De la fericirea ontologică la dreptul la fericire

I. Sensuri și semnificații filosofice ale fericirii

Una dintre cele mai dezbătute probleme în cultura lumii este înțelegerea raportului dintre suferință și fericire, cei doi termeni fiind în principiu diametral opuși. Altfel spus cum poate fi înlăturată suferința și implicit care sunt condițiile pentru ca omul să fie fericit. Mai mult, starea de fericire poate caracteriza nu numai omul ca persoană, dar în același timp, poate fi și o caracteristică a unei comunități, chiar și a unui popor.

Aspirația omului spre fericire se confundă cu existența și firea sa. Fericirea, ca stare sufletească și existențială este opusă suferinței, morții și servituților de tot felul. Religiile, filosofia dar și doctrinele sociologice, politologice, juridice au elaborat în decursul timpului diferite concepții și teorii despre fericire.

Toți oamenii doresc sa fie fericiți. Oricât am fi de nihiliști sau de sceptici în anumite momente ale vieții, oricât ne-am îndoi că fericirea poate fi atinsă ori că merită s-o căutam, noi nu încetam să tindem – conștient sau nu – către dobândirea ei. Dar chiar dacă sunt de acord cu afirmația că fericirea este dezirabilă, oamenii se diferențiază de îndată ce își pun problema în ce constă fericirea. Fiecare dintre noi caută să evite suferința să atingem și să permanentizăm starea de fericire.

În opinia noastră problematica fericirii poate fi abordată în trei modalități:

1. Ca stare existențială a omului în individualitatea sa fizică, rațională și spirituală, aflată în exterioritatea și fenomenalitatea lumii. Este întotdeauna relativă, efemeră, nedeplină, determinată sau influențată de factori externi, de diversele situații existențiale în care omul se află și de stările sufletești atât de diverse și de multe ori contradictorii;

2. Din perspectivă juridică. Fericirea ca drept fundamental al omului, încă neconsacrat în constituții, dar prezent în abordările doctrinare. În această modalitate fericirea este oa fenomenalității existenței umane în mediul social. Dreptul la fericire în sens juridic are generalitatea și caracterul abstract al normei juridice iar garantarea și realizarea acestuia depinde de factori sociali, economici, de realizarea imperativelor statului de drept, a libertății umane a unui trai decent și a unui regim de guvernare cu adevărat democratic. În opinia noastră, omul are dreptul la fericire în această lume, dar actuala ordine politică și socială a lumii nu îl poate conferii și nici garanta;

3. Fericirea, ca realitate ontologică perenă a ființei umane, care nu are granițele acestei lumi și ale acestei vieți. Este o chemare permanentă a omului spre dobândirea desăvârșirii, a fericitei vieți în eshatologie, este o expresie a dimensiunii transcendentale a ființei umane, a trăirii în dreapta credință ortodoxă.

Concepțiile filosofice despre fericire existente în istorie sunt diverse și diferite prin sensul și semnificațiile atribuite fericirii, căile prin care omul poate evita suferința și ajunge la fericirea existențială, condițiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea fericirii.

Concepțiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim celorlalți în dobândirea propriei fericiri. Într-una din piesele sale de teatru, Jean Paul Sartre folosea o expresie șocantă: „infernul sunt ceilalți”^[1], și, desigur, fiecare din noi poate fi la oricând „celălalt”. Cum putem să găsim fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorințe depinde de ceea ce doresc și fac semenii noștri? De multe ori, dorințele a doi oameni intră în conflict și ca urmare, fiecare încearcă să împiedice realizarea dorinței celuilalt. Nimeni nu renunță fără să lupte la fericire. Toți oamenii doresc să fie fericiți. Oricât am fi de nihiliști sau de sceptici în anumite momente ale vieții. Diferitele concepții despre fericire se disting în primul rând, prin felul în care este înțeleasă natura acesteia. Uneori, fericirea este concepută ca o idee foarte înaltă, un ideal îndepărtat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevărata fericire nu ar fi posibilă în timpul acestei vieți.

Există constante existențiale diferite de conceptele și categoriile rațiunii, acestea din urmă explicând și călăuzind procesul de cunoaștere și de înțelegere a realității fenomenale. Constantele existențiale sunt proprii ființei, în cazul nostru ființei umane, dar, evident sunt prezente în existența fenomenologică, fără ca fenomenologia existenței individuale și sociale a omului să epuizeze vreodată dimensiunea ontologică ființială a acestor constante. Din această perspectivă, constantele existențiale, pentru puterea de cunoaștere a omului au fost și vor rămâne „lucrul în sine, noumen”, cum spune Kant, la care rațiunea cunoscătoare umană nu are acces pentru că nu are o intuiției sensibilă a ființei, ci numai a aspectelor și diversului existențial fenomenologic prin care se manifestă aceasta. Sunt constante existențiale viața, libertatea, suferința, fericirea, iubirea, libertatea, enumerarea noastră nu este exhaustivă[br_fnoteUP2]. Constantele existențiale pot fi gândite de om chiar în ființa lor, dar nu pot fi cunoscute și conceptualizate științific, teologic sau filosofic decât în manifestarea lor fenomenologică, existențială a lor.

În fenomenologia existențială legată de ipostasul fiecărei persoane umane constantele existențiale sunt finite si relative așa cum este și cazul fericirii

Cum am spus, fericirea este o constantă existențială, dar în dimensiunea ei existențial fenomenologică este conceptualizată, explicată și înțeleasă de filosofie, teologie și chiar de știința dreptului. Această categorie, în expresia ei fenomenologică poate constitui și obiectul normării etice sau juridice. Astfel, în științele juridice constanta ontologică a fericire este regăsită în expresia fenomenologică de: dreptul constituțional la fericire sau dreptul la căutarea fericirii.

În studiul nostru vom analiza cu precădere concepțiile juridice, dimensiunea normativă și soluții de jurisprudență privind dreptul la fericire și dreptul la căutarea fericirii. Dialectică ființei și a existenței, inclusiv în privința fericirii cu raportare și la normativitatea juridică generează întrebarea: Fericirea este un dar al lui Dumnezeu sau un drept al omului? Mântuirea și îndumnezeirea prin har a omului este adevărata fericire care este deplină și niciodată nu se va lua de la el, după cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos. Fericirea este mai înainte de toate un dar neprețuit al lui Dumnezeu pentru om.

Propunem o scurtă sinteză a celor mai importante concepții filosofice și teologice privind constanta existențială (ontologică) a fericirii. Diferitele concepții despre fericire se disting în primul rând, prin felul în care este înțeleasă natura acesteia.

Uneori, fericirea este concepută ca o idee foarte înaltă, un ideal îndepărtat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi. adevărata fericire nu ar fi posibilă în timpul acestei vieți. Totuși, toți suntem datori să încercăm să atingem această stare și câteva gânduri din înțelepciunea celor mai mari filosofi din istorie pot să ne ajute.

În concepția lui Gautama Buddha asupra fericirii se pune un mare accent pe faptul că oamenii ar trebui să găsească împlinire în experiența de a trăi mai degrabă decât în „destinația finală“. Nu există niciun scop final, oamenii își clădesc fericirea de-a lungul drumului, considera Buddha. „Dintre toate formele de precauție, precauția în dragoste este probabil cea mai fatală pentru adevărata fericire”. Nirvana este asociată de obicei cu jainismul și budismul și reprezintă starea supremă de eliberare soteorologică, eliberarea de renașterea repetată în samsara. În religiile indiene clasice nirvana este o stare de liniște perfectă, libertate, fericirea cea mai înaltă, precum și eliberarea sau sfârșitul samsarei (acel ciclu repetat de naștere, viață și moarte)^[2].

Părerea lui Confucius despre fericire a răsunat prin istorie în cărţi şi în recentele cercetări privind terapia cognitivă, care îşi propune să ajute oamenii să înțeleagă legătura dintre gânduri, sentimente şi comportamente. Potrivit unei stări de spirit promovată de Confucius, fericirea este o profeție auto-îndeplinită care se multiplică pe măsură ce găsim motive pentru existența ei. „Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt în noi şi la îndemâna noastră. Un om înţelept este mulțumit cu soarta lui, oricare ar fi această, fără a-şi dori ceea ce nu are”^[3].  Solon, unul din cei 7 înțelepți ai antichității, consideră că nimeni nu este fericit cât timp trăiește, căci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile: trebuie să așteptăm sfârșitul vieții cuiva pentru a putea spune dacă a fost fericit. În lipsa adevăratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, plăcerea, gloria, prestigiul, prosperitatea. Cel care are privilegiul să trăiască astfel de stări s-ar putea să le confunde cu însăși fericirea. El se va mulțumii atunci cu surogate ale fericirii, posibil de atins în ciuda condiției noastre de muritori. Sau, dimpotrivă, el va înțelege că fericirea e un ideal de neatins, că e condamnat iremediabil la nefericire. Micile bucurii ne fac viața mai frumoasă, însă fericirea sinceră şi totală este extrem de greu de obținut^[4].

De la Socrate a pornit cel mai limpede întrebarea „Ce este o viață bună?”. Să fie oare un virtuos, un om moral și adâncit în cele sfinte un om fericit? Sau e vorba strict de satisfacerea unor plăceri? Socrate spune că sunt ambele. Adică binele suprem înseamnă să fii fericit întru moralitate sau moral întru fericire.

Pentru Socrate, unul dintre cei mai mari filosofi din antichitate, fericirea nu vine odată cu recompensele externe, ci din succesul obținut pe cont propriu. Prin scăderea nivelului nevoilor noastre, putem învăța să apreciem plăcerile simple. „Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauți din răsputeri, ci prin dezvoltarea capacității de a te bucura pentru puțin. Omul care face totul pentru a atinge fericirea şi se bazează pe el însuși nu pe alții a adoptat cel mai bun plan pentru a trăi fericit”^[5].

Platon, discipolul lui Socrate, definește fericirea la fel ca profesorul lui. Versiunea lui Platon de fericire este o formă de dezvoltare personală, mai exact satisfacția derivă din realizări. „Fericirea noastră depinde doar de noi“ În Republica, Platon afirmă că cei care sunt morali sunt singurii care pot fi cu adevărat fericiți. Astfel, trebuie să înțelegem virtuțile cardinale, în special justiția. Prin experimentul de gândire al inelului lui Gyges, Platon ajunge la concluzia că cel care abuzează de putere se înrobește cu apetitul său, deci este nefericit. O temă esențială pentru Platon în filosofia sa este teoria formelor, distincția dintre realitatea perceptibilă dar neinteligibilă (știința), și pe de altă parte realitatea imperceptibilă dar inteligibilă (matematica). Geometria a fost principala motivație a lui Platon, iar aceasta arată și influența lui Pitagora. Formele sunt arhetipuri perfecte ale căror obiecte reale sunt copii imperfecte. În Republica, forma cea mai înaltă este considerată ca fiind forma binelui, sursa tuturor celorlalte forme care ar putea fi cunoscute prin rațiune. Glaucon, un personaj care participă la dialog, clasifică cele trei feluri de bine și întreabă căreia îi aparține dreptatea: cele pe care le acceptăm de dragul lor fără a ține cont de consecințe, cele pe care le acceptăm atât de dragul lor cât și de dragul consecințelor lor, și cele pe care nu le primim de dragul lor dar le acceptăm de dragul consecințelor lor. Socrate atribuie dreptatea celui de-al doilea fel de bine.

Binele este suprema fericire pentru Socrate și Platon.

De asemenea, el vede un tip de fericire care decurge din justiția socială prin îndeplinirea funcției sociale; deoarece această datorie formează fericirea. Alte surse de fericire, cum ar fi petrecerea timpului liber, bogăția și plăcerea, sunt considerate forme mai puțin ferme, dacă nu complet false și opuse formei binelui și fericirii^[6]. Platon consideră că fericirea este plăcerea purificată senzorial prin inteligență, altfel spus, plăcerea de a cunoaște ideile, formele pure transcendentale.

Pentru Aristotel, elevul lui Platon, fericirea nu este un dar oferit de ceilalţi oameni sau de lucruri, ci este ceva creat de noi şi ne revine responsabilitatea de a o proteja. „Am învățat să-mi caut fericirea limitându-mi dorinţele mai degrabă decât să încerc să mi le satisfac”. Marele filosof atenian susține că eudaimonia este scopul gândirii și acțiunii umane. Eudaimonia este de obicei tradusă ca fericire. Eudaimonia implică binele, adevărul, dreptate, curajul, prietenia, dar și filosofia. Artele, cunoașterea și creația în general. Eudaimonia este un concept filosofic superior stării de plăcere, mulțumire, pentru că presupune atingerea potențialului maxim și împlinirea pe toate planurile, cu intenția de continuă perfecționare în ceea ce privește: autonomia, dezvoltarea personală, acceptarea de sine, scopul vieții, perfecționismul^[7].

Aristotel consideră că, „Fericirea este activitate (în grecește. energeia) în acord cu virtutea”^[8].

În cadrul Eticii nicomahice, Aristotel atrage atenția asupra faptului că multe scopuri sunt într-adevăr doar obiective intermediare și sunt dorite numai pentru că fac posibilă atingerea unor obiective mai mari. Prin urmare, lucruri precum bogăția, inteligența și curajul sunt apreciate numai în legătură cu alte lucruri, în timp ce eudaimonia este singurul lucru valoros izolat.

Aristotel a considerat virtutea ca fiind necesară pentru ca o persoană să fie fericită și a susținut că, fără virtute, mulțumirea este maximum ce poate fi obținut

Immanuel Kant – fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. „Fericirea este starea unei fiinţe raţionale în lume, căreia, în întregul existenţei ei, totul îi merge după dorinţă şi voinţă, şi se bazează deci pe acordul naturii cu întregul ei scop, precum şi cu principiul esenţial de determinare al voinţei ei”.

Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de filosoful Zenon din Citium în jurul anului 300 î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice. Învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile naturii sau mai bine zis promovarea rațională, existenta virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Stoicii cred că fericirea sau împlinirea (eudaimonia) poate fi atinsă doar în interior, iar ceea ce este în exterior fiind doar preferabil, dar în esență indiferent. Această ideea de fericire este comună aproape tuturor filosofiilor, însă felul stoic de a o atinge este unic.

Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicii: universul este guvernat de legi absolute care nu admit excepții, iar esențialul naturii umane este rațiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă: „Trăiește în acord cu natura!”.

Din această formulă derivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte cardinale: înțelepciunea, curajul, dreptatea și temperanța, corespondând învățăturilor lui Socrate. În timp ce în etica aristotelică recunoștea locul pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin rațiune, stoicii cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism („askesis”), pentru că virtutea reprezintă unica fericire. A fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere și suferință („apatheia”) și, în același timp, doritor de cunoaștere. De aici importanța acordată științei, fizicii, logicii, pentru că ele reprezintă bazele moralității, rădăcinile oricărei virtuți. Omul înțelept este sinonim cu om bun. Nefericirea și răutățile lumii sunt rezultatele ignoranței. De aici recomandarea practicii filosofiei, examinării permanente a propriilor judecăți și a comportamentului, pentru a putea constata dacă ele diferă de rațiunea universală a naturii.

Printre cei mai mari filosofi stoici se numără, în Roma Antică, Seneca, Cicero, Marcus Aurelius, Epictectus^[9].

Hedonismul (din greacă hedone – „plăcere”) este o concepție etică și un curent filosofic, ce proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar năzuința de a o obține, principiu al comportamentului. A fost întemeiat în Antichitate, la Roma, de Aristip din Cirene (care a pus accentul pe plăcerile senzuale), iar ulterior a fost dezvoltat pe baze raționaliste la Atena, de Epicur, apoi de umaniștii Renașterii, de materialiștii și iluminiștii sec. 18, (cu accente antireligioase, individualiste). În esență, hedonismul pornește de la înclinarea naturală a omului către căutarea plăcerii și a fericirii și evitarea suferințelor, urmărind mijloacele prin care raportul între plăcere și suferință poate fi maximizat^[10].

Pentru Epicur, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai hedonismului în Grecia antică, senzația, care este criteriul cunoașterii, este și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care acelea ale inteligenței. Morala lui Epicur este un hedonism dar, hedonismul epicurian nu constituie totuși o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură. El promovează o justă reglementare a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă. Filosoful considera că ataraxia (imperturbabilitatea) poate fi atinsă prin cultivarea plăcerilor sufletului. Plăcerile materiale nu erau aproape deloc importante pentru Epicur, însă a pledat pentru exercitarea înțelepciunii ca o modalitate de a atinge bucuria profundă. Un ingredient important pentru Epicur în toate acestea era prietenia. El credea că a împărtăși înțelepciune era mult mai valoros decât a fi un înțelept singuratic. „Cunoașterea de sine nu este o garanție a fericirii, dar este de partea fericirii şi poate furniza curajul de a lupta pentru ea”^[11].

Fericitul Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes. Augustin susține că atât filosofia cât și teologia urmăresc realizarea unul și acela scop fericirea, cu deosebirea căilor: Teologia-calea credinței; Filosofia-calea rațiunii^[12].

Baruh Spinoza, renumit filosof raționalist și panteist din secolul al XVII-lea susține că dintr-un scop bine determinat omul în viață trebuie să fie fericit. Dorința de a trăi fericit sau bine este esența omului prin care ființa umană caută să-și mențină existența sa. Dar omul nu este un individ singuratic, el trăiește în lume, în natură și înțelegerea acestui lucru devine principal pentru scopul propus. Fericirea depinde de conștientizarea structurii lumii și a locului, pe care-l ocupă omul în această structură universală. Mai întâi de toate este necesar să cunoști natura lui Dumnezeu, așa cum este el în realitate, dar nu după imaginația noastră arbitrară. Pentru Spinoza, Dumnezeu nu este așa cum și-l închipuie religia creștină – un om. El este împotriva antropomorfizării lui Dumnezeu. Dumnezeu, spune Spinoza, este identic cu natura^[13].

John Look arată coordonatele sociale ale fericirii. Fericirea, în concepția filosofului englez este starea naturală a omului este un drept natural care implică condiții sociale, acesta „susține că legea naturală legitimează tot ceea ce o persoană întreprinde referitor la viața sa. Dumnezeu a creat oamenii liberi şi egali, în starea naturală se impune o egalitate naturală, există chiar o lege a naturii ca o persoană să nu atenteze la viața, sănătatea, libertatea sau posesiunile altora. Gânditorul englez subliniază că această stare nu este în mod necesar o stare de război. O asemenea stare este declarată doar atunci când cineva ne încalcă drepturile. Abia atunci agresorul poate fi pedepsit şi chiar ucis. Conflictele din starea naturală pot fi remediate prin asigurarea unui cadru, prin încheierea unui contract cu toți ceilalți, în vederea creării unei societăți civilizate. Noi autorizăm astfel o guvernare care poate chiar să ne judece pentru a apăra drepturile naturale. Oricum această guvernare poate fi oricând dizolvată dacă violează legile şi pune în pericol viața, libertatea sau proprietatea indivizilor”^[14].

În introducerea lucrării „Despre infracțiuni și pedepse”, Beccaria vede în fericire o bază pentru organizarea socială și înțelegere sau, altfel spus, pentru constituționalism.

Formulând principiul normativ fundamental ce trebuie să stea la baza adoptării tuturor legilor, acesta spune: „Să deschidem tomurile de istorie şi vom vedea că legile, care totuși sunt sau ar trebui să fie pacte încheiate între oameni liberi, nu au fost în genere altceva decât un instrument al pasiunilor câtorva sau au apărut în urma unei fortuite şi trecătoare necesități; nicidecum dictate de un imparțial cercetător al naturii umane, care să se aplece asupra acțiunilor unei mulțimi de oameni şi să le subordoneze, concentrându-le, următorului punct de vedere: fericirea maximă împărțită la cât mai mulţi. Fericite acele foarte puține națiuni care nu au așteptat ca evoluția lentă a relațiilor şi vicisitudinilor omenești să atingă culmea relelor şi abia apoi să purceadă spre bine, ci au grăbit schimbările intermediare prin legi bune; şi i se cuvine recunoștința oamenilor acelui filozof care a avut curajul ca, din obscurul şi disprețuitul său cabinet, să arunce în mulțime primele semințe ale adevărurilor utile, îndelungă vreme rămase neroditoare”^[15].

Filosoful german Immanuel Kant definește fericirea ca fiind de fapt „bunăstarea continuă, bucuria de a trăi, satisfacția completă vizavi de situația personală”. În una din cunoscutele sale lucrări privind critica rațiunii pure, referindu-se la conceptul de fericire, afirma: „Ca fiinţă raţională finită, omul nu poate să renunţe la ţelul său natural care este fericirea. Dar el devine demn de fericire doar prin strădania sa neîncetată de a respecta legea morală”^[16].

Kant susține că, „Morala nu este propriu-zis doctrina care să ne înveţe cum să ne facem fericiţi, ci cum să devenim demni de fericire… Fericirea este starea unei fiinţe raţionale în lume, căreia, în întregul existenţei ei, totul îi merge după dorinţă şi voință, şi se bazează deci pe acordul naturii cu întregul ei scop, precum şi cu principiul esenţial de determinare al voinţei ei”^[17].

Marele filosof german, consideră că morala, legea morală, inclusiv demnitatea de a fi fericit sunt categorii ale rațiunii și nu senzoriale, empirice: „Fericirea este satisfacerea tuturor înclinărilor noastre (atât extensive, după varietatea lor, cât şi intensive, după grad, precum şi protensive, după durată). Numesc pragmatică (regula prudenței) legea practică determinată de mobilul fericirii; iar morală o numesc pe aceea, dacă așa ceva există, care nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit (lege morală). Cea dintâi sfătuiește ce trebuie să facem, dacă vrem să avem parte de fericire, cea de-a doua ordonă cum trebuie să ne purtăm pentru a fi numai demni de fericire. Cea dintâi se bazează pe principii empirice; căci altfel decât prin experienţă eu nu pot şti nici care sunt înclinările ce vor să fie satisfăcute, nici care sunt cauzele naturale ce pot produce satisfacerea lor. A doua face abstracție de înclinările şi de mijloacele naturale de a le satisface şi consideră numai libertatea unei fiinţe raţionale în genere, şi condiţiile necesare, fără de care nu ar putea fi armonie, după principii, între această libertate şi distribuirea fericirii, şi deci ea poate cel puţin să se bazeze pe simple Idei ale raţiunii pure şi să fie cunoscută a priori”^[18].

Spațiul alocat acestui studiu nu ne îngăduie să dezvoltăm mai mult expunerea concepțiilor filosofice despre fericire.

În perioada contemporană, unii filosofi susțin că, fericirea nu este un ideal, ci o stare a sufletului nostru: fie ca o stare de bucurie, plăcere, exaltare, fie ca una de liniște, împăcare. Înțeleasă în acest fel, fericirea nu mai este intangibilă: ea depinde de fiecare dintre noi, o căutăm în noi înșine, și tot în noi se găsește și calea către dobândirea ei. Putem considera că dobândirea fericirii se poate realiza pe calea cunoașterii, pe calea iubirii și pe cea a credinței.

Alți filosofi au considerat însă că fericirea nu înseamnă să te afli într-o anumită stare sufletească; fericirea constă în ceea ce înfăptuim, în activitatea noastră. Pentru pragmatism, inclusiv cel contemporan, fundamentul moralei este utilitatea (sau principiul celei mai mari precizii). Potrivit acestui principiu, acțiunile oamenilor sunt bune dacă aduc fericirea și rele dacă aduc nefericirea. Astfel fericirea constă în plăcere sau absența suferinței, iar nefericirea în durere sau absența plăcerii. De la început omul îsi propune un singur scop: plăcerea și absența suferinței. Un lucru este, astfel, dezirabil dacă el este în sine o plăcere sau mijlocește una, înlăturând suferința. John Stuart Mill recunoaște ca o asemenea „teorie” a vieții poate provoca multe antipatii întrucât proclama plăcerea ca scop suprem. Spune însă că, „totuși, utilitariștii recunosc superioritatea plăcerilor spirituale, care, prin durata, certitudine, intensitate sunt mai puternice decât plăcerile corpului, dar adaugă, că acest primat constă mai curând în avantajele pe care le procură decât în natura sa^[19].

Există și filosofi care neagă posibilitatea ca omul să atingă starea de fericire. Albert Camus- filosoful francez a avut o abordare diferită asupra fericirii comparativ cu teoria lui Socrate. Pentru Camus, fericirea a fost un obiectiv al vieții destul de sumbru. În schimb, el a preferat să trăiască semnificativ momentul şi să nu insiste prea mult pe scopurile setate pe termen lung, aşa cum s-a reflectat în cea mai cunoscută lucrare a sa, „Mitul lui Sisif”. „Prin plăcere înţelegem absenţa durerii din corp şi a problemelor din suflet. Un raţionament sobru, căutarea motivelor deciziilor şi a evitărilor, eliminarea acelor credinţe care conduc la tumultul sufletului”^[20].

Filosoful român Ernest Bernea analizând contradicția dialectică dintre suferință și fericire, explică existența suferinței chiar prin libertatea existențială cu care este înzestrat prin fire omul: „De ce suferă omul? – se întreabă filosoful- Pentru că e dublu. Și pentru ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine biblică sau poate face o figură satanică. Omul e dublu și e liber. El suferă pentru că merge pe negație care e manifestarea răului depus în însăși rădăcinii lui și suferă pentru că are libertatea de a alege și de a hotărî, dar poate să nu facă. Omul Joacă între bine și rău, între eroismul său spiritual (sfințenie) și moliciunea dulce a păcatului. Omul nu poate face orice și nu poate face oricum”^[21].

Același autor, consideră întemeiat că idealul epocii moderne și postmoderne este înlăturarea suferinței, în toate formele ei și atingerea stării de fericire ontologică numai prin confort și plăcerile oferite de știință, tehnologie, cultură, transpuse în viața fiecăruia și devenite caracteristici ale civilizației contemporane. Această încercare se dovedește a fi un eșec sau cel mult o iluzie. „Omul civilizației noastre nu a vrut să accepte suferința ca o stare morală firească și a căutat prin mijlocele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii moderne nu a putut fi însă atins. Cu toată cultura și civilizația, cu toată știința și tehnica, suferința omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea a mers tot crescând odată cu progresul visat de veacul luminilor. Omul a putut să facă să crească nebănuit de bogat cunoștințele sale teoretice și practice, a izbutit să-și perfecționeze uneltele, să-și ridice condițiile materiale ale vieții, să aibă confort și chiar lux, dar până la sfârșit a băgat de seamă că fericirea i-a scăpat și suferă mai mult decât oricând”^[22].

Contradicția dialectică dintre suferință și pe de altă parte fericire, în expresia ei concretă de bucurie, a fost înțeleasă și rezolvată greșit de principalele concepții etice ale istoriei. Aceste concepții nu trebuie înțelese numai diacronic, istoric, dar și sincronic, deoarece coexistă și în vremurile noastre. Soluția corectă este acea conferită de morala creștină bazată pe revelația supranaturală. „Dacă epicurianismul, reactualizat cu mari dimensiuni de epoca burgheză, înlătură suferința fără a cunoaște fericirea, dacă pesimismul acceptă suferința pentru ea însăși, etica nouă de un adânc înțeles creștin, acceptă suferința pentru a ajunge în sferele luminate ale bucuriei”^[23].

Petre Andrei cunoscutul sociolog și filosof român, consideră că fericirea nu e un fenomen pur subiectiv, intern al unui om abstract izolat de viața socială, nu e nici rezultatul influenței sociale asupra sufletului omenesc pasiv, ci e produsul personalității, prelucrării materialului social. „…Procesul de integrare a individului în societate se realizează concomitent, îl presupune pe cel de individualizare, de subiectivare a scopurilor sociale. Armonizarea sufletului cu mediul social, ca tendințe morale, stabilirea unui echilibru între obiectiv și subiectiv, acestea produce fericirea. Izvorul fericirii este conectarea sufletului cu sine însuși și cu mediul moral social… Fericirea este un fenomen social etic ce se deosebește de simpla plăcere, satisfacție sau mulțumire biologică (s.a.). Fericirea presupune un scop conștient, un ideal, rezultate al unei selecții valorice al unei alegeri sau angajări”^[24].

Elena Zamfir, profesor universitar, consideră că „Fericirea reprezintă o stare prin excelență subiectivă, cu o structură complexă de tip emoțional-afectiv, cognitiv-informațional, dar și apreciativ-valorizator. De aceea, percepțiile noastre despre viața pe care o trăim, care ne dau dimensiunea fericirii, sunt foarte diferite în funcție de caracteristicile individuale, dar și de oportunitățile oferite fiecăruia de mediul său de viață. Fericirea, ca proces și nu ca dat (constantă imuabilă care poate rămâne ca un bun al nostru și pe care îl putem conserva în timp), presupune o continuă căutare; ea se compune dintr-o multitudine de dorințe, aspirații latente care, odată împlinite, sunt înlocuite cu altele și devin la fel de presante, la fel de importante pentru a se transforma în cerințe active”^[25]. Ne raliem și noi la această opinie.

Într-adevăr, din cele prezentate până acum rezultă că fericirea trebuie privită pluridimensional și că din orice unghi ar fi privită „ea se compune dintr-o multitudine de dorințe, aspirații latente care, odată împlinite, sunt înlocuite cu altele și devin la fel de presante, la fel de importante pentru a se transforma în cerințe active”^[26].

Deținătorii efemeri ai puteri statale în această lume, naționali sau supranaționali, doresc să trăim prin delegație, să nu mai fim noi înșine, să renunțăm la personalitatea și demnitatea de oameni, la libertate și să le încredințăm lor dreptul să ne spună cine suntem, cum să ne trăim viața, să ne explice ce este libertatea și să ne confere libertate în limitele și formele dorite de ei, să ne restrângă drepturile naturale, să ne spună ce este bine și ce este rău, să ne facă să existăm fără Dumnezeu într-o societate atee pe care tot ei vor să o construiască după chipul și voia lor. Și toate acestea în schimbul unui pretins trai în siguranță, bazat pe consum, pe a avea și pentru a fi.

Mulți dintre noi au acceptat acest compromis, au renunțat la autenticitatea lor, devenind simpli indivizi supuși, care se simt în siguranță sub puterea absolută și atotștiutoare a tătucului, care este leviatanul, statul actual căzut în fariseism, demagogie și ateism profund.

Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu: „La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta, de a depăși limitele. Individul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este are you safe?: (te simți în siguranță?).

Siguranța: nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate”^[27].

Este un fapt cert că progresul economic și social, facilitățile și serviciile sociale specifice civilizației contemporane, pragmatismul moral, consumismul actual bazat pe dorința de „a avea” și nu „de a fi”, ateismul, libertinajul ideologic și moral contemporan, nu au eliminat suferința și nu îi conferă omului starea existențială de fericire atât de mult dorită. Aceasta pentru că fericirea nu poate fi dobândită în fenomenologia existenței individuale sau sociale a omului, nu este un fapt exterior care să răspundă cauzalității și determinismului material ci o dimensiune interioară a sinelui mai adânc al omului, al conștiinței sale împăcată cu sine, cu Dumnezeu și cu universul, este o stare a celor cu inima și sufletul curate.

Nu vom insista asupra concepțiilor teologice despre fericire. Totuși, concluzionăm prin a afirma că, singura cale adevărată de a dobândi starea de fericire, acum și pentru eternitate este împlinirea poruncilor și cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos cuprinse în Sfânta Evanghelie. În Predica de pe Munte Domnul nostru Iisus Hristos arată în ce constă fericirea omului și care sunt condițiile ei. Nu este singurul loc din Sfânta Evanghelie în care Mântuitorul se referă la fericire. Prin urmare, fericirea poate fi o realitate ontologică nu numai pentru existența mărginită și finită a omului, dar mai ales pentru viața veșnică.