Consultarea dosarului de către avocatul din oficiu în faza de urmărire penală – trei probleme majore

În practică, este bine-cunoscută și acceptată de către avocații din oficiu interdicția de a fotografia, cu telefonul mobil, documentele din dosar în faza de urmărire penală, singurele prerogative fiind studierea propriu-zisă, notarea datelor/informațiilor relevante sau obținerea de fotocopii pe cheltuiala clientului. Și, totuși, este în spiritul dreptului la apărare a pune avocatul din oficiu, aflat în criză de timp, în situația de a memora sau nota, din mulțimea de date și informații, pe acelea cu adevărat relevante cauzei? De asemenea, lezează practica aceasta demnitatea avocatului, fie el și din oficiu, în condițiile în care procurorii și organele de cercetare penală studiază dosarele în confortul biroului? Sau care ar trebui să fie rezolvarea situației în care clientul nu-i remite avocatului din oficiu sumele pentru obținerea fotocopiilor, fiindcă el se află într-o stare prezumată de pauperitate? În considerarea acestor trei probleme, vom expune, cât mai obiectiv cu putință, propria opinie, cu speranța că modestul nostru demers va determina adoptarea unor soluții pentru ca dreptul la apărare și demnitatea avocațială să nu mai fie vătămate.

I. Dreptul la apărare potrivit Constituției României

De principiu, art. 24 alin. (1) din Constituție stipulează: „Dreptul la apărare este garantat”. La rândul său, alin. (2) al aceluiași statuează: „În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Potrivit literaturii de specialitate, dreptul la apărare are o accepțiune largă, ce implică „totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc”[1] și o accepțiune restrânsă, respectiv asistarea părții de către avocatul ales sau desemnat din oficiu[2]. Demersul avocatului din oficiu de a consulta dosarul în faza de urmărire penală se circumscrie dreptului la apărare în sens larg, prin raportare directă la dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție. Și când se analizează dreptul la apărare este esențial a se avea în vedere termenul „garantare”, fiindcă articolul invocat stabilește, implicit, obligația pozitivă a Statului de a crea acele mijloace eficiente persoanei puse în situația de a se apăra[3]. Or din această perspectivă, dreptul de consultare a dosarului se identifică cu dreptul la apărare, fiind o formă de manifestare a acestuia, dar și o veritabilă garanție juridică[4] că el este respectat.

Pe cale de excepție, exercițiul dreptului la apărare, concretizat în speță în posibilitatea de consultare a dosarului, poate fi restrâns doar cu respectarea condițiilor stabilite de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție, respectiv: 1) Restrângerea să se realizeze numai prin lege. Cu referire la termenul „lege”, textul constituțional precizează că: „Exercițiul unor drepturi […] poate fi restrâns numai prin lege”, ceea ce înseamnă că există drepturi […] al căror exercițiu poate fi restrâns prin acte inferioare legii. Dar, întrucât dreptul la apărare este fundamental, fiind inclus în Capitolul II al Titlului II din Constituție, restrângerea exercițiului este posibilă doar prin lege, ca act formal al Parlamentului, iar când Constituția precizează că „Exercițiul unor drepturi […] poate fi restrâns numai prin lege”, ea se referă strict la acele drepturi care sunt fundamentale[5]; 2) Restrângerea să fie circumscrisă unuia din scopurile strict și limitativ indicate în art. 53 alin. (1), respectiv: „apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Acestea reprezintă scopurile legitime de rang constituțional care justifică restrângerea; 3) Restrângerea să fie necesară în realizarea unuia din scopurile strict și limitativ arătate; 4) Măsura de restrângere să fie proporțională cu situația care a determinat-o. În doctrină, proporționalitatea a fost înțeleasă ca „raportul adecvat între măsurile restrictive dispuse de autoritățile competente, situația de fapt și scopul legitim urmărit”[6]; 5) Măsura de restrângere să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; 6) Măsura de restrângere nu aducă atingere existenței dreptului la apărare. Această ultimă condiție relevă caracterul temporar al măsurii restrictive, caracterul netemporar, dedus chiar implicit din prevederile legii sau ordonanței[7], reprezentând o atingere adusă însăși substanței drepului la apărare[8]. Așadar, ideea cade pe posibilitatea exercitării restrânse a dreptului la apărare chiar și în situații excepționale, fiind excluse, de plano, acele prevederi care au ca efect o îngrădire totală[9].

II. Analiză obiectivă a dispozițiilor art. 94 alin. (1)- (4) C. pr. pen.

Art. 94 alin. (1) C. pr. pen. consacră: „dreptul avocatului de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal”. Trebuie subliniat că ceea ce se consfințește în alin. (1) pentru avocat este dreptul de a solicita consultarea dosarului, iar nu dreptul de a consulta dosarul. Practic, este vorba de un drept de petiționare procesual penală, fiind vizată și situația de respingere a cererii de studiere, până la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale [cf. art. 94 alin. (4) teza I C. pr. pen.], dar, cu excluderea restricționării consultării declarațiilor părții/ subiectului procesual principal asistat/reprezentat de avocatul petiționar [cf. art. 94 alin. (6) C. pr. pen.]. Așadar, procurorul aflat în ipoteza mai sus menționată, nu este obligat să admită cererea avocatului, de aici rezultând modalitatea de formulare a enunțului art. 94 alin. (1) C. pr. pen. Numai ca efect al admiterii cererii, avocatul va dobândi drept de consultare, iar eventuala soluție de respingere va trebui motivată, cu indicarea in concreto a elementului apt, aparținând activității de consultare a dosarului, a aduce atingere bunei desfășurări a urmării penale [cf. art. 94 alin. (4) teza I C. pr. pen.][10].

Mai departe, cu titlu de principiu, art. 94 alin. (2) C. pr. pen. expune conținutul activității de consultare a dosarului, respectiv: „dreptul de studiere a actelor, dreptul de notare a datelor/informațiilor, precum și dreptul la obținerea de fotocopii, pe cheltuiala clientului”. În doctrină, s-a precizat că „art. 94 C. pr. pen. privește dreptul avocatului de a consulta dosarul în integralitatea sa[11], afirmația fiind valabilă cu titlu de principiu, pentru că pot exista situații excepționale în care avocatului să-i fie restricționat, pe o perioadă limitată de timp, accesul la anumite mijloace de probă sau documente [v. art. 145 alin. (4) C. pr. pen.]. Referitor la procedura de obținere de fotocopii, art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 64/2015[12] menționează că: „Persoanele interesate pot solicita realizarea de fotocopii pe baza unei cereri…”, organul de poliție judiciară comunicând suma de plată aferentă serviciului de fotocopiere [art. 7 alin. (3)], acesta din urmă prestându-se, după achitare [art. 10 alin. (1)], la sediul unității de poliție [art. 9 alin. (1)].

La rându-i, art. 94 alin. (3) C. pr. pen. conferă procurorului dreptul de a stabili, într-un termen rezonabil, data și durata consultării dosarului. Aici trebuiesc făcute două precizări esențiale, respectiv: 1) cererea de studiere trebuie rezolvată de către procuror într-un termen rezonabil[13]; 2) în egală măsură, însăși durata stabilită pentru consultarea dosarului trebuie să fie una rezonabilă. La final, prin teza a II-a a art. 94 alin. (3) C. pr. pen. se acordă procurorului posibilitatea de a delega dreptul său organului de cercetare penală. În principiu, procurorul este titularul dreptului de stabilire, organul de cercetare penală acționând, pe bază de delegare, din dispoziția strictă a procurorului. Conținutul delegării poate viza fie stabilirea datei fie a duratei de consultare a dosarului ori ambele.

În fine, art. 94 alin. (4) C. pr. pen. statuează, cu titlu de excepție, că: „În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale[14]. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile”. Deoarece acest alineat a făcut mai sus obiectul analizei, dorim a sublinia doar că titular al dreptului de restricționare este procurorul, nu și organul de cercetare penală. Așadar, se impune a delimita categoric măsura de restrângere a accesului, care are caracter excepțional, de activitatea de stabilire a datei și duratei de studiere, desfășurată pe bază de delegare. De altfel, o eventuală acționare a organului de cercetare penală, proprio nomine, cu referire la restrângere, ar avea relevanță penală.

