2017, par. 82.
[28] Mehmet Hasan Altan c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 210; Șahin Alpay c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 180.
[29] Mehmet Hasan Altan c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 140; Șahin Alpay c. Turciei, Hotărârea din 20 martie 2018, par. 119.
[30] www.echr/coe.int, Guide sur l’article 15 de la Convention européenne des droits de l’homme, p. 8-9.
[31] A. ș.a. c. Marii Britanii, Hotărârea din 19 februarie 2009, par. 173 Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 43.
[32] Lawless c. Irlandei, nr.3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 36; Irlanda c. Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, par. 212.
[33] Alparslan Altan c. Turciei, Hotărârea din 16 aprilie 2019, par. 118; Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 51.
[34] Lawless c. Irlandei, nr.3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 38.
[35] Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 54.
[36] Lawless c. Irlandei, nr.3, Hotărârea din 1 iulie 1961, par. 37; Brannigan și McBride c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1993, par. 61-65; Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, par. 79-84.
[37] A. ș.a. c. Marii Britanii, Hotărârea din 19 februarie 2009, par. 90.
[38] Alparslan Altan c. Turciei, 2019, par. 119; Mehmet Hasan Altan c. Turciei, 2018, par. 140.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.