Delimitări necesare referitoare la modurile de transmisiune și de transformare a obligațiilor în noul Cod civil. Își mai au rostul anumite instituții juridice în dreptul nostru civil?
Gabriel Tița-Nicolescu - iulie 7, 2016Modes of assigning and changing obligations in the new Civil Code. Longer have a purpose certain legal institutions in our civil law?
Abstract
According to the new Civil Code and depending on the way they apply, there are significant similarities between debt assignment and subrogation [particularly when the subrogation is assented by the creditor, by virtue of art. 1.594 New Civil Code (NCC)], and, more conspicuously, important similarities between debt assignment and subjective novation by creditor substitution (art. 1.609 par. 3 NCC), which may actually lead to difficulties in discriminating between these concepts (on the other hand, even if in separate chapters, all three ways of assigning a debt are approached as a whole by the new Civil Code under a separate heading called Assigning and changing obligations).
However, at the same time, debt assignment as it is regulated by the current Civil Code, may be taken for the broader concept of contract assignment, which is dealt with separately in the Civil Code in art. 1.315-1.320, although the first operation, by its nature, may assign only the debt right arising from an obligation, whereas, the latter assigns both all the rights (including the debt rights) and all the obligations arising from the contract.
Finally, debt assignment is obviously different from debt takeover, as it is made clear by the name itself, which represents a novelty in our law system, whereby an assignment of obligation is performed; in the first case, what is assigned is the debt and the debtor’s debt stays the same towards another creditor, while in the second case, a debt is transferred from one debtor to another, and the debt shall be fulfilled towards the same creditor. Nevertheless the taking over of a debt is very similar, even interchangeable, with the subjective novation by debtor substitution!
We hereby intend to clarify these legal concepts and will proceed by a brief presentation of the essential elements of each obligation assignment and transformation method, respectively, concept, form and legal effects. In this way, we will fight the overly zealous approach of the lawmakers, who, in our opinion, „overregulated” the matter.
Keywords: Debt assignment, subrogation, novation, contract assignment, debt takeover.
-
1. Necesitatea abordării subiectului
Există, sub imperiul noului Cod civil, din punct de vedere al modului de funcționare, similitudini importante între cesiunea de creanță și subrogație (mai cu seamă atunci când subrogația este consimțită de creditor, potrivit art. 1.594 NCC), dar și mai pregnant, asemănări consistente între cesiunea de creanță și novația subiectivă prin schimbare de creditor (art. 1.609 alin. 3 NCC), similitudini care pot crea, în mod real, dificultăți în a deosebi între aceste noțiuni (de altfel, toate cele trei modalități de transmitere a creanței sunt abordate, chiar dacă în capitole distincte, într-un mod unitar de codul civil actual, într-un titlu aparte, denumit Transmisiunea și transformarea obligațiilor).
Dar, în același timp, cesiunea de creanță reglementată de actualul cod civil poate fi confundată cu noțiunea, mai largă, de cesiune a contractului, tratată distinct de Codul civil, în art. 1.315-1.320, deși prima operațiune, prin natura sa, transmite doar dreptul de creanță născut dintr-o obligație, în timp ce cea de-a doua operațiune transferă toate drepturile (inclusiv cele de creanță) dar și toate obligațiile decurgând din contract.
În fine, cesiunea de creanță se deosebește, în mod evident, așa cum rezultă din însăși titulatura operațiunii, de preluarea de datorie, o modalitate de absolută noutate în dreptul nostru, prin care se efectuează transmisiunea unei obligații; în primul caz, ceea ce se transferă este creanța, datoria debitorului rămânând aceeași, însă față de un alt creditor, pe când în cel de-al doilea caz, dimpotrivă, se transferă datoria de la un debitor la altul, datorie care rămâne sa fie îndeplinită față de același creditor. Însă, preluarea de datorie se aseamănă, până la identitate, cu novația subiectivă prin schimbare de debitor !
Ne propunem aici să lămurim aceste concepte legale și o vom face prin prezentarea succintă a elementelor de esență ale fiecărui mod de transmitere și de transformare a obligațiilor, respectiv, noțiune, forme și efecte juridice. În acest fel, vom contracara excesul de zel al legiuitorului, care, în opinia noastră, a procedat la o „supralegiferare” în materie.
-
2. Cesiunea de creanță
Ca un foarte scurt istoric al noțiunii, ne limităm să amintim aici doar reglementarea noastră anterioară, unde cesiunea de creanță a fost reglementată, în general, ca o varietate a vânzării, acest procedeu de lucru fiind folosit și în legislațiile altor state[1]. Codul civil 1864 făcea vorbire despre „strămutarea creanțelor și a altor lucruri necorporale” în articolele 1.391-1.404, ca un capitol distinct (cap. 8) din Titlul V referitor la contractul de vânzare-cumpărare, însă noțiunea de cesiune era aici mai cuprinzătoare, în obiectul acesteia fiind incluse creanțele, drepturile reale (cu anumite restricții), alte drepturi incorporale și acțiunile judiciare. În prezent, tendințele moderne și uzitarea din ce în ce mai largă a cesiunii de creanță a impus, atât în dreptul comparat, cât și în legislația noastră, o abordare distinctă a cesiunii de creanță. În primul rând, este de precizat, sub acest aspect, că beneficiem, în actualul cod civil, de două reglementări distincte cu privire la obiectul unei cesiuni: cesiunea contractului și cesiunea de creanță. Acest tip de abordare ni se pare mai corect și mai exact în comparație cu codul nostru civil anterior, având în vedere, pe de-o parte, efectul cesiunii, și anume transmisiunea unui drept (a dreptului de creanță) și nu a unui bun corporal, precum și faptul că, în fapt, așa cum arătam, cesiunea unei creanțe poate fi realizată (și putea fi realizată și sub imperiul vechiului cod civil) prin intermediul altor tipuri de contracte, cu totul diferite de vânzare, cum ar fi de pildă, prin donație.
În ceea ce privește definirea noțiunii, credem că cea oferită de art. 1.566 alin. 1 NCC este, deși concisă, în opinia noastră, în aceeași măsură, destul de clară, sintetizând esența unei astfel de convenții, fără alte considerații. Potrivit textului de lege citat, cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț[2]. Elementele pe care trebuie să le reținem aici, așadar, le punctăm pentru o mai bună abordare și pentru a înțelege corect, în acest mod, și domeniul de aplicare a reglementării legale referitoare la cesiunea de creanță. Astfel, trei sunt aspectele esențiale ale conceptului cu care lucrăm aici, după cum urmează:
– Cesiunea de creanță este o convenție, un contract;
– Cesiunea de creanță presupune existența a două părți, denumite cedent și cesionar;
– Obiectul cesiunii de creanță îl reprezintă creanța pe care cedentul o are față de un terț (debitorul cedat).
În primul rând, față de elementele reținute la definiție, trebuie observat că o cesiune de creanță este, în fapt, un contract, o convenție, mai exact, un contract bilateral sau sinalagmatic, întrucât el presupune, așa cum vom vedea, drepturi și obligații în sarcina ambelor părți contractante. Sunt excluse, așadar, din sfera cesiunii de creanță, orice transmisiuni care se realizează altfel decât prin intermediul unei convenții, cum sunt, de pildă, moștenirile (în cazul persoanei fizice), sau transferul drepturilor de creanță ca urmare a reorganizării persoanei juridice, prin divizare sau fuziune. Fiind un contract, cesiunea de creanță este supusă tuturor condițiilor de fond și de formă cerute de lege oricărui contract, în general; în plus, trebuie avute în vedere, în această materie, și condițiile de opozabilitate a cesiunii de creanță, față de terți, în general, și față de debitorul cedat, în special.
În al doilea rând, reținem că, în materia despre care vorbim aici, avem de-a face cu două părți semnatare, două părți contractante care poartă o denumire specifică, și anume cedent și cesionar. Așadar, indiferent de natura obligației care a dat naștere dreptului de creanță cedat (de pildă, dacă se cesionează o creanță rezultând dintr-un contract de împrumut, titularul dreptului de creanță se numește împrumutător) și chiar dacă, în principiu, o cesiune de creanță poate fi considerată o vânzare (cedentul fiind vânzătorul iar cesionarul fiind cumpărătorul), în operațiunea propriu-zisă a cesiunii de creanță putem folosi, în mod corect, doar cele două noțiuni: cedentul – cel care transmite creanța și cesionarul – cel care dobândește creanța. Prin urmare, sub acest aspect, regulile cesiunii de creanță se aplică tuturor transferurilor de creanțe efectuate printr-un contract în care părțile poartă denumirea specifică de cedent și cesionar.
Cel de-al treilea element definitoriu este obiectul cesiunii, iar, sub acest aspect, reținem că acesta poate consta numai într-o creanță. Creanța reprezintă dreptul unei persoane (creditor) de a pretinde de la o altă persoană (debitor) executarea unei anumite obligații, adică dreptul creditorului de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Această creanță constituie însuși obiectul cesiunii, adică obiectul unei transmisiuni de la cedent către cesionar; ca urmare, debitorul cedentului (debitorul creditorului inițial) devine debitorul cesionarului (debitorul creditorului ulterior). Debitorul din creanța care face obiectul cesiunii se numește debitor cedat și este, ca principiu, un terț (dar cu statut special) față de actul încheiat între cedent și cesionar. Este un terț întrucât de esența convenției de cesiune este faptul că debitorul nu ia parte la semnarea cesiunii de creanță pentru că, dacă ar participa la semnarea acestui act, atunci nu am mai avea de-a face cu cesiune de creanță, ci, mai degrabă, cu o formă de transformare a obligației, și anume cu novația subiectivă; așadar, debitorul cedat nu este parte în contractul de cesiune de creanță, însă, în același timp, reținem că nu poate exista o cesiune de creanță fără existența unui debitor cedat. Dar putem spune că debitorul cedat este, în același timp, și un terț cu un statut special, întrucât în cazul său există câteva particularități despre care vom vorbi în continuare, referitoare, în principal, la formalitățile specifice de opozabilitate a cesiunii față de acesta.
În ceea ce privește cadrul legal, cesiunea de creanță are, în prezent, o reglementare expresă și cât se poate de cuprinzătoare, în opinia noastră. Față de obiectul și finalitatea sa, ca operațiune juridică, cesiunea de creanță este abordată, în mod corect, de noul cod civil, așa cum arătam deja, la Titlul VI – Transmisiunea și transformarea obligațiilor, alături de subrogație, preluarea de datorie și novație, cu precizarea că cesiunea de creanță este un mod de transmitere a obligației, şi nu de transformare.
Aceste reglementări legale exprese referitoare la cesiunea de creanță se aplică tuturor tipurilor și formelor de cesiune de creanță, indiferent de natura acestora, cu două excepții:
– Transferului creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal, indiferent dacă transmisiunea este realizată între persoane fizice sau între persoane juridice, operațiune care este supusă altor dispoziții legale și nu dispozițiilor din Codul civil referitoare la cesiunea de creanță; în aceste situații, sunt aplicabile dispozițiile speciale cuprinse în art. 1.747 și urm. NCC referitoare la vânzarea unei moșteniri[3] și respectiv cele ale art. 232-243 NCC în materia reorganizării persoanelor juridice[4]. Aceasta nu înseamnă însă că nu este posibilă, în alte situații, prin convenție, cesiunea unei universalități de creanțe, operațiune permisă expres prin prevederile art. 1.579 NCC și care va fi supusă reglementărilor legale relative la cesiunea de creanță;
– Transferului titlurilor de valoare[5] și altor instrumente financiare (cele mai cunoscute fiind acțiunile și obligațiunile emise de societățile pe acțiuni)[6], operațiune care se face potrivit unor legi speciale; în acest caz, actualul cod civil reglementează doar câteva chestiuni cu caracter de principiu în acest domeniu, respectiv cele cuprinse în art. 1.587-1.592 NCC, urmând ca acte normative speciale (cum ar fi, de pildă, Legea nr. 297/2004 privind piața de capital dar și reglementări emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, de Banca Națională a României sau de alte autorități publice) să fie aplicabile cu prioritate unor astfel de cesiuni.
[1] Și în prezent, codul civil francez tratează problematica ca un capitol al vânzării (art. 1.689-1.701 reglementează Transferul creanțelor și altor drepturi necorporale în titlul VI – Vânzarea). De altfel, această reglementare a fost preluată aproape în totalitate în codul civil român anterior.
[2] Codul civil Quebec, principala sursă de inspirație a codului nostru civil, stabilește, cu caracter de principiu, că un creditor poate ceda unui terț o creanță sau o parte din creanța sa, precum și o acțiune pe care o are față de debitorul său (art. 1.637 C. civ. Q.). Codul civil francez, deși nu definește expres noțiunea, face referiri suficiente la cesiune, atât la articolul privind novația (art. 1.271 pct. 3 C. civ. fr., unde vorbește despre substituirea creditorului inițial cu un nou creditor), cât și, așa cum o făcea și vechiul nostru cod civil, la capitolul privind cesiunea creanțelor, drepturilor și acțiunilor asupra unui terț, capitol distinct din cadrul titlului referitor la vânzare (art. 1.689-1.701 C. civ. fr.). Dar foarte relevant în materie ni se pare și Codul civil italian, care cuprinde, în textul art. 1.260, și alte două precizări esențiale, pe lângă definirea noțiunii, și anume faptul că nu este necesar acordul debitorului pentru valabilitatea cesiunii, precum și excluderea expresă, din domeniul de aplicare a cesiunii de creanță, a drepturilor strict personale și a creanțelor netransferabile.
[3]Vânzarea unei moșteniri (act juridic care se încheie, sub sancțiunea nulității absolute, în formă autentică, indiferent dacă bunurile care compun moștenirea sunt bunuri imobile sau numai bunuri mobile) ar trebui să reprezinte o parte din studiul contractului de vânzare, fiind vorba despre o varietate a acestui contract. Precizăm doar aici că vânzarea moștenirii nu transferă și calitatea de moștenitor, cesionarul (cumpărătorul moștenirii) preluând doar patrimoniul succesoral (cu drepturi și obligații) sau, după caz, o parte din acesta, fără a deveni și moștenitorul celui de pe urma căruia s-a deschis moștenirea (semel heres, sempel heres). Există însă asemănări cu cesiunea de creanță (din acest motiv impunându-se precizarea făcută de lege potrivit căreia regulile din Codul civil referitoare la cesiunea de creanță nu sunt aplicabile transmisiunii unei universalități), cea mai relevantă fiind cea referitoare la obligația de garanție, și anume că vânzătorul moștenirii, ca regulă, garantează doar calitatea de moștenitor, nu și bunurile care compun moștenirea, întocmai cum cedentul creanței garantează, în principiu, așa cum vom vedea, doar existența creanței, nu și solvabilitatea debitorului cedat.
[4]Reorganizarea persoanei juridice poate opera prin fuziune, prin divizare sau prin transformare. Fuziunea se poate face prin absorbție sau contopire iar divizarea poate fi totală sau parțială, în timp ce transformarea persoanei juridice are loc atunci când o persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice. Instituția juridică a reorganizării persoanelor juridice face obiectul de studiu al dreptului persoanelor juridice sau al profesioniștilor (în acest sens, a se vedea, pentru amănunte, G. Tița-Nicolescu, Tratat de dreptul afacerilor. Volumul I. Persoanele juridice). Reținem totuși, la materia care ne interesează aici, și anume, cesiunea de creanță, faptul că efectul comun și esențial al reorganizării, indiferent de forma în care se produce, este transferul universal sau cu titlu universal (cu drepturi și obligații) al patrimoniului unei persoane juridice către o altă persoană juridică (iar nu transferul ut singuli al bunurilor).
[5]Titlurile de valoare (nominative, la ordin sau la purtător) sunt definite de Codul fiscal ca fiind orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar, calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi părţile sociale (art. 7 alin. 1 pct. 311 C. fiscal).
[6]Instrumentele financiare sunt definite de art. 2 alin. (2) pct. 11 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, pe care le vom enumera și despre care vom vorbi însă în capitolul referitor la transferul acestora.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.