Cum este ocrotită căsătoria prin intervenția normelor ordinii publice de drept internațional privat român?

1. Precizări prealabile

În drept, folosim noțiunea de „ordine publică internațională” și „ordinea publică internă”. Ordinea de drept internațional poate fi privită sub două accepțiuni: ordinea publică de drept internațional public[1] și ordinea publică de drept internațional privat. În dispozițiile Codului civil român se folosește noțiunea de „ordine publică de drept internațional privat” prin antinomie cu cea de „ordine publică de drept intern”. „Ordinea publică de drept internațional privat[2]” se aplică raporturilor juridice cu element de extraneitate, pe când, „ordinea publică de drept intern” se referă la raporturile juridice interne.

Ordinea publică în dreptul internaţional privat român reprezintă o excepţie, un mijloc la îndemâna judecătorului pentru a îndepărta legea străină, normal competentă, sau pentru a refuza efectele aplicării ei, atunci când este contrară unui principiu fundamental al dreptului autorităţii sau instanţei chemate să soluţioneze o cauză cu element străin^[3].

Art. 2564 alin (2) C. civ. dispune: „Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului”. Din perspectiva art. 2564 alin. (2) C. civ., ordinea publică de drept internațional privat român este alcătuită din totalitatea principiilor fundamentale ale dreptului român, ale dreptului UE și din drepturile fundamentale ale omului care intră în raporturile juridice cu element de extraneitate[4].

Sub aspect procedural, ordinea publică de drept internațional privat se materializează prin excepția de ordine publică de drept internațional privat care reprezintă excepția de la mijlocul procedural aplicabil de către instanța forului, pentru a înlătura efectele legii străine normal competente să se aplice respectivului raport cu element de extraneitate, atunci când contravin principiilor și drepturilor fundamentale ale forului. Ordinea publică de drept internațional privat este un concept prezent în conflictele de legi şi, deopotrivă, în conflictele de jurisdicţii. Dreptul internaţional privat naţional şi dreptul substanţial valorifică mecanismul ordinii publice, pentru a atinge finalitatea înlăturării legilor sau hotărârilor neconforme cu preceptele fundamentale ale forului[5].

Soluţionarea conflictului de legi presupune examinarea prealabilă a dreptului străin, din punctul de vedere al concordanţei cu standardele internaţionale în materia drepturilor omului. În situația în care prin aplicarea legii străine, normal competente, ar fi afectate drepturile fundamentale ale părţilor, legea străină astfel determinată va fi înlăturată prin aplicarea legii forului. Deci, efectul negativ al îndepărtării legii străine va fi secondat de efectul pozitiv, care constă în aplicarea legii forului, în materia respectivă[6]. Reglementarea cazurilor în care legea străină normal competentă nu se aplică, include, de tradiţie, ordinea publică de drept internaţional privat şi fraudarea legii[7]. Codul civil adaugă situaţia în care raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu legea aplicabilă – mai puţin pentru ipotezele de determinare subiectivă a dreptului şi pentru legile privind starea civilă şi capacitatea persoanei, conform art. 2565 alin. (2).

Ordinea publică de drept internațional privat de drept român în domeniul relațiilor de familie[8] o întâlnim în dispozițiile: Codului civil român (care conține dispoziții de drept material cât și dispoziții de drept internațional privat), dar și în dispozițiile Codului de procedură civilă (așa cum am exemplificat si vom exemplifica pe parcursul studiului); într-o serie de dispoziții din dreptul european (mai ales, de regulamentele europene, aplicabile imediat, direct şi cu prioritate în ordinea juridică a statelor membre) dar și dispozițiile de drept internațional privat de pe întreg mapamondul. Vom analiza, în continuare, particularitățile ordinii publice cu element de extraneitate în domeniul relațiilor de familie din textele Codului civil român din Capitolul II intitulat „Familia” (art. 2585-art. 2612) din Cartea a VII-a cu denumirea „Dispoziții de drept internațional privat” (art. 2557-art. 2663).

 2. Care este domeniul ordinii publice de drept internațional privat român în materia relațiilor de familie?

Dispozițiile legale prevăzute în materia relațiilor de familie cu elemente de extraneitate, prin care se stabilește în mod concret încălcarea anumitor reglementări ale acestora, reprezintă  temei de excepție de ordine publică în dreptul internațional privat. Astfel, intră în domeniul ordinii publice de drept internațional privat român în materia relațiilor de familie:

• Căsătoria (intră aici și logodna);
• Efectele generale ale căsătoriei (raporturile personale dintre soţi, capacitatea de exerciţiu a femeii care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, relaţiile patrimoniale dintre soţi, incluzând aici regimul matrimonial şi convenţia matrimonială);
• desfacerea căsătoriei (divorțul);
• filiația;
• adopția;
• autoritatea părintească;
• protecția copiilor;
• obligația de întreținere.

3. Cum este ocrotită căsătoria prin intervenția normelor ordinii publice de drept internațional privat român?[9]

(Art. 2585-art. 2588 C. civ. )

3.1. Ordinea publică de drept internațional privat român în cazul condițiilor de fond ale căsătoriei

Încheierea căsătoriei în dreptul internațional privat român presupune respectarea condițiilor de fond şi de formă. Încheierea căsătoriei nu are armonizare legislativă la nivelul regulamentelor europene. Ordinea publică impune prezenţa unor dispoziţii care să nu permită restrângerea libertăţii persoanelor de a încheia căsătoria. În acord cu dreptul la căsătorie, consacrat de Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 12), Codul civil român obstaculează aplicarea legii străine care conţine impedimente ce contravin libertăţii de încheiere a căsătoriei: conform art. 2586 alin. (2) din Codul civil „Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României”. Nu trebuie să fie înlăturată legea străină în întregul său, ci este suficient ca dispoziţia din legea străină să fie înlăturată de la aplicare (efectul negativ) şi să se aplice prevederile legii române, ca lege a forului, care nu conţine acest impediment (efectul pozitiv).

Ipoteza normei juridice din art. 2586 alin (2) C. civ. este aceea în care impedimentul se regăsește în dreptul străin. Deci, nu este incident acest articol, ci se aplică impedimentul prevăzut de legea română, atunci când este implicat un cetățean român și se pune problema încheierii căsătoriei pe teritoriul României. Prin aceste dispoziții se aplică principiul fundamental al libertății cetățenilor români de a încheia o căsătorie fie în țară, fie în străinătate dar cu respectarea dispozițiilor prevăzute de legea română (în cazul condițiilor de fond) și de legea română sau de legea străină (în cazul condițiilor de formă în funcție de locul încheierii acelei căsătorii).

În noțiunea de „condiții de fond” sunt incluse și impedimentele la căsătorie care sunt condiții de fond negative.

În domeniul legii naționale aplicabile în privința condițiilor de fond[10] și a impedimentelor la căsătorie[11] intră în stabilirea acestora și efectele lor asupra încheierii căsătoriei.

Potrivit dispoziţiilor din Codul civil, condiţiile de fond[12] necesare încheierii căsă­toriei sunt:

– diferenţierea de sex (art. 271 C. civ.);

– vârsta matrimonială (art. 272 C. civ.);

– consimţământul viitorilor soţi (art. 271 C. civ.).

Reglementarea actuală a impedimentelor la încheierea căsătoriei este cuprinsă în
art. 273‑277 C. civ., care nu diferă de reglementarea anterioară din Codul familiei, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale^[13], care, aşa cum am arătat deja, nu mai sunt considerate impedimente la încheierea căsătoriei, ca urmare a modificării art. 276 C. civ. prin Legea nr. 140/2022, precum şi a tutelei, impediment care priveşte, aşa cum vom arăta în continuare, atât persoana majoră care beneficiază de ocrotirea unui tutore în temeiul măsurii consilierii judiciare sau a tutelei speciale, cât şi o persoană minoră.

Literatura de specialitate clasifică impedimentele la încheierea căsă­toriei în funcţie de următoarele criterii:

a) în funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea impedimentelor, avem:

– impedimente dirimante – sunt acelea care, prezente fiind la încheierea căsătoriei, atrag nulitatea absolută a acesteia, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute; rudenia firească în grad prohibit de lege; rudenia izvorâtă din adopţie; alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale;

– impedimente prohibitive – sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai sancţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia – căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi; căsătoria între copiii adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă.

b) în funcţie de persoanele între care există impedimentele, avem:

– impedimente absolute – acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă persoană, precum: starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporară a facultăţilor mintale;

– impedimente relative – sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane numai cu o anumită categorie de alte persoane, ca: rudenia firească, adopţia şi tutela.

c) în funcţie de domeniul relaţiilor sociale din care izvorăsc anumite impedimente, acestea se clasifică în:

– impedimente de ordin biologic: relaţia de rudenie firească, care împiedică încheierea căsătoriei din raţiuni atât de ordin moral, cât şi biologic;

– impedimente de ordin moral: tutela şi adopţia;

– impedimente de ordin psihic: alienaţia sau debilitatea mintală, din considerente de ordin biologic, psihic şi moral.

Se observă că această ultimă clasificare nu este absolută şi că unele condiţii pot fi cuprinse în mai multe categorii. Constituie impedimente la căsătorie^[14]:

– existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute (starea de bigamie);

– interzicerea căsătoriei între rude;

– interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie;

– interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră;

– interzicerea căsătoriei alienatului mintal şi debilului mintal;

– interzicerea căsătoriei persoanelor lipsite temporar de discernământ;

– interzicerea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;

– interzicerea parteneriatelor civile între persoane de sex opus sau de acelaşi sex.

i. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute (starea de bigamie)[15]

Este un impediment reglementat de art. 273 C. civ. În situaţia în care o persoană este căsătorită, nu poate încheia o nouă căsătorie, întrucât se încalcă principiul monogamiei. Încălcarea acestui principiu atrage două sancţiuni: o sancţiune civilă, nulitatea absolută a celei de‑a doua căsătorii, şi o sancţiune penală, pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie. Starea de bigamie este înlăturată în următoarele situaţii:

– dacă o persoană căsătorită a încheiat o nouă căsătorie, iar după data încheierii ei prima căsătorie este desfiinţată, starea de bigamie dispare, pentru că nulitatea absolută produce efecte retroactive;

– soţul celui declarat mort prin hotărâre judecătorească se recăsătoreşte, iar ulterior cel declarat mort reapare, anulându‑se hotărârea declarativă de moarte. Prima căsătorie este considerată desfăcută din data încheierii noii căsătorii, rămânând valabilă cea de‑a doua căsătorie, condiţia fiind ca soţii din a doua căsătorie să fie de bună‑credinţă, adică să nu fi ştiut că cel declarat mort este în viaţă;

– dacă soţul se recăsătoreşte, între data declarării morţii celuilalt soţ şi data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, a doua căsătorie este valabilă.

Desfacerea căsătoriei prin divorţ nu înlătură starea de bigamie până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de desfacere a căsătoriei. Dacă unul dintre soţi se căsătoreşte până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de desfacere a căsătoriei, cea de‑a doua căsătorie este sancţionată cu nulitatea absolută.  Încălcarea acestui impediment are drept consecinţă nulitatea absolută a celei de‑a doua căsătorii.

Dovada lipsei acestui impediment se face de către viitorii soţi, care menţionează în declaraţia de căsătorie că nu există acest impediment, şi prin prezentarea, dacă este cazul, a unui înscris din care să rezulte că anterioara căsătorie a unuia dintre viitorii soţi a încetat, a fost desfiinţată sau desfăcută. Soţul bigam este prezumat a fi de rea‑credinţă, pe când soţul nebigam este prezumat a fi de bună‑credinţă. Sarcina probei revine soţului bigam.

Art. 273 C civ interzice, printr-o dispoziție de ordine publică interzice ca o persoană care este căsătorită să încheie o nouă căsătorie. Interdicția se referă atât la cetățeanul român, cât și la cetățeanul străin. O problemă de drept internațional privat apare în cazul în care legea națională a străinului admite poligamia, iar soluțiile sunt diferite în funcție de cum se pune problema:

– La momentul căsătoriei adică în cadrul conflictului de legi în spațiu. Dacă se dorește încheierea unei căsătorii poligame în România între o cetățeană română și un cetățean străin dintr-o țară care admite poligamia și care este căsătorit în țara sa, această căsătorie nu se poate încheia în România, fiind contrară ordinii publice de drept internațional privat român;

– Căsătoriei poligame deja încheiate în străinătate, adică în cadrul conflictului de legi în timp și spațiu. Deci, cei doi soți s-au căsătorit în tara cetățeanului străin, iar soția (cetățean român) solicită ulterior să i se recunoască în România anumite efecte ale căsătoriei (spre exemplu, dreptul la întreținere de la soț), aceste efecte ii vor fi recunoscute. Conflictul de legi este in timp si spațiu deoarece se pune problema recunoașterii unor drepturi legal dobândite de cetățeana română în străinătate[16].

ii. Interzicerea căsătoriei între rude[17]

Este un impediment reglementat de art. 274 alin. (1) şi (2) C. civ., căsătoria fiind interzisă între rudele apropiate. Acest impediment se întemeiază pe următoarele argumente:

– de ordin biologic şi medical, pentru că uniunile dintre rude apropiate nu asigură descendenţi sănătoşi;

– de ordin moral, deoarece uniunile dintre rude ar avea o influenţă nefavorabilă asupra vieţii de familie.

Interdicţia căsătoriei între rude vizează rudenia în linie dreaptă, indiferent de gradul de rudenie (spre exemplu, tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul), precum şi rudenia colaterală până la al patrulea grad inclusiv (spre exemplu, fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui), întemeiată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, însă numai până la gradul IV inclusiv, adică veri primari, fără a deosebi după cum rudenia este din căsătorie (din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite) ori din afara căsătoriei.

Cât priveşte rudenia din afara căsătoriei stabilită potrivit legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic. Rudenia din afara căsătoriei care nu este confirmată juridic (rudenia de sânge există ca stare de fapt, indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal, spre exemplu, prin recunoaştere voluntară de filiaţie) constituie impediment la încheierea căsătoriei, con­diţia fiind probarea existenţei relaţiei de rudenie în grad interzis. Adopţia cu efecte depline face să înceteze efectele juridice ale rudeniei fireşti, dar nu şi legătura de sânge faţă de familia de origine, rudenia firească păstrându‑şi relevanţa ca impediment la căsătorie^[18].

Ca excepţie, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice (spre exemplu, starea de graviditate a femeii), căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

iii. Interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie[19]

Este un impediment reglementat de alin. (3) al art. 274 C. civ. Astfel, este interzisă căsătoria între: adoptator şi adoptat; ascendenţii adoptatorului şi adoptat; adoptator şi descendenţii adoptatului; ascendenţii adoptatorului şi descendenţii adoptatului; copiii celui care adoptă şi adoptat; copiii celui care adoptă şi copiii adoptatului; cei adoptaţi de aceeaşi persoană, precum şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.

Ca excepţie, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice (spre exemplu, starea de graviditate a femeii), căsătoria între copiii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, de alta, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.