COP-30 – regrese, contribuții de etapă, consolidări generale

Așa cum era de așteptat, COP-30 de la Belém (10-22 noiembrie 2025), desfășurată într-o conjunctură mondială puțin favorabilă consolidării răspunsului global la provocările schimbării climatice, nu a reușit să deblocheze în mod hotărâtor situația complexă a aplicării Acordului de la Paris (Acordul), ajunsă acum la etapa avansării de noi obiective de atenuare și adaptare și a foilor de parcurs pentru următorii cinci ani. Ea are meritul de a fi ținut în funcțiune procesul aferent, a fi asigurată continuarea negocierilor climatice în perspectiva orizonturilor prefigurate în urmă cu un deceniu, la noul moment fondator din 12 decembrie 2015, și de a aborda și promova măsuri preponderent de aplicare și contextualizate, precum și de a crea premisele reconfigurării polilor de leadership ale guvernanței globale climatice. Președinția braziliană își stabilise trei priorități generale: restabilirea încrederii în multilateralismului climatic, ralierea politicilor la realitățile cotidiene ale populațiilor și concentrarea asupra aplicării. Emblematică din mai multe puncte de vedere, reuniunea trebuia să fie „prima COP de punere în aplicare”, cea a celor 10 ani de la Acordul de la Paris (2015) și prima după istoricul Aviz consultativ, din 23 iulie 2025, al Curții Internaționale de Justiție privind Obligațiile statelor în materie de schimbare climatică. Din această perspectivă așteptările erau ridicate, dar moderate prin raportările la realitățile conjuncturale globale. Statele erau dispuse, mai degrabă, la un status quo, în așteptarea noilor reașezări ale poziționărilor globale și a construirii noului leadership ecoclimatic mondial. Acordul fiind adoptat prin consens și in extremis de cele 194 state părți la Convenția-cadru privind schimbările climatice din 1992 participante, a exprimat, într-o oarecare măsură, aceste așteptări, reușind să mențină cooperarea internațională pertinentă în parametrii existențiali, dar departe de cerințele esențiale ale obiectivelor definitorii ale Acordului de la Paris[1].

1. Menținerea multilateralismului climatic și a obiectivelor Acordului de la Paris. Într-o particularizare subregională, documentul final adoptat își revendică faptul de a fi pus în acțiune spiritul și de a fi exprimat conceptul autohton de mutirao, ce desemnează un efort colectiv pe care președinția braziliană a dorit să-l insufle în cadrul celor două săptămâni de negocieri pentru a evita tentația de repliere și recul. Decizia-far a acestei COP poartă, de altfel, denumirea de „decizia mutirao mondial”, iar mesajul său e acela că într-un context mondial marcat de grave sfidări geopolitice, părțile la Convenția-cadru continuă să investească în procesul ecoclimatic și sunt dispuse să facă compromisuri pentru a prezerva multilateralismul climatic. Așa cum s-a remarcat, dacă COP-21 a mizat pe 3S – Science, Society, States – iar conjugarea acestor trei elemente a condus la succesul Acordului, COP-30, concentrată pe 3I – Implementation, Incubation, Innovation –, a reușit să asigure continuarea procesului-cadru atunci stabilit, aducând un plus în asigurarea faptului că cele atunci și ulterior fixate vor fi îndeplinite, precum, de exemplu, mecanismul antidespădurire, exprimat prin Facilitatea de finanțare a pădurilor tropicale (TFFF), finanțările, în primul rând cea a adaptării, și buna funcționare a pieței de carbon. De altfel, la finele COP anterioare au fost proclamate, pentru diferite secțiuni, nu mai puțin de 500 de angajamente[2]; unele au funcționat, altele nu, dar nici măcar o recenzare precisă și completă a lor nu a fost făcută. Ideea de a stabili o monitorizare a acestor promisiuni, lansată și instituționalizată la Belém, este de reținut. Pe conținut, ținta principală au reprezentat-o emisiile de metan, responsabile pentru o treime din încălzirea climatică. Din păcate în această privință s-au înregistrat avansuri timide. O coaliție formată numai din zece state s-a angajat în mod voluntar să „reducă în mod considerabil” emisiile de metan în sectorul energiilor fosile (cărbune, petrol, gaz natural) în perspectiva, în special, de a pune capăt până în 2030 torsajului și degazării.

Criza multilateralismului climatic a continuat să se accentueze. Pe lângă o prezență americană a minima, în comunicatul oficial din 1 noiembrie 2025 aferent s-a accentuat poziționarea unilateralismului Washingtonului, precizându-se că „Președintele dialoghează direct cu conducătorii din întreaga lume asupra chestiunilor de energie…”. Mai mult decât atât, la summitul realizat la 6 și 7 noiembrie au participat un număr mai scăzut de lideri, iar intervențiile au avut și un mai mare caracter formal și reținut[3]. În același timp însă, este de remarcat faptul că nu au lipsit ideile și propunerile privind perfecționarea (reformarea) și dezvoltarea guvernanței climatice mondiale. Așa, de pildă, președintele Braziliei, plecând de la constatarea dificultăților de funcționare a sistemului onusian și a „paraliziei Consiliului de Securitate al ONU”, lansa ideea creării unui Consiliu ONU al schimbării climatice, atașat Adunării Generale, ca nouă structură de guvernanță, puternică și legitimă pentru garantarea îndeplinirii angajamentelor asumate de către fiecare țară[4]. Demne de remarcat sunt și observațiile fostului președinte al COP-21, L. Fabius și președintele cercului foștilor președinți ai COP privind reformarea acestor structuri convenționale. Dacă funcționarea lor de până acum și evoluțiile realităților ne arată că acestea sunt contestabile în anumite privințe, ele rămân de neînlocuit în cadrul guvernanței aplicării și dezvoltării cadrului mondial de acțiune climatică; grație acestora „fiecare țară dă socoteală, în fața partenerilor săi și în cea a opiniei publice de ceea ce face pentru climă”. Referitor la posibilitățile de reformare discuțiile au purtat asupra situației regulii actuale a consensului în luarea deciziilor, întrucât statele care nu sunt de acord într-o problemă pot bloca avansurile, dar pentru modificare e nevoie de același consens! S-au avut în discuție și alte piste, de exemplu, pentru stimularea aplicării angajamentelor s-ar putea avea în vedere un „forum de implementare” în cadrul chiar al COP, care să reunească state, colectivități, întreprinderi, societatea civilă[5]. Nu în ultimul rând, e de observat că, spre deosebire de situația de acum un deceniu, în condițiile în care tranziția energetico-climatică a devenit o cale de dezvoltare, orizontul exclusiv diplomatic al COP devine insuficient, impunând dimensiuni economice mai accentuate ale negocierilor.

O altă dimensiune importantă a cadrului general al guvernanței climatice stabilit prin Acordul de la Paris și care și-a dovedit valabilitatea, inclusiv în contextul lucrărilor COP-30, o reprezintă structurarea la mai multe niveluri a răspunsului colectiv la schimbarea climatică[6]. Este vorba de această dată de rolul orașelor și de cel al colectivităților regionale afirmate în ultimele decenii precum veritabile laboratoare și model pentru progresul climatic mondial. În condițiile crizei multilateralismului climatic guvernamental și a slăbirii eforturilor statelor în materie, orașele și autoritățile regionale își asumă responsabilități sporite, subliniind astfel, într-o anumită măsură, deficitul ce se manifestă în privința acțiunii climatice globale, menținând continuitatea și perseverența preocupărilor ecoclimatice. Structurată în forme precum C40 Cities și Convenția mondială a primarilor (GCom), prezența sa la COP-30 s-a manifestat îndeosebi în cadrul Forumului liderilor locali, unde s-au relevat soluții concrete prin care orașele, regiunile și statele pot să lucreze împreună pentru atingerea obiectivelor climatice. În același timp, mișcarea crescândă de responsabilizare și participare a întreprinderilor la acțiunea globală de combatere a schimbării climatice a înregistrat inițiativa societății civile și a numeroase țări din sud de crearea „Belém Action Mechanism for a Global Just Transition”, destinat să organizeze o tranziție justă și să mobilizeze finanțări ne generatoare de datorii pentru țările și comunitățile vulnerabile. Experiențele naționale ale unor „suprafonduri climatice”, care să cuprindă contribuții relevante ale actorilor economici la costurile abandonării energiilor fosile și ale adaptării, câștigă tot mai mult teren.

Un progres notabil s-a înregistrat în consacrarea dreptului la alimentație, în interdependență cu dreptul la o climă stabilă, prin Declarația de la Belém privind foametea, sărăcia și acțiunea climatică centrată pe umani, adoptată la 7 noiembrie 2025 în cadrul summitului premergător de 43 de state, care reclamă o „schimbare radicală în abordarea acțiunii climatice”; statele se angajează în termenii documentului de soft law de a face din protecția socială pilonul adaptării și a susține micii producători agricoli ca „agenți ai rezilienței”, așa încât tranziția justă să devină o miză centrală a demersului climatic. Așa cum s-a demonstrat deja, în asemenea condiții dificile de dezangajare politică, un rol major a fost asumat de jurisdicțiile chemate să soluționeze diferite cereri și litigii privind clima. De altfel, în sine, adoptarea Acordului de la Paris și noua viziune promovată au stimulat dezvoltarea contenciosului climatic, din cele circa 2700 de litigii de acest gen inventariate în întreaga lume, peste 70% fiind intentate și susținute după 2015. Jurisprudența dezvoltată în acest context contribuie, prin concluziile sale, invocând și valorificând inclusiv prevederi ale Acordului la clarificarea și precizarea semnificațiilor normativității juridice climatice.

Evitarea „efectului de domino” al retragerii SUA din Acordul de la Paris și al boicotării COP-30, reziliența tăcută la tentativele sale de a descuraja eforturile angajate de alte state și echilibrul dovedit în privința manifestării leadershipului climatic constituie un alt aspect pozitiv. Uniunea Europeană, prin prezența reprezentanților săi și ai statelor membre la summitul din 6-7 noiembrie din Brazilia, a susținerii multilateralismului și continuării procesului diplomatic climatic, alături de participarea Chinei, cu susținerea manifestă a acțiunii ecoclimatice, dar înainte de toate din interes economic, au permis un preludiu favorabil reuniunii propriu-zise, în datele și cu măsurile preconizate. În același timp însă, posibila alianță a rămas la stadiul de expectativă binevoitoare, Beijingul preferând, deocamdată, postura de lider al țărilor emergente (și al Sudului global) în fața celei de relație privilegiată cu Europa în cadrul unui leadership climatic de reziliență și de complexitate maximă[7]. Mai mult decât atât, a devenit și mai clar faptul că, ajunsă de circa două decenii primul emițător de GES, responsabilă ea singură de aproape o treime din emisiile globale, China e țara care e pe cale a găsi, în mod hotărât, un model economic de tranziție energetică, pe care și-l asumă ca prioritar, îl promovează corect și participă din această perspectivă la multilateralismul climatic. În vidul geostrategic produs prin retragerea sa și reculul european în materie, ea se impune ca lider mondial al energiilor regenerabile și promovează o diplomație discretă spre a-și crește influența geoclimatică. Uniunea Europeană, prin punerea sub semnul întrebării a Pactului Verde și indecisă în privința a ceea ce va urma, rămâne într-un dialog al surzilor cu Beijingul și la nivel de tatonări referitor la un leadership climatic comun. Printre decepții, dincolo de cele anunțate și evident previzibile, în frunte se situează ambiguitatea prezenței europene, deopotrivă la summitul prealabil, în privința contribuțiilor de etapă afișate și aspectele concrete promovate în cadrul lucrărilor reuniunii.

Un răspuns juridic indirect și anticipat la atari susțineri și preocupări îl conține Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție (CIJ) din 23 iulie 2025, Obligații ale statelor în materie de schimbare climatică. După cum e cunoscut, actul jurisdicției internaționale a abordat și un aspect deosebit de sensibil, acela de a cunoaște dimensiunea temporală a răspunderii istorice pentru emisiile de GES, în condițiile în care numeroase state, emițătoare istorice de CO₂ au considerat că nu e posibil a se angaja răspunderea lor internațională pentru fapte care s-au produs într-o epocă în care regulile nu erau stabilite în mod solid în dreptul pozitiv și când datele științifice care să confirme sau infirme respectarea sau încălcarea respectivelor reguli nu erau fiabile. Altfel spus, sub acoperirea unei pretinse nerespectări a principiului neretroactivității legii, principalii poluatori ai lumii se temeau că avizul consultativ să nu deschidă calea unor proceduri contencioase care nu și-ar fi avut rostul din punct de vedere juridic. Concluzia CIJ are meritul, în mod egal, al simplicității și compromisului admițând că „aceste chestiuni de temporalitate pot să poarte o pertinentă particulară pentru aprecierea in concreto a responsabilității statelor… ceea ce nu face obiectul prezentului aviz” (§97). Această retorică care constă în a distruge aprecierea in concreto din partea judecătorului, adeseori invocată într-o procedură consultativă, permite a garanta respectarea funcției sale consultative, aceasta netrebuind să conducă la angajarea răspunderii unuia sau mai multor state. Cu toate acestea, Curtea nu-și interzice să schițeze anumite perspective favorabile angajării acestei răspunderi. Ca atare, instanța internațională a remarcat în legătură cu Protocolul de la Kyoto că „part non-compliance (previously applicable) emission reduction commitments by a State may constitute an internationally wrongful act” (§221).

În absența SUA, care a părăsit arena diplomatică climatică în mod oficial, Conferințele Părților pun în dificultate UE. Dintre blocurile economice reprezentative, aceasta rămâne cea mai ambițioasă în materie, îndeosebi în privința atenuării. Însă se găsește izolată în fața strategiei țărilor emergente și a cererilor legitime ale statelor în curs de dezvoltare. Acestea din urmă, victime ale unei încălziri globale de care nu sunt responsabile, reclamă o sporire a ajutoarelor din partea țărilor care au emis cele mai multe gaze cu efect de seră după revoluția industrială din secolul al XIX-lea. Indiscutabil, UE se găsește practic blocată în acțiunea sa pozitivă climatică internațională, în condițiile situației economice interne dificile, ofensivei politice climatosceptice și fragmentării majore a vieții internaționale. Țările emergente, astăzi cele mai puternic emițătoare de GES, precum China și India, valorifică în interesul lor atari tensiuni și solidarizează Sudul global într-o atitudine mixtă, una în care interesele economice imediate sunt promovate, iar obiectivele climatice amânate, dacă nu și atenuate.

Într-un atare context difuz, complicat și mișcător a devenit imposibil a se crea un raport de forțe, apoi o dinamică cu China, alte puteri emergente și restul lumii[8]. Uniunea Europeană nu are niciun interes de a face să eșueze Conferințele Părților și se preocupă să continue tranziția ecologică, cu atât mai mult cu cât există piste reale de ieșire din impasul ecoclimatic în care se află. Nu toate țările în curs de dezvoltare sunt bucuroase de hiperdominația Chinei și Uniunea ar putea să dezvolte acorduri bilaterale, de exemplu cu India, care va organiza COP-33, în 2028. Tot așa ar putea găsi un teren de înțelegere și cu Beijingul, hiperputerea tranziției energetice. O parte a semieșecului COP-30 s-a jucat în iulie 2025, în cadrul summitului UE-China, când cele două părți nu au reușit să se înțeleagă asupra unei declarații climatice ambițioase. Reacțiile unional-europene deconcertate din ultimul timp în materie de tranziție ecoclimatică – renunțarea, amânarea sau revizuirea legislației, întârzierile tehnologice, cedările de ordin vamal etc. – i-au slăbit poziția pe piața de profil și i-au diminuat semnificațiile demersului climatic.

Supranumită și un „COP al adaptării”, ediția desfășurată la Belém a acordat o atenție deosebită fixării unui obiectiv mondial în acest domeniu. E vorba de o definire a țintelor în materie de reziliență și de a fixa indicatori și a măsura acțiunile care au progresat și cele care trebuie să fie accelerate. Negociat în ultimii zece ani, el e văzut ca un echivalent al atenuării, respectiv obiectivul de a se limita creșterea temperaturii globale la 1,5⁰C în raport cu nivelurile preindustriale. La COP-30 s-a adoptat o listă de 59 de indicatori – care se ridica inițial la peste 9000 și fuseseră reduși în cele din urmă la 100. Printre aceștia, rata de mortalitate legată de impacturile climatice, accesul la apă potabilă ori amenințarea ce apasă asupra ecosistemului. Ideea e aceea ca țările să facă, începând din 2026, în mod voluntar, un bilanț periodic al stadiului de îndeplinire pentru un maximum de indicatori. Ei trebuie să ghideze elaborarea de planuri naționale de adaptare și va fi o sursă de fundamentare pentru viitorul bilanț mondial al acțiunii climatice în 2028. Totuși, de remarcat faptul că noua listă, elaborată rapid și fără consultare aprofundată a statelor părți și nici a experților, va trebui să fie clarificată în iunie, în cadrul reuniunii intermediare de la Berlin. O altă inițiativă lansată în acest cadru e aceea a organizării unei adunări cetățenești mondiale pentru climă, după modelul experienței franceze de gen, menită să favorizeze participarea populației din toate țările în vederea tentativei găsirii de soluții la criza climatică și a face presiuni în privința deciziilor politice. Proiectul a fost lansat în 2024 de Iswe, o asociație internațională vizând integrarea publicului în sistemele de guvernanță. Într-un context în care multilateralismul e afectat de conflicte geopolitice, populism și accente protecționiste, guvernele ezită să acționeze, iar atari impulsuri civice vin să suplinească și să promoveze dinamismul necesar dialogului internațional.

Tot în marja reuniunii Conferinței Părților s-a înregistrat un inedit demers de justiție climatică și prim precedent mondial în materie de răspundere internațională ecoclimatică, în sensul că, în cadrul unui eveniment paralel din 18 noiembrie 2025, delegația Ucrainei a anunțat intenția sa de a introduce o cerere de indemnizare a prejudiciului climatic provocat prin războiul de agresiune întreprins de Federația Rusă, evaluat la suma de 43,8 miliarde de dolari (reprezentând echivalentul a 236,8 milioane tone CO₂ emise în atmosferă pentru perioada 24 februarie 2022–23 februarie 2025). Plecând de la constatarea că „undele de șoc climatice” ale războiului se manifestă „mult peste frontierele Ucrainei și în viitor”, solicitarea se înscrie și se adaugă dosarului internațional (inițiat și instrumentat de ONU și de Consiliul Europei) în vederea stabilirii răspunderii și acordării indemnizării pentru daunele provocate de conflictul militar ruso-ucrainean, inclusiv sub aspect ecologic. Inițiativa își găsește un semnificativ temei juridic în considerentele Avizului consultativ istoric al CIJ din 23 iulie 2023 privind Obligațiile statelor în materie climatică. Potrivit acestuia, dreptul internațional (convențional și cutumiar) impune statelor obligații relative la protecția sistemului climatic și altor componente ale mediului împotriva emisiilor antropice de GES, încălcarea lor constituie din partea unui stat un fapt internațional ilicit ce angajează răspunderea sa, iar fiecare stat lezat poate să invoce răspunderea și să solicite repararea (inclusiv pe calea acordării unei indemnizații) prejudiciului climatic astfel produs.

Declarația finală a reuniunii, adoptată prin consens, nu menționează în mod explicit ieșirea din energiile fosile, contrar COP-28 (Dubai, 2023), unde textul final evoca o „tranziție în afara energiilor fosile”. Acordul prevede, totuși, pe de o parte, aplicarea hotărârilor stabilite atunci, iar, pe de alta, triplarea fondurilor consacrate adaptării la efectele schimbărilor climatice până în 2035, comparat cu nivelurile din 2025. Se preconizează instituirea unui „dialog” asupra comerțului mondial, o premieră în negocierile climatice. În pofida progresului minim înregistrat, important este că în fața dilemei de a continua sau de a abandona, comunitatea internațională a ales prima opțiune. O inovație interesantă s-a înregistrat în privința desemnării formulei de desfășurare a viitoarei reuniuni, respectiv COP-31, care va avea loc în noiembrie 2026, în Antalya, Turcia. Aceasta din urmă, ca țară gazdă, în mod efectiv va prezida conferința, iar Australia procesul de negocieri, în sensul fixării agendei acestora, purtării discuțiilor și chiar redactării textului deciziilor finale. În același timp, pre-COP, o reuniune preparatorie se va desfășura pe o insulă din Pacific, știut fiind că grupul de state insulare de aici, deosebit de afectate de încălzirea antropică a climei, au fost inițial asociate candidaturii australiene la găzduirea COP-31. Desigur, această împărțire a rolului e o inovație care reflectă complexitatea negocierilor și diversitatea intereselor părților, dar și capacitatea de federare a interesului climatic. Deși și alte conferințe de acest gen au cunoscut o separare între organizare și prezidență, dar într-o manieră mai tranșantă.

În 2027, COP-32 va avea loc în Etiopia, iar în 2028, COP-33 va fi prezidată de India. După cum e cunoscut, Conferințele Părților la Convenția-cadru privind schimbările climatice au loc anual, în diferite state părți, potrivit unui sistem de rotație între cinci blocuri regionale, care trebuie să desemneze țara gazdă prin consens. Alte avansuri ale reuniunii presupun recunoașterea rolului femeilor și a faptului că ele sunt cele mai afectate de efectele schimbărilor climatice, un program de lucru privind tranziția justă, o declarație contra dezinformării climatice, un task force pentru taxarea jet-urilor private. Noul acord asupra tranziției juste, denumit Mecanismul de acțiune de la Belém, arată că întărirea rezilienței climatice și construcția unei economii curate trebuie, de asemenea, să fie echitabile, permițându-se fiecărei națiuni și fiecărei persoane să beneficieze de vastele sale avantaje. Mecanismul de acțiune de la Belém a primit mandatul clar de a reflecta asupra evoluțiilor sistemului economic și tot așa de a asigura o finanțare echitabilă a tranziției.