Corelația dintre forța legii și forța obligatorie a contractului. Declinul „legii părților”?

A. Obligativitatea normei de drept

Viața socială presupune existența unor norme care să organizeze interacțiunea umană.

În raport de domeniul reglementării, normele[1] sunt de mai multe feluri. Printre acestea se regăsește și norma juridică (aflată într-o strânsă coexistență cu celelalte norme sociale).

Norma juridică (norma de drept) este o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, destinată să reglementeze relațiile sociale, a cărei respectare este asigurată de forța de constrângere a statului[2].

Prin norma juridică este descrisă o anumită conduită pe care trebuie să o adopte subiectul de drepturi și obligații, în caz contrar el urmând să suporte o sancțiune.

Condițiile, conduita și sancțiunea alcătuiesc elementele normei juridice (structura normei juridice)[3].

Coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor de drept sunt: timpul, spațiul și persoana (fizică sau juridică).

Pe scurt, norma juridică acționează pe timp nedeterminat, într-un spațiu anume (un teritoriu) și asupra unor subiecte care se manifestă în societate.

Ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat în societate alcătuiesc dreptul pozitiv.

Norma juridică se califică prin caracterele sale juridice: un caracter social și public; un caracter general și impersonal (ce se aplică un număr nedeterminat de cazuri și persoane[4]); un caracter tipic (ea este un criteriu de îndrumare și apreciere a conduitei umane, ce se aplică un număr nedeterminat de cazuri și persoane) și este obligatorie.

Norma juridică intervine în domenii esențiale ale societății și este obligatorie indiferent că acestea privesc existența socială, publică sau privată a individului.

Obligativitatea normei juridice diferă însă în raport de domeniul reglementat.

Astfel, norma juridică este imperativă în domeniul dreptului public (drept penal, drept administrativ etc.) și poate fi permisivă în dreptul privat (dreptul civil, dreptul proprietății intelectuale etc.).

Norma juridică este obligatorie deoarece este menită să instituie o anumită ordine de drept, în societate.

Normele de drept conțin modele de conduită, ordine și comandamente impuse de puterea publică, a căror respectare este obligatorie, ele fiind întotdeauna, prescriptive și nu descriptive.

De precizat că, norma juridică este obligatorie atunci când îndeplinește două condiții:

– corespunde structurii și intereselor generale ale societății și

– este recunoscută efectiv de marea masa a destinatarilor ei, ca o necesitate de conviețuire.

În teoria general a dreptului[5], s-a făcut precizarea că forța pe care o impune legea trebuie să fie o forță eficace și legitimă.

În contextual de mai sus, obligativitatea normelor juridice înseamnă că norma de drept trebuie aplicată imediat (odată cu intrarea în vigoare) continuu și necondiționat.

Astfel, o reală libertate „nu poate proveni decât din cea mai mare rigoare”. În caz contrar „în temeiul așa-zisei libertăți (a liberului-arbitru) vom fi abonați hazardului, haosului, anarhiei”.

În concluzie, caracterul obligatoriu al normei de drept se justifică prin faptul că „Presiunea forței legii asigură protecția corpului social împotriva exceselor individuale, a manifestărilor centrifugale în stare să pună sub semnul întrebării conviețuirea socială” (s.n.).

În doctrina reprezentativă[6], caracterul obligatoriu al normei juridice a fost completat cu două precizări importante.

a) Obligativitatea normei juridice privește deopotrivă domeniul din care fac parte acestea, respectiv domeniul public sau domeniul privat.

Tot astfel, obligativitatea normei juridice nu diferă în raport de forța actului normativ în care este cuprinsă și nici de câmpul aplicabilității sale.

Din cele de mai sus, rezultă că o normă juridică este la fel de obligatorie indiferent dacă este cuprinsă într-o lege sau o hotărâre de guvern.

b) Obligativitatea normei juridice nu depinde de frecvența cu care norma este aplicabilă în societate.

Din punctul de vedere de mai sus, există norme juridice ce se aplică frecvent (cotidian). De exemplu este cazul normelor din domeniul prestărilor de servicii (publice sau private).

Tot astfel, sunt norme juridice care se aplică rar sau disproporționat, în timp. De exemplu, normele aplicabile în cazuri extreme de catastrofe, conflicte armate etc.

Astfel, toate normele juridice, indiferent de frecvența aplicării lor, au caracter obligatoriu.

În schimb, formele de manifestare a obligativității normelor de drept, sunt diferite în raport de obiectul și metoda reglementării prin drept ori a varietății relațiilor sociale.

Rezultă că, pe fond, normele juridice rămân obligatorii în toate cazurile și se vor aplica ca atare în folosul societății (și a valorilor specifice vieții în comun).

B. Contractul: forță obligatorie inter partes și efecte relative

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

În concordanță cu dispozițiile de mai sus, în doctrină se admite că efectele contractului sunt diriguite de două principii: principiul forței obligatorii și principiul relativității[7].

1. Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda).