III. Efectele negative ale art. 94 alin. (2) și (3) C. pr. pen. asupra activității avocatului din oficiu de a consulta dosarul în faza de urmărire penală

1) Expunerea conținutului activității de consultare a dosarului determină unele organe de urmărire penală să considere activitatea de consultare a dosarului în faza de urmărire penală ca având caracter excepțional. Personal, considerăm că ea reprezintă regula, excepția constituindu-o ipoteza de restrângere [cf. art. 94 alin. 4 C. pr. pen.]. Și, argumentul opiniei mele rezidă în faptul că: „normele de procedură penală nu se deosebesc esențial celelalte norme juridice în ceea ce privește structura logică, formularea tehnico-legislativă și clasificarea lor”[15], iar modalitatea de configurare a art. 94 C. pr. pen. relevă, cu evidență, succesiunea logică de la regulă la excepție[16]. Astfel, art. 94 alin. (1) consacră dreptul de a solicita consultarea dosarului, alin. (2) expune, cu titlu de principiu, conținutul activității de consultare, pentru ca alin. (4) să trimită, în mod firesc, la situația excepțională de restrângere a dreptului de consultare a dosarului.

2) La nivel de practică, acele organele ajung să interpreteze in concreto art. 94 alin. (2) C. pr. pen. atât restrictiv, cât și extensiv. Pe de o parte, ele realizează o interpretare stricto sensu a sintagmei „dreptul […] de a obține fotocopii”, cu aplicarea dispozițiilor art. 7-11 din Ordinul nr. 64/2015, iar pe de alta, o interpretare lato sensu a sintagmei „pe cheltuiala clientului”. Și admițând că fotocopiile se pot obține numai pe bază de plată, pentru că așa prevede textul de lege, care a fi rezolvarea situației avocatului din oficiu căruia justițiabilul nu i-a remis aceste sume fiindcă el se află într-o stare prezumată de sărăcie? De altfel, acesta este și motivul desemnării unui avocat din oficiu, justițiabilul neputând fi asimilat clientului în ceea ce privește obligația de plată. Evident, în viziunea amintitelor organe soluția ar fi ca avocatul din oficiu să procedeze la studierea propriu-zisă a dosarului, cu memorare după putință sau la notarea datelor/informațiilor relevante, ori ca el să plătească, din fondurile proprii, sumele, în numele „clientului”.

3) În baza interpretării quasi restrictive a textului legal incident, solicitarea avocatului din oficiu de a fotografia, cu telefonul mobil, datele/informațiile relevante din dosar este adesea respinsă pe motivul neprevederii ei, ca și prerogativă, în codul de procedură penală.

4) Pe de altă parte, practica de a pune avocatul din oficiu, aflat în criză de timp, în situația de a memora sau a nota, școlărește, din mulțimea de date/informații din dosar, pe acelea relevante, lezează demnitatea avocațială, în condițiile în care procurorul și organul de cercetare penală studiază dosarul în confortul biroului și cu beneficiul gestionării informației și timpului. Avocatul, este pus, așadar, în situația de a-și extrage din dosar informațiile relevante, într-o încăpere, cel mai adesea, modest utilată și sub privirile scrutătoare ale agentului de poliție judiciară. În acest cadru, el apare, deci, ca un personaj care trebuie atent supravegheat și dirijat.

5) În sfârșit, opțiunea des întâlnită în practică, aceea de a delega organului de cercetare penală dreptul de a stabili avocatului data și durata consultării dosarului reprezintă o altă practică cu efect ofensator la adresa demnității avocațiale, ea generând o relație de subordonare a avocatului organului de cercetare penală. Și deoarece legea nu menționează ce se înțelege prin expresia „termen rezonabil”, avocatul din oficiu ajunge să fie, efectiv, la mila organului de cercetare penală cu privire la stabilirea datei și duratei de studiere, în practică existând destule exemple de abuzuri comise de unii care s-au crezut adevărați procurori de facto în relația cu avocații. Mai mult, se naște întrebarea legitimă: nu cumva tocmai în baza acestei nedefiniri organul de cercetare penală restrânge de facto avocatului accesul la dosar, atunci când îi stabilește data de consultare după două, patru sau chiar mai multe luni de la data emiterii ordonanței? Și în ce măsură conduita sa mai are relevanță penală?

IV. Posibile soluții

1) Interpretarea extensivă a textului de lege aplicabil. Deoarece activitatea de consultare a dosarului în faza de urmărire penală reprezintă regula, excepția fiind dată de restrângere, opinăm că sintagma „obținerea de fotocopii” poate fi interpretată lato sensu, în ipoteza în care avocatul din oficiu solicită fotografierea documentelor din dosar, cu telefonul mobil. Viziunea strictă și limitativă asupra conținutul activității de consultare a dosarului contravine deducției logice care rezultă din interpretarea sistematică a art. 94 alin. (1)-(4) C. pr. pen. și denotă o raportare greșită la această activitate, ea fiind percepută ca o excepție, deși excepția se referă strict la restrângere. Pe de altă parte, lezarea caracterului nepublic propriu urmăririi penale și imposibilitatea de anonimizare a datelor/informațiilor din dosar nu pot constitui argumente ale interpretării restrictive, câtă vreme avocatul din oficiu însuși este cel care va realiza fotografierea, el având dreptul de a cunoaște toate datele/ informațiile referitoare la justițiabil.

2) Invocarea unei excepții de neconstituționalitate cu privire la sintagmele: „pe cheltuiala clientului” și „într-un termen rezonabil”.


[1] I. MURARU și E.S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, ediția a XV-a, vol. I, Ed. CH. Beck, București, 2016, p. 167. Într-o altă definiție s-a precizat că: „în sens larg, dreptul la apărare [s.n.] cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, de a-și valorifica pretențiile sau de a dovedi netemeinicia pretențiilor adversarului.” [v. M. ANDREESCU și A: PURAN, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, ediția a IV-a revizuită și adăugită, Ed. CH. Beck, București, 2020, p. 313]. În fine, printr-o definiție, mai bine structurată, s-a defintit dereptul la apărare ca: „ansamblul regulilor și drepturilor procesuale care stau la îndemâna unei părți pentru a respinge învinuirile ce i se aduc și a-și dovedi nevinovăția [într-o cauză penală] sau pentru a-și susține pretențiile și a dovedi lipsa de temeinicie a pretențiilor adversarului [într-o cauză civilă]” [v. M. BĂLAN, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a statului și a constituției. Constituția română în context european, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 377].

[2] v. I. MURARU și E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 167; M. ANDREESCU și A. PURAN, op. cit., p. 313 și M. BĂLAN, op. cit., p. 377.

[3] „Nu există drept la apărare dacă nu ar exista în mod corelativ dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției, cerându-i acesteia să-i facă dreptate într-un raport juridic în care o altă persoană i-a încălcat drepturi determinate și interese legitime. Același drept de acuzare îl are și societatea, statul, când o persoană încalcă valori sociale ocrotite de legea penală. Există astfel, o conexiune procedurală între apărare și acuzare. Dreptul constituțional la apărare nu poate fi garantat în absența unei acuzații, a unei învinuiri și, respectiv a unui proces penal. Aceasta este concluzia care poate fi desprinsă din jurisprudența instanței de contencios constituțional din România. Nu poate fi invocat dreptul la apărare în absența acuzării”. C. IONESCU și C.A. DUMITRESCU [coord.], Constituția României. Comentarii și explicații, Ed. CH. Beck, București, 2017, p. 338.

[4] „Un loc deosebit în sistemul garanțiilor statutului juridic al persoanei îl ocupă garanțiile juridice, prin care se subînțelege totalitatea mijloacelor și modalităților juridice speciale, cu ajutorul cărora sunt realizate, protejate și apărate drepturile și libertățile, sunt reprimate încălcările acestora, sunt restabilite drepturile lezate”. O. MARIAN, Garanțiile juridice ale statutului juridic al personalității, în «Revista Națională de Drept», nr. 11, Chișinău, an 2014, p. 55 [v. și АБДУЛЛАЕВ М.И., Права человека и закон: Историко-теоретические аспекты, Юридический Центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004, c. 185, trimitere făcută de autor].

[5] „În ceea ce privește domeniul de aplicare a art. 53, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că restrângerea vizează doar drepturile fundamentale și nu orice drepturi subiective, indiferent că acestea izvorăsc din acte normative sau din acte consensuale, identificarea în concret a acestor drepturi revenind judecătorului constituțional [v. Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) și (2) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008]. Intervenția autorităților statale vizează doar exercițiul drepturilor fundamentale și nu poate afecta însăși existența sau substanța acestor drepturi. În acest sens, art. 53 precizează că restrângerile drepturilor și libertăților fundamentale pot să vizeze exercitarea acestora, dar nu pot să lezeze existența lor” [v. par. 46 din Decizia Curții Constituționale a Românei nr. 157 din 13 mai 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. f) și ale art. 4 din Ordonanța de urgență a guvernului nr. 21/2004 privind sistemul național de management al situațiilor de urgență, publicată în Monistorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020].

[6] M. ANDREESCU și A. PURAN, op. cit., p. 298; M. ANDREESCU, Proporționalitatea ca principiu de drept constituțional, în rev. «Universul Juridic», luna aprilie, nr. 4, București, an 2016, p. 38.

[7] Potrivit art. 115 alin. (6) din Constituție: „Ordonanțele de urgență nu pot […] afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție”. Este adevărat că, interdicția de afectare se referă strict la ordonanțele de urgență adoptate de executiv, dar ea este valabilă și în cazul legilor, în sensul că nici acestea nu trebuie să le afecteze, prin lipsă de predictibilitate, cum este cazul de față, unde fiind o situație excepțională și norma din lege nu este competă, să se ajungă ca ea să fie completată de acte inferioare [e.g. Hotărâri de Guvern, ordine de ministru etc.]. Termenul a afecta a fost explicat chiar de Curtea constituțională într-o decizie relativ recentă, în ea precizându-se că: „Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin. Curtea a arătat că verbul «a afecta» este susceptibil de interpretări diferite, așa cum rezultă din unele dicționare. Din punctul de vedere al Curții, aceasta urmează să rețină numai sensul juridic al noțiunii, sub diferite nuanțe, cum ar fi: «a suprima», «a aduce atingere», «a prejudicia», «a vătăma», «a leza», «a antrena consecințe negative»”. A se vedea: Decizia Curții Constituționale a României nr. 906 din 16 decembrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1, 2 și 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 25.01.2021 și Decizia Curții Constituționale a României nr. 1189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008.

[8] Într-o decizie de speță, Curtea Constituțională a precizat că: „atât art. 53, cât și documentele internaționale în materia drepturilor omului, de exemplu, Convenția europeană a drepturilor omului, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecție oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente sau situații, cu respectarea unor condiții, câtă vreme prin acestea nu este atinsă chiar substanța drepturilor”. Decizia Curții Constituționale a României nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009.

[9] R. ZIDARU, Unele considerații asupra dreptului de succesiune al ierarhilor și monahilor, astfel cum este el configurat în Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, în vol. «Conferinței Internaționale de Drept, Studii Europene și Relații Internaționale – Universalitatea patentă a dreptului succesoral. Lex succesionis între tradiție legislativă și valori moderne», Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 107.

[10] În legătură cu acest aspect, reputatul specialist Mihail Udroiu sibliniază: „după începerea urmăriri penale in rem și până la punerea în mișcare a acțiunii penale, procurorul poate restricționa prin ordonanță motivată consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale; astfel fiind reglementată o restricție a dreptului la apărare, aceasta trebuie să fie necesară și proporțională cu scopul urmărit, ceea ce impune procurorului obligația de a motiva, in concreto dispoziția de restricționare a accesului la dosar, iar nu în termini generici sau prin preluarea strict a textului legal” [v. M. UDROIU, Sinteze de procedură penală. Partea generală, Ed. CH. Beck, București, 2020, p. 419]. Într-un mod subtil, autorul face trimitere la nefericita practică, întâlnită în cazul unora dintre procurori, de copiere robotică a textului legal, fără oferirea vreunei motivări reale, atunci când se pune problema de restrângere a accesului la dosar. Personal, considerăm că această găselniță nu face decât să antagonizeze și mai mult cele două categorii profesionale.

[11] C. ONCESCU, O nouă modalitate (greșită) prin care este restricționat dreptul avocatului de a consulta dosarul de urmărire penală, articol publicat pe platforma juridice.ro. Disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/637960/o-noua-modalitate-gresita-prin-care-este-restrictionat-dreptul-avocatului-de-a-consulta-dosarul-de-urmarire-penala.html#_ftn1. Site accesat la data de 20.06.2022, ora 22:26 [ora României].

[12] Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015.

[13] „Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, care impun o evaluare globală [v. pct. 36 din cauza Boddaert c. Belgiei]. Pentru a examina dacă durata unei proceduri penale a fost rezonabilă, Curtea ia în considerare, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și pe cel al autorităților administrative și judiciare competente [v. pct. 99 din cauza König c. Germaniei; pct. 21 din cauza Neumeister c. Austriei; pct. 110 din cauza Ringeisen c. Austriei; a se vedea, de asemenea, pct. 67 din cauza Pélissier și Sassi c. Franței (MC) și pct. 45 din cauza Pedersen și Baadsgaard c. Danemarcei]. Complexitatea unei cauze poate ține, de exemplu, de numărul capetelor de acuzare, de persoanele implicate în procedură, cum ar fi inculpații și martorii, sau de dimensiunea internațională a litigiului [v. pct. 20 din cauza Neumeister c. Austriei: în speță, tranzacțiile în litigiu aveau ramificații în diferite țări, ceea ce a necesitat asistența Interpolului și punerea în aplicare a tratatelor de asistență judiciară reciprocă pentru a efectua anchete în străinătate, 22 de persoane fiind implicate, unele stabilite în străinătate]. O cauză prezintă, de asemenea, o complexitate foarte mare atunci când suspiciunile țin de infracționalitatea «gulerelor albe», de exemplu, o fraudă la scară largă care implică mai multe societăți sau tranzacții complexe care urmăresc să se sustragă de la controlul organelor de anchetă penală și care necesită o expertiză contabilă și financiară importantă [v. pct. 30 din cauza C.P. și alții c. Franței]. Chiar dacă o cauză prezintă o anumită complexitate, Curtea nu consideră ca fiind « rezonabile » perioade lungi inexplicabile de stagnare a procedurii [v. pct. 17 din cauza Adiletta și alții c. Italiei: în speță, o perioadă de treisprezece ani și cinci luni între sesizarea judecătorului de instrucție și interogarea suspecților și martorilor, o perioadă de cinci ani, respectiv o nouă perioadă de un an și nouă luni între momentul în care dosarul retransmis la magistratului care instrumenta cauza și o nouă retrimitere a părților în cauză în judecată]. Comportamentul reclamantului. Art. 6 nu impune reclamantului o cooperare activă cu autoritățile judiciare. Nu i se poate reproșa acestuia că s-a folosit pe deplin de căile de atac oferite de dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul său constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului pârât, care trebuie luat în considerare pentru a clarifica aspectul dacă procedura a depășit sau nu termenul rezonabil [v. pct. 82 din cauza Eckle c. Germaniei: în speță, reclamanții au produs în mod repetat incidente – în special, utilizarea sistematică a recuzărilor – de natură să amâne procedura, dintre care unele chiar puteau sugera o obstrucționare deliberată]. Comportamentul autorităților competente Art. 6§1 impune statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele de judecată să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale [v. pct. 24 din cauza Abdoella c. Țărilor de Jos și pct. 44 din cauza Dobbertin c. Franței]. Miza litigiului pentru reclamant trebuie să fie luată în considerare în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii. De exemplu, încarcerarea unei persoane aflate în arest preventiv constituie un element care trebuie luat în considerare pentru a se stabili dacă decizia a fost pronunțată într-un termen rezonabil în ceea ce privește temeinicia sa [v. pct. 24 din cauza Abdoella c. Țărilor de Jos: în speță, pentru cele 52 de luni de care a fost nevoie pentru soluționarea cauzei, a durat peste 21 de luni pentru a transmite, de două ori, dosarul către instanța supremă. Curtea consideră inacceptabile astfel de perioade lungi de stagnare, mai ales ca era vorba despre o persoană aflată în detenție].

[14] M. UDROIU, op. cit., p. 419.

[15] M. UDROIU, op. cit., p. 4; Gh. MATEUȚ, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 21.

[16] Potrivit art. 35 din Legea nr. 24/2000: „Pentru asigurarea unei succesiuni logice a soluțiilor legislative preconizate și realizarea unei armonii interioare a actului normativ redactarea textului proiectului trebuie precedată de întocmirea unui plan de grupare a ideilor în funcție de conexiunile și de raportul firesc dintre ele, în cadrul concepției generale a reglementării”. Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în temeiul art. 2 din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare, ea fiind modificată și completată prin: Legea nr. 49/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2007; Legea nr. 173/2007 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2007; Legea nr. 194/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 4 iulie 2007 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 9 iunie 2009.

Consultarea dosarului de către avocatul din oficiu în faza de urmărire penală – trei probleme majore was last modified: august 4th, 2022 by Radu Zidaru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista