Considerații referitoare la utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor în procesul penal

I. Introducere

Criminalitatea constituie un obstacol semnificativ pentru funcționarea armonioasă a societății contemporane, iar de cele mai multe ori complexitatea și varietatea fenomenului infracțional generează dificultăți în procesul de identificare și tragere la răspundere penală a persoanelor implicate.

Metodele folosite și mijloacele tehnice diverse fac dificilă descoperirea și probarea activităților infracționale prin mijloacele legale tradiționale, motiv pentru care au fost reglementate metode apte din punct de vedere logistic să asigure realizarea unei probațiuni eficiente[1].

Legiuitorul român a reglementat, în cuprinsul Capitolului IV din CPP[2], o serie de metode speciale de supraveghere sau cercetare, care au natura juridică a unor procedee probatorii[3], utilizate pentru obținerea și administrarea mijloacelor de probă necesare aflării adevărului în procesul penal.

II. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor

În cursul urmăririi penale, conform art. 148 CPP, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor, dacă sunt îndeplinite anumite condiții prevăzute expres de legiuitor.

În scopul obținerii de mijloace de probă, aceștia culeg date și informații în baza ordonanței procurorului și pot participa la anumite activități autorizate, conform prevederilor art. 150 CPP, iar în cursul procesului penal, pot fi audiați în aceleași condiții ca și martorii amenințați.

Competența procurorului de a autoriza această metodă specială derivă din caracterul confidențial și tactic al măsurii, ce impune identificarea momentelor operative și posibilitatea adaptării condițiilor de autorizare, în funcție de mediul infracțional în care este integrat investigatorul sau colaboratorul[4].

În doctrina de specialitate, a fost promovată opinia conform căreia competența de autorizare a metodei speciale de cercetare a utilizării investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor ar trebui să revină judecătorului de drepturi și libertăți, având în vedere interferențele semnificative în normala exercitare a drepturilor fundamentale ale persoanei[5].

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CtEDO) a reținut că autorizarea de către procuror respectă standardele impuse și este suficientă pentru protejarea drepturilor, dacă este însoțită de garanții privind condițiile de autorizare, limitele în care acționează investigatorul, supravegherea efectivă a acestuia și controlul ulterior al unui judecător (Miliniene împotriva Lituaniei, 2008)^”[6].

Prima condiție prevăzută de legiuitor este existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate expres în cuprinsul art. 148 alin. (1) lit. a) CPP, caracterizate printr-un grad ridicat de pericol social abstract. În cuprinsul textului legal sunt menționate, de exemplu, infracțiunile de trafic de droguri, evaziune fiscală sau spălarea banilor, alături de alte infracțiuni de o gravitate similară ori pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.

În procesul de analiză a îndeplinirii condițiilor de autorizare se impune a fi avute în vedere criteriile conturate în practica CtEDO. Existența suspiciunii rezonabile presupune existența unor date sau informații apte să convingă un observator obiectiv și imparțial că persoana vizată de măsură ar fi putut săvârși o infracțiune (Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, 1990)[7]. De exemplu, s-a reținut că nu este suficientă simpla mențiune potrivit căreia poliția deține informații cu privire la implicarea unei persoane în traficul de droguri (Vanyan împotriva Rusiei, 2005)[8]. De asemenea, nu este suficientă o suspiciune întemeiată doar pe o sursă indirectă (Ramanauskas împotriva Lituaniei, 2008) sau pe o sursă care nu era de încredere (Khudobin împotriva Rusiei, 2006)”[9].

În contextul în care folosirea acestui procedeu probatoriu ridică probleme reale privitoare la dreptul fundamental la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO[10], dar și a dreptului la viață privată prevăzut de art. 8 din CEDO (Bykov împotriva Rusiei, 2009)[11], legiuitorul impune analiza necesității și proporționalității măsurii în raport de restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, având în vedere particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii.

Ultima condiție privește subsidiaritatea măsurii, având în vedere că autorizarea este permisă doar dacă probele sau localizarea și identificarea autorului faptei nu ar putea fi obținute în alt mod sau dacă obținerea lor în alt mod ar putea periclita ancheta ori dacă există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Legiuitorul a reglementat principiul subsidiarității, în contextul în care nu este adecvat ca o parte însemnată a probațiunii dintr-o cauză să fie reprezentată de acte ale investigatorilor sub acoperire, efectuate în faza actelor premergătoare[12]. Astfel, metoda de cercetare se impune a fi utilizată cu titlu de excepție, doar dacă alte măsuri, mai puțin intruzive, nu sunt apte să conducă la aceleași rezultate sau ridică obstacole semnificative de ordin practic[13].

III. Participarea autorizată la anumite activități

Organele judiciare, investigatorii sau colaboratorii pot participa la anumite activități autorizate, în scopul obținerii de mijloace de probă, cu respectarea unei proceduri și a unor condiții expres prevăzute de lege în cuprinsul art. 150 CPP.

Conform art. 138 alin. (11) CPP, participarea la anumite activități autorizate presupune săvârșirea unor acțiuni, precum efectuarea de tranzacții, operațiuni sau prestarea unui serviciu, desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent.

În această situație, dacă este necesar ca investigatorul sau colaboratorul să săvârșească acțiuni specifice laturii obiective a unei infracțiuni, se impune ca procurorul să autorizeze prin ordonanță participarea autorizată la anumite activități, situație în care faptele nu constituie contravenție sau infracțiune, dacă s-au desfășurat în baza și în limitele autorizării.

Condițiile impuse de legiuitor privind proporționalitatea și subsidiaritatea măsurii sunt similare celor reglementate de art. 148 CPP privind utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor, iar prin raportare la condiția existenței unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, lista infracțiunilor pentru care poate fi autorizată măsura este mai restrânsă, nefiind indicate explicit în textul legal infracțiunile contra securității naționale.

Aplicarea practică a acestui procedeu probatoriu implică probleme reale din perspectiva dreptului la un proces echitabil, având în vedere riscurile ca investigatorul sau colaboratorul să determine persoana cercetată să săvârșească o infracțiune. În acest sens, CtEDO a statuat constant în jurisprudența sa că rolul agentului sub acoperire trebuie să se limiteze expres la o investigare pasivă a activității infracționale, în sensul de a se alătura unei activități în curs de desfășurare, fără a o determina (Texeira de Castro împotriva Portugaliei, 1998)[14].

Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal în care sunt detaliate datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfășurat activitățile autorizate și descrierea dispozitivelor tehnice utilizate, în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere. Acest proces-verbal constituie un mijloc de probă derivat din activitatea desfășurată de investigator sau de colaborator, în care sunt consemnate elemente de fapt cu privire la activitatea infracțională desfășurată de persoana anchetată.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) CPP, precum şi de articolul 150 alin. (5) CPP, este obligatorie sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică, în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare[15].

Având în vedere considerentele expuse, în absența unui mandat emis de judecătorul de drepturi și libertăți, mijloacele de probă rezultate în urma supravegherii tehnice sunt obținute în mod nelegal și pe cale de consecință se impune a fi excluse în faza camerei preliminare.