Principiul forței obligatorii reprezintă regula potrivit căreia contractul valabil încheiat (prin clauzele sale) se impune autorilor săi întocmai ca și legea (publică).

Rezultă că actul juridic civil este obligatoriu pentru părți (și nu facultativ)[8].

În materia actelor bilaterale sau plurilaterale, principiul forței obligatorii este fundamentul sintagmei „contractul este legea părților” (norma privată).

Principiul forței obligatorii se întemeiază pe rațiunea interesului general de a asigura stabilitate raporturilor juridice născute din actele juridic (în general).

În consecință, principiului forței obligatorii a actului juridic se sprijină pe două cerințe:

a) necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice izvorâte din actele juridice civile;

b) imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Precizăm că în unele situații de excepție, rațiunile pe care se întemeiază principiul forței obligatorii dispar, iar regula nu se mai justifică.

Sunt excepții de la principiul pacta sunt servanda cazurile în care, independent de voința părților, efectele actului juridic civil nu se mai produc.

Sunt cazuri de restrângere, de extindere ori de revizuire a efectelor contractului:

– încetarea contractului ca urmare a dispariției unui element component al său;

– pieirea totală sau parțială a lucrului în contractul de locațiune;

– prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic în temeiul legii, peste termenul stipulat;

– revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual în schimbarea împrejurărilor avute în vedere de părți la data încheierii actului juridic.

Precizăm că Noul Cod civil introduce, ca excepție, o instituție modernă: impreviziunea (prezentată în secțiunea C, s.n.).

2. Principiul relativității efectelor contractului.

Legat de problema efectelor contractului, se pun două probleme:

– față de ce persoane se produc aceste efecte?

– cui îi sunt ele opozabile (cine este obligat să le respecte)?

Răspunsul la întrebările de mai sus se regăsește în principiul relativității efectelor actului juridic.

Principiul este consacrat de art. 1280 C. civ., potrivit căruia „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Principiul relativității efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit căreia actul juridic de formație bilaterală produce efecte numai față de autorii săi (el neputând să profite ori să dăuneze terțelor persoane)[9].

Principiul relativității se justifică prin însăși natura volițională a contractului, ca manifestare bilaterală de voințe prin care se urmărește producerea unor efecte juridice între subiectele de drept civil.

Principiul relativității cunoaște și excepții.

Excepțiile de la principiul relativității sunt acele situații juridice în care efectele contractului se produc nu numai față de părți, dar și față de persoane care nu au participat la încheierea actului (nici personal și nici prin reprezentant).

Cele mai cunoscute excepții de la principiul relativității sunt promisiunea faptei altuia și stipulația pentru altul[10].

Promisiunea faptei altuia (convenția de porte-forte) este un contract prin care o parte (promitentul) se obligă față de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine pe o a treia persoană (terțul) să încheie, să adere sau să ratifice un act (art. 1283 C. civ.).

Stipulația pentru altul este actul bilateral prin care o parte (stipulantul) convine cu cealaltă parte (promitentul) ca aceasta din urma să efectueze o prestație în favoarea unei a treia persoane (terțul beneficiar), care nu participă la încheierea actului (nici direct, nici prin reprezentare)[11].


[1] Termenul de „normă” este de regulă, sinonim unei reguli de drept, unei reguli juridice, obligatorii, generale și impersonale; a se vedea Lexique des termes juridique, Dalloz, 2009, p. 487.

[2] Norma juridică este „celula de bază a dreptului”; astfel, dreptul nu poate exista și nici nu poate fi explicat în afara realității sale normative; a se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediția 6, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 142.

[3] Structura normei juridice se manifestă ca o lege a legăturii dintre elementele acesteia; a se vedea G. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 199.

[4] Pentru un studiu aprofundat al caracterului general și impersonal al normei juridice, a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria Generală a Dreptului, București, 1992, p. 51.

[5] A se vedea N. Popa, op. cit., pp. 145-146.

[6] A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1998, pp. 158-159.

[7] A se vedea C. Spasici, Principiile efectelor actului juridic civil în „Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 128-134.

[8] În doctrina franceză s-a apreciat că forța obligatorie a contractului înseamnă, pe fond, că debitorul este ținut la executarea obligațiilor sale, eventual cu intervenția autorității publice și a legii; a se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L acte juridique, SIREY, 2006, p. 313.

[9] Principiul este fidel exprimat în adagiul: res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest (un act încheiat între anumite persoane nici nu avantajează și nici nu dezavantajează pe altcineva).

[10] A se vedea L. Stănciulescu, Dreptul contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2017, p. 91.

[11] În doctrina supusă Codului civil de la 1864, excepțiile de la principiul relativității erau împărțite în excepții aparente și excepții reale. Astfel, stipulația pentru altul era apreciată ca o excepție reală iar promisiunea faptei altuia excepție aparentă; a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 228-229.

Corelația dintre forța legii și forța obligatorie a contractului. Declinul „legii părților”? was last modified: octombrie 14th, 2021 by Camelia Spasici

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii