Considerații referitoare la ordonanţa preşedinţială în aplicarea domeniului raporturilor de familie
Camelia Maria Cezara Ignătescu - noiembrie 1, 20201. Referindu-ne la istoricul instituției, pe drept cuvânt, s-a susţinut că ordonanţa preşedinţială a fost introdusă în legislaţia noastră cu ocazia modificării Codului de procedură civilă, în anul 1900, prin art. 66 bis alin. (II)[1], şi a luat o mare extensiune în practica judiciară. De exemplu, s-a afirmat că, procedura excepţională prevăzută de art. 66 bis C. pr. civ. era instituită de legiuitor în scopul de a se lua măsuri provizorii, câtă vreme situaţia de fapt a rămas neschimbată (rebus sie stantibus). În realizarea acestui scop, instanţele de judecată erau obligate, având în vedere competenţa atribuită de legiuitor, de a face, fără a examina fondul pricinii, o cercetare sumară a titlurilor părţilor pentru a stabili dacă dreptul, a cărui ocrotire se cere, are ori nu aparenţa unei situaţii legale.
În legătură cu denumirea de „ordonanţă preşedinţială”, păstrată de legiuitor, ca şi aceea folosită încă în limbajul curent judiciar de „ordonanţă de referat” sau „procedura refereului”, s-a susținut[2] că nu mai sunt corespunzătoare conţinutului textelor şi constituie, deci, o inadvertenţă. Explicația, după cum remarcăm, este de ordin istoric.
Pentru a marca această deosebire, s-a menționat că procedura a fost inspirată din dreptul francez, unde, la origine, ordonanţa se dădea de preşedinte, pe baza unui referat scris, făcut de organul de executare al unei hotărâri, asupra piedicilor întâlnite, ori de însăşi partea solicitantă, care întâmpina dificultăţi la valorificarea dreptului său. În acest fel, termenul de referat era destinat să deosebească acest fel de ordonanţe preşedinţiale de o altă categorie de ordonanţe, tot preşedinţiale, reglementată în materie necontencioasă, pe bază de cerere, atunci când preşedintele avea căderea legală să decidă singur[3].
Pe lângă acestea, adăugăm și faptul că ele se deosebesc şi de ordonanţele date de preşedinte în cadrul unui proces contencios, cum este ordonanţa de a se comunica pârâtului copie de pe acţiune cu invitaţia de a depune întâmpinarea; de a se comunica intimatului copie de pe recurs; de încuviinţarea executării unor obligaţii; de pregătirea procedurii de judecată a unei cereri de punere sub interdicţie: ori a unei cereri pentru constatarea dispariţiei sau morţii unei persoane etc.
Remarcăm, de asemenea, că instituția evocată a fost păstrată şi după modificarea adusă Codului în februarie 1948, în art. 581 şi art. 582 C. pr. civ., texte care au fost, de asemenea, modificate.
În prezent, sediul materiei ordonanţei preşedinţiale îl constituie prevederile art. 997-1002 (Titlul VI) din Codul de procedură civilă, republicat[4].
Pe linia acestor dispoziții generale, art. 997 alin. (1) C. pr. civ. în vigoare precizează că „instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.” De aici, rezultă clar că, instanţa de judecată poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţelor. Pornindu-ne de la această constatare, subliniem faptul că, aceasta, nu înseamnă că în absenţa unei dispoziţii expressis verbis, şi-ar înceta aplicarea în domeniul raporturilor de familie. Așa fiind, ele constituie dreptul comun în materie[5]. Bineînțeles, explicaţia ar trebui căutată în intenţia declarată a legiuitorului de a curma definitiv orice problemă pe marginea admisibilităţii ordonanţei preşedinţiale într-un domeniu atât de important şi delicat pentru viaţa de zi cu zi a omului, a societăţii în general.
Totodată, s-a mai pus problema că asemenea măsuri cu caracter urgent și provizoriu nu mai pot fi luate. În acest sens, menționăm că, în practica unor instanţe judecătoreşti, au fost respinse ca inadmisibile acele ordonanţe preşedinţiale formulate de către unul dintre soţi, în timpul procesului de divorţ, cu motivarea că, în urma abrogării dispoziţiilor art. 613 C. pr. civ., atari măsuri, fie ele chiar cu caracter urgent şi provizoriu, nu mai pot fi luate[6].
S-a arătat însă că acest punct de vedere este greșit. S-a motivat, în această privință, că legea însăşi face trimitere la procedura ordonanţei preşedinţiale. Chiar mai înainte de prima zi de înfăţişare, deci imediat după introducerea acţiunii de divorţ, se pot lua pe această cale măsuri vremelnice cu privire la reşedinţa deosebită a soţilor, la încredinţarea copiilor minori şi la pensia de întreţinere. De aceea, ruperea raporturilor normale dintre soţi cu toate că între ei căsătoria încă subsistă, deci ei au unul faţă de celălalt calitatea de soţi, poate crea situaţii care să pericliteze îndeosebi creşterea şi educaţia copiilor. Până ce instanţa de judecată va pronunţa divorţul şi va încredinţa copiii unuia dintre părinţi sau unei terţe persoane, sunt deseori necesare măsuri provizorii, de exemplu, încredinţarea copiilor unui părinte şi respectiv obligarea celuilat părinte, care a părăsit domiciliul conjugal, la plata unei pensii de întreţinere pentru copii şi eventual şi pentru celălalt soţ, dacă se găseşte în nevoie şi este incapabil de muncă.
În schimb, constatăm, tot în practica judiciară, că s-a decis, în cazul când, în executarea hotărârii de divorţ care atribuise locuinţa unuia dintre soţi, celălalt soţ fusese evacuat, acesta din urmă nu poate fi reintegrat în locuinţă pe calea ordonanţei preşedinţiale.
2. Nu vom insista asupra structurii sale juridice[7], dar vom sublinia sumar condiţiile de admisibilitate ale acestei instituţii procedurale, și anume: urgenţa; caracterul provizoriu şi neprejudecarea (nerezolvarea) fondului cauzei deduse judecăţii. Astfel:
a) În legătură cu prima condiție (urgența[8]), menționăm că, acest caracter se deduce implicit din expunerea limitativă a aplicaţiilor sale practice în procesele de divorţ și nu numai.
După părerea noastră, art. 997 C. pr. civ. a fost pus de acord cu evoluţia practicii judiciare, dându-i-se un conţinut destul de larg, pentru a se putea recurge la calea ordonanţei preşedinţiale ori de câte ori protecţia dreptului nu poate fi realizată, eficace, pe calea acţiunii de drept comun. Această condiție este subliniată de legiuitor, care vorbeşte de luarea de măsuri provizorii „în cazuri grabnice”.
În legătura cu aceasta, instanţa apreciază urgenţa in concreto, în raport de circumstanţele obiective ale cauzei. De regulă, criteriile subiective sunt irelevante. Rezultă că, oricât de mare ar fi necesitatea creditorului de a obţine plata sumei ce i se datorează, de pildă, cazul unei operaţii chirurgicale, ea nu justifică obţinerea unei ordonanţe preşedinţiale. Pe de altă parte, subliniem că, aceasta nu înseamnă că, nu sunt şi cazuri în care, în aprecierea instanţei, nu intră şi un element subiectiv. În acest sens, amintim, acordarea unei pensii de întreţinere între soţi.
În aceste condiții, ori de câte ori în timpul căsătoriei se impun „măsuri provizorii în cazuri urgente” cu privire la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere, inclusiv folosinţa spaţiului locativ, alocaţia de copii, ordonanţa preşedinţială se va întemeia pe dispoziţiile art. 997 C. pr. civ.[9], iar dacă o atare procedură sumară şi excepţională este utilizată în timpul procesului de divorţ, atunci ea va fi argumentată în drept pe dispoziţiile de aplicare generală.
Uneori urgenţa este apreciată chiar de legiuitor. Aceasta se întâmplă în acele cazuri în care legea însăşi, într-o anumită materie, trimite la procedura ordonanţei preşedinţiale, cum am arătat mai sus, în materie de divorţ, de asemenea pentru chestiunile privitoare la încredinţarea provizorie a copiilor, plata pensiei de întreţinere şi problema locuinţei[10], în materie de strămutare.
Tot pe calea ordonanţei preşedinţiale, instanţa poate da dispoziţii cu privire la folosinţa bunurilor comune ale soţilor sau ca soţul ce a fost izgonit din domiciliul conjugal să-şi ridice bunurile sale personale, ori ca cel care a părăsit voluntar domiciliul conjugal, ridicând bunuri personale ale celuilalt soţ, să le restituie.
Pe lângă aceasta, mai enumerăm și categoriile generale de situaţii caracterizate prin urgenţă, şi anume: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere; prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara și înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări[11].
Urgenţa fiind o condiţie necesară cerută de lege, care ţine de natura instituţiei, instanţa de judecată este obligată să o constate pentru a da ordonanţă preşedinţială.
Precizăm faptul că ordonanţa de admitere sau de respingere a cererii trebuie motivată [în cel mult 48 de ore de la pronunțare, art. 999 alin. (4) C. pr. civ.] şi este supusă instanţei de apel care, în sistemul procedural în vigoare, verifică atât legalitatea cât şi temeinicia hotărârii.
Potrivit alin. (2) al art. 1.000 C. pr. civ., instanța de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta. De pildă, în practica judiciară s-a decis că instanţa superioară nu este competentă să dispună pe cale de ordonanţă preşedinţială suspendarea executării unei hotărâri pronunţate de o instanţă inferioară, deoarece ordonanţa preşedinţială este totdeauna premergătoare sau concomitentă cu judecarea unei acţiuni de fond, neputând fi ulterioară hotărârii definitive date asupra litigiului, cu singura excepţie privitoare la înlăturarea piedicilor la executarea silită.
Spre deosebire de judecata la prima instanţă, judecata în apel se face totdeauna cu citarea părţilor, dar cu urgenţă şi precădere faţă de procesele de drept comun. Calea de atac, în toate cazurile în care competența de primă instanță, aparține curții de apel recursul.
Potrivit art. 1.000 C. pr. civ., ordonanţa preşedinţială, de admiterea sau de respingerea cererii, poate fi atacată cu recurs. Dar nu numai atât.
Fiind o hotărâre judecătorească, ordonanţa preşedinţială rămasă definitivă, ca şi hotărârea dată în recurs asupra ei, sunt susceptibile a fi atacate conform art. 1.000 alin. (5) C. pr. civ., cu contestația la executare.
Deşi textul vorbeşte numai de contestarea executării, nu face îndoială că părţile au deschisă şi calea contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 503-508 C. pr. civ., adică atât contestaţia bazată pe necompetenţa absolută a instanţei sau pe viciul de procedură – când judecata s-a făcut cu citarea părţilor precum şi contestaţia specială în recurs pentru eroare materială sau omisiune de a se examina un motiv de casare.
Observația de mai sus ne duce la concluzia că ordonanţa preşedinţială este executorie de drept și nu are putere de lucru judecat faţă de procesul de fond; de altfel, nici chiar faţă de o altă ordonanţă pronunţată anterior în aceeaşi cauză, fireşte, dacă circumstanţele avute iniţial în vedere au dispărut.
Caracterul acesta, executoriu, decurge din natura însăşi a măsurii luate, întrucât ea are totdeauna la bază ideea de urgenţă şi de preîntâmpinarea unei pagube ireparabile. De pildă, practica judiciară a dovedit că de multe ori instanţele pronunţă ordonanţe preşedinţiale în materii în care nu sunt autorizate să ia astfel de măsuri, sau fac o generalizare periculoasă a acestei proceduri, de exemplu, cu ignorarea limitelor în care au dreptul să anticipeze fondul procesului, pronunţă adevărate hotărâri de fond, după o judecată superficială şi arbitrară. De aceea, socotim ca a fost bine dezbătut dispoziţia art. 1.000 alin. (2) C. pr. civ., care a dispus că instanţa de apel poate suspenda executarea, până la judecarea apelului, dar numai cu obligaţia depunerii unei cauţiuni, pe care o fixează. Această dispoziţie legală, prudentă în multe cazuri, împiedică măsuri luate de instanţele de fond cu uşurinţă şi care ar putea provoca prejudicii grave, uneori ireparabile.
Pentru a asigura executarea imediată a măsurii ordonate, art. 997 alin. (3) C. pr. civ. dă dreptul instanţei ca, atunci când pronunţă ordonanţa, eventual şi ulterior, să decidă dacă executarea se va face fără somaţie sau fără trecerea unui termen. În modul acesta s-a înlăturat controversa ivită în trecut în practica judiciară.
Deşi ordonanţa preşedinţială are, în formă şi în fond, caracterele unei hotărâri judecătoreşti, totuşi în literatura juridică şi în practica judiciară s-a decis constant că ea nu poate avea putere de lucru judecat faţă de procesul de fond în curs de judecