Decizie ÎCCJ nr. 3479/2021 privind anularea Hotărârii CNSU nr. 9/2021

Decizia ÎCCJ Actul normativ Articolul Sumar
Decizia ÎCCJ  nr. 3479/2021

(M. Of. nr. 597 din 15 iunie 2021)

Hotărârea CNSU nr. 9/2021  

în integralitatea sa

anulare

 

În M. Of. nr. 597 din 15 iunie 2021 s-a publicat Decizia ÎCCJ nr. 3479/2021 privind anularea Hotărârii Comitetului Național pentru Situații de Urgență (CNSU) nr. 9/2021.

Obiectul recursului

Constatarea inexistenței/anularea Hotărârii CNSU nr. 9/2021.

Redăm, în continuare, dispozițiile relevante din Decizie:

5. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

(…)

Reclamanta R.E. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Hotărârii CNSU nr. 9/2021.

Prin ordinul contestat s-a aprobat lista țărilor/zonelor/teritoriilor cu risc epidemiologic ridicat pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, stabilirea regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc din țările/zonele/teritoriile de risc epidemiologic ridicat și abrogarea unor prevederi ale hotărârilor comitetului.

Instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată și, totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul DSU, iar recurenta a atacat această soluție prin prisma cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din Codul de procedură civilă, fiind criticată atât soluția de admitere a cererii de intervenție accesorie, cât și soluția pe fond.

Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul CNSU, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de admitere în principiu a acesteia, este nelegală.

Potrivit art. 61 din Codul de procedură civilă, „(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.

(2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.”

Departamentul pentru Situații de Urgență nu a justificat un interes propriu în susținerea poziției procesuale a emitentului actului atacat, astfel încât cererea de intervenție trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Faptul că, potrivit art. 81 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004, DSU asigură secretariatul tehnic permanent al CNSU nu constituie o justificare pentru participarea, în nume propriu, în calitatea de intervenient, a acestei instituții într-un litigiu în care se discută legalitatea unui act administrativ emis de CNSU, întrucât DSU nu poate obține, personal, niciun folos practic ca urmare a derulării prezentului litigiu.

De altfel, art. 81 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 prevede că DSU asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Național „prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență”, astfel încât, nici din acest punct de vedere, participarea, în nume personal, a DSU la prezentul litigiu nu este justificată.

Prin întâmpinare, intimatul-intervenient a invocat și calitatea șefului DSU de vicepreședinte al CNSU, dar Înalta Curte de Casație și Justiție constată că un astfel de cumul de funcții nu poate constitui, în sine, un argument în sprijinul existenței unui interes al instituției, în ansamblu, pentru participarea la prezentul litigiu.

În fine, referitor la faptul că prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 13/22.01.2021 directorul general al Departamentului pentru Situații de Urgență efectuează operațiuni aferente acțiunilor în instanță care implică plata taxelor de timbru și a cheltuielilor de judecată la care ar putea fi obligat CNSU, Înalta Curte constată că aceste prevederi confirmă faptul că acțiunile DSU nu pot fi realizate în nume propriu, ci doar în numele și pentru emitentul actului atacat. Or, intervenția accesorie nu se confundă cu reprezentarea unei instituții de către o altă instituție publică, în cazul intervenției actele intervenientului fiind realizate în nume propriu, în temeiul unui interes personal pentru participarea la litigiu.

În ceea ce privește fondul cauzei, o primă problemă care se pune în speță se referă la obligația publicării ordinului atacat.

Instanța de fond a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, întrucât CNSU nu este un organ al administrației publice centrale de specialitate, ci un organism interinstituțional.

Aceste susțineri nu sunt împărtășite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, „(1) În vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:

a) deciziile prim-ministrului clasificate, potrivit legii;

b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și cele cu caracter individual, emise de autoritățile administrative autonome și de organele administrației publice centrale de specialitate.”

Referitor la administrația publică, în Constituția României sunt reglementate două categorii, respectiv administrația publică centrală de specialitate (cap. V secțiunea I din Constituția României) și administrația publică locală (cap. V secțiunea II). Dacă am accepta interpretarea instanței de fond, consecința ar fi aceea că autoritatea publică pârâtă nu s-ar încadra la niciuna dintre categoriile reglementate de Constituție, ci ar fi vorba de o entitate înființată în afara cadrului constituțional. O astfel de consecință este, în mod vădit, inacceptabilă.

Faptul că, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004, CNSU este un organ interinstituțional nu poate conduce la concluzia că acesta ar avea un alt statut juridic decât instituțiile care au concurat la formarea lui, mai ales în condițiile în care, așa cum am arătat mai sus, potrivit Constituției României, o astfel de categorie de autorități publice centrale care să nu aparțină administrației publice centrale de specialitate nu este reglementată de legea fundamentală.

Nici argumentul instanței de fond, potrivit căruia art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 ar statua, implicit, în sensul lipsei obligației de publicare a actului atacat în Monitorul Oficial al Românei, nu poate fi primit, articolul menționat făcând, într-adevăr, vorbire de acte care se publică și acte care nu se publică în Monitorul Oficial al României, fără însă să reglementeze un regim de publicare a actelor derogatoriu de la normele generale și fără să se poată concluziona în sensul că o hotărâre a CNSU emisă în temeiul art. 11 din același act normativ ar face parte din categoria actelor care nu trebuie publicate.

În ceea ce privește posibilitatea aplicării normei derogatorii cuprinse în art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 în cazul pandemiei de COVID-19, Înalta Curte constată că, dincolo de vădita necorelare a acestui articol cu forma în vigoare, la data publicării legii, a ordonanței de urgență la care se face trimitere (fiind evident, din faptul că, prin acest articol, se derogă de la prevederi ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004 care, la data publicării legii, erau abrogate, că forma ordonanței avută în vedere la momentul redactării articolului menționat era forma anterioară modificării intervenite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2020), articolul menționat și Legea nr. 55/2020, în ansamblu, nu sunt aplicabile în speță, Hotărârea nr. 9/2021 a CNSU fiind emisă, în esență, în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 coroborat cu art. 4 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004.

Astfel, art. 4 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 prevede că „Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri pentru: (…)

c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parțial afectată;”.

Articolul 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 prevede următoarele: „Carantina pentru persoanele care sosesc în România din zone cu risc epidemiologic ridicat sau pentru persoanele care au intrat în contact direct cu persoanele infectate, în situațiile de risc epidemiologic prevăzute la art. 6, se dispune prin hotărâre a Comitetului Național pentru Situații de Urgență, la propunerea Grupului de suport tehnico-științific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României și se pune în aplicare prin ordine ale ministrului sănătății și ale unităților din subordine.”

Așadar, în speță, este vorba de o măsură dispusă în considerarea unui risc epidemiologic distinct de situația epidemiologică de la noi din țară care a condus la declararea stării de alertă. Este avută în vedere situația epidemiologică existentă în alte state, măsura în discuție putând fi luată independent de existența sau inexistența stării de alertă emise în condițiile Legii nr. 55/2020. Simpla coexistență a măsurilor dispuse prin hotărârea atacată cu starea de alertă COVID-19 nu face ca măsura contestată să poată fi calificată ca măsură dispusă pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea și combaterea unei pandemii de COVID-19, în sensul art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020. De altfel, acesta este și motivul pentru care, în cadrul preambulului Hotărârii nr. 9/11.02.2011 a CNSU, nu este menționată, ca temei de drept, Legea nr. 55/2020.

În concluzie, pentru ca hotărârea atacată să intre în vigoare și să producă în mod legal efecte juridice era necesară publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. Întrucât, în speță, nu s-a procedat la o astfel de publicare, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să constate că acțiunea este întemeiată, impunându-se anularea actului atacat.

Având în vedere cele arătate mai sus, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe este afectată de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul DSU din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, va admite cererea formulată de reclamanta R.E., în contradictoriu cu pârâtul CNSU, și va anula Hotărârea CNSU nr. 9/2021.

 

Decizia ÎCCJ nr. 3479/2021

Prin Decizia nr. 3479/2021, ÎCCJ a admis recursul declarat de R.E. împotriva Sentinței civile nr. 814 din 25 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel B. – Secția a -a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul DSU din cadrul MAI, a admis cererea formulată de reclamanta R.E., în contradictoriu cu pârâtul CNSU, și a anulat Hotărârea CNSU nr. 9/2021.

 

Decizie ÎCCJ nr. 3479/2021 privind anularea Hotărârii CNSU nr. 9/2021 was last modified: iulie 7th, 2021 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.