Constituționalizarea dreptului penal modern: de la represiune la protecția valorilor fundamentale

1. Concept și premise ale constituționalizării dreptului penal

Constituționalizarea dreptului a fost numită în doctrina de specialitate ca un „fenomen juridic complex”, ce se manifestă începând cu adoptarea constituției unui stat și continuat pe parcursul exercitării mecanismelor constituționale special instituite pentru asigurarea supremației acesteia[1]. Astfel, fenomenul afectează întreg sistemul juridic al unui stat, determinând progresiv transformări la nivelul ramurilor de drept, în raport cu normele constituționale. Prin interpretarea evolutivă a normelor constituționale în raport cu cele de rang inferior, fenomenul constituționalizării dreptului se desfășoară în două sensuri complementare: pe de o parte, în sensul expansiunii normative a dispozițiilor constituționale și, pe de altă parte, în sensul interpenetrării normelor constituționale în sistemul juridic[2]. Expansiunea normativă a Constituției se concretizează prin introducerea în legea fundamentală a unor norme sau principii care, în mod tradițional, sunt specifice anumitor ramuri de drept, precum și, prin interpretarea normelor constituționale din care pot rezulta norme-principii noi cu statut constituțional. Interpenetrarea normelor constituționale în sistemul juridic se realizează prin aplicarea directă a Constituției în diferite ramuri de drept, rezultând o serie de norme cu o forță juridică superioară[3]. Unul dintre promotorii teoretizării fenomenului a fost prof. Louis Favoreu, care aprecia că asistăm la „umplerea rezervorului” de norme constituționale, respectiv la „impregnarea sau irigarea ordinii juridice cu norme constituționale”[4].

Premisele procesului de constituționalizare a dreptului au fost structurate de doctrină în mai multe categorii, printre care se evidențiază existența unei constituții și asigurarea supremației acesteia prin aplicarea unui mecanism jurisdicțional. Cu alte cuvinte, simpla existență a legii fundamentale nu este suficientă pentru realizarea procesului de constituționalizare, fiind completată cu instituirea unui sistem de control al constituționalității legilor și de garantare a supremației acesteia. Constituția are o valoare juridică superioară față de orice normă de drept, astfel că toate actele normative trebuie să se conformeze normelor și principiilor înscrise în legea fundamentală[5]. Controlul constituționalității legilor presupune activitatea de verificare a conformității legilor și a altor acte normative cu dispozițiile Constituției, asigurând o interpretare sistematică a normelor constituționale menită să anuleze normele contrare acesteia și să determine legiuitorul să acționeze în sensul armonizării normelor ordinare cu legea fundamentală. În acord cu cele exprimate în doctrină, jurisprudența constituțională devine, astfel, un catalizator al fenomenului de constituționalizare[6].

De asemenea, aplicabilitatea directă a Constituției, atât de către autoritățile statului, cât și de către particulari, în raporturile dintre aceștia, constituie o premisă a constituționalizării dreptului. Accesul diferitelor subiecte de drept (cetățeni, persoane juridice, alte entități, autorități etc.) la justiția constituțională accelerează procesul, asigurând impunerea valorii juridice constituționale supreme în sistemul normativ al statului. Doctrina de specialitate[7] subliniază că toate aceste premise sunt necesare, dar nu suficiente pentru realizarea fenomenului de constituționalizare a dreptului, întrucât procesul implică o componentă volițională, o voință politico-juridică în acest sens. Mai mult, constituționalizarea dreptului depășește procedura de verificare a conformității normelor cu constituția, aceasta fiind o veritabilă reconfigurare axiologică a întregului sistem juridic, deoarece fiecare normă juridică este chemată să își justifice legitimitatea în lumina valorilor fundamentale ale statului de drept. Din acest punct de vedere, datorită naturii sale coercitive, dreptul penal se constituie într-un spațiu sensibil și, deopotrivă, productiv de manifestare a exigențelor constituționale.

În prezent, dreptul penal trece printr-un proces de reconfigurare profundă ca urmare a transformării raporturilor între puterile statului și individ. Dacă în trecut drepturile fundamentale constituiau doar limite ale puterii sancționatoare a statului, astăzi acestea se constituie în veritabile instrumente de spiritualizare și de justificare a normelor de drept penal[8]. Astfel, doctrina numește acest proces ca un fenomen de trecere de la un „drept penal al statului” la un „drept penal al cetățeanului”[9]. Cu alte cuvinte, se poate afirma că, prin constituționalizarea dreptului penal, principiile și valorile constituționale se infiltrează în structura dreptului penal, orientându-l spre protecția drepturilor fundamentale. La nivel european, jurisdicțiile constituționale (Curtea Constituțională a Italiei, Consiliul Constituțional al Franței, Curtea Constituțională Federală a Germaniei, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – CEDO) au imprimat o nouă orientare a raportului dintre forța de coerciție a statului și protejarea drepturilor fundamentale[10].

Principiul constituțional prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României, potrivit căruia, „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, impune, în materie penală, ca nicio normă de sancțiune să nu poată fi menținută dacă încalcă valori fundamentale precum demnitatea, libertatea, egalitatea ori securitatea juridică. În acest sens, se poate constata, în jurisprudența constantă a Curții Constituționale, că respectarea Constituției reprezintă „o condiție de existență a normei penale”[11]. Principiu esențialmente de drept penal, nullum crimen nulla poena sine lege, este consacrat în art. 23 alin. (12) din Constituția României, vizând temeiul și condițiile în care se poate aplica o pedeapsă[12]. Fenomenul constituționalizării dreptului penal amplifică semnificația principiului legalității, stabilind că legea penală trebuie nu doar să existe, ci să fie clară, previzibilă și accesibilă[13]. Decizii recente ale Curții Constituționale subliniază faptul că imprecizia normei penale echivalează cu o atingere adusă demnității și libertății individului[14]. Mai mult, doctrina de specialitate arată, în repetate rânduri, că acuratețea legii penale nu este o cerință pur tehnică, ci se ridică la nivelul unei garanții constituționale, astfel că, fiecare cetățean trebuie să poată prevedea consecințele faptelor sale[15].

Un alt principiu deosebit de relevant în materia constituționalizării dreptului penal este principiul proporționalității, reglementat la art. 53 alin. (2) din Constituția României, potrivit căreia restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți „poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura să fie proporțională cu situația care a determinat-o”. În dreptul penal, principiul proporționalității guvernează atât definirea incriminărilor, cât și stabilirea pedepselor, astfel că nicio sancțiune nu poate depăși scopul legitim al protejării valorilor fundamentale. Jurisprudența Curții Constituționale relevă că scopul pedepsei nu este represiunea, ci protejarea echilibrată a ordinii de drept[16]. Sintetizând, putem spune că premisele teoretice ale constituționalizării dreptului penal se realizează în trei direcții principale respectiv, supremația constituției, ca izvor de validitate a tuturor normelor penale, protecția drepturilor fundamentale, care limitează puterea de incriminare și de sancționare a statului, precum și rolul justiției constituționale, care asigură conformitatea normelor penale cu principiile constituționale.

2. Jurisprudență constituțională și redefinirea valorilor penale

Curtea Constituțională este principalul actor al procesului de constituționalizare a dreptului penal, întrucât aceasta nu doar verifică conformitatea normelor penale cu litera Constituției ci, în mod progresiv, dirijează logica valorică a dreptului penal, interpretând normele constituționale privind limitele puterii de coerciție. Astfel, considerăm oportună prezentarea unor repere jurisprudențiale relevante în conturarea fenomenului de constituționalizare a dreptului penal. Unul din momentele cheie ale fenomenului a fost Decizia nr. 297/2018[17] a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Întrucât doctrina de specialitate a analizat deja în amănunt această decizie, ne limităm la a aminti că fundamentul juridic al acestei decizii a fost principiul previzibilității, Curtea constatând că textul de lege era lipsit de claritate, întrucât nu indica actele apte să o producă. Astfel, Curtea stabilește exigențele calității legii penale și anume „nu doar reglementarea clară, precisă și previzibilă a faptelor care constituie infracțiuni, ci și a condițiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora”[18].

Curtea a arătat că art. 155 alin. (1) din Codul penal era o normă imprevizibilă, întrucât nu era aptă să asigure că persoana poate să cunoască efectul întreruptiv al cursului prescripției, ceea ce contravine principiului previzibilității, care impune ca destinatarii trebuiau să cunoască acest efect în momentul în care s-a produs[19]. Doctrina a arătat că această decizie tinde la o „dezvoltare substanțială a principiului previzibilității”[20], întrucât Curtea Constituțională a intervenit într-un domeniu esențial al politicii penale, subordonând interpretarea penală exigențelor de previzibilitate și stabilitate impuse de Constituție. Ulterior, Curtea Constituțională a fost sesizată prin mai multe excepții de neconstituționalitate, fiind necesară verificarea din nou a previzibilității art. 155 alin. (1) din Codul penal. Prin Decizia nr. 358/2022[21] a Curții Constituționale, s-a arătat că instanțele judecătorești nu puteau pune în aplicare Decizia nr. 297/2018, datorită lipsei de intervenție a legiuitorului, din prisma faptului că, la momentul analizei, procesul penal avea o structură diferită în actualul Cod penal față de vechiul Cod penal. Doctrina a arătat că pasivitatea legiuitorului a generat o nouă situație de lipsă de claritate și previzibilitate[22].

De asemenea, prin Decizia nr. 589/2024[23], Curtea Constituțională, deși declară inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, reafirmă principiul legalității în dreptul penal, arătând că normele de procedură penală trebuie să respecte exigențele de claritate și previzibilitate. Curtea subliniază, din nou, că legiuitorul trebuie să pună în acord legislația cu deciziile sale, într-un „termen rezonabil”. Subliniem că, în cadrul procedurii a posteriori, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dacă  „în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, normele invalidate își încetează efectele[24]. În acord cu doctrina de specialitate[25], semnalăm că, în cadrul controlului a priori, nici o prevedere constituțională sau legală nu instituie un termen în care Parlamentul să fie obligat să pună de acord dispozițiile legale invaliditate cu decizia Curții[26]. În mod firesc, neîndeplinirea acestei obligații poate duce la grave situații de insecuritate juridică, afectând, în cele din urmă, statul de drept.

Decizia nr. 644/2024[27] a Curții Constituționale este relevantă din prisma rolului său de garant al supremației Constituției, și, implicit, de echilibrare a raporturilor interinstituționale. Respingând excepția de neconstituționalitate formulată împotriva art. 78, art. 83, art. 302, art. 346 alin. (3) lit. b) și alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea a preferat o abordare formal-procedurală și a evitat să se pronunțe asupra unor texte cu formulări vagi („după necesitate”), reafirmând principiul separației puterilor în stat și competența primară a Parlamentului în activitatea legislativă. Această abordare rezervată sugerează o autolimitare a Curții, preferând să nu intervină agresiv în activitatea legislativului. Subliniem că, în prezenta cauză, Curtea a constatat că, dispozițiile invocate nu încalcă principiul egalității și cel al dreptului la apărare și, totodată, sunt conforme cu jurisprudența anterioară a Curții și cu standardele CEDO privind echitatea procesului penal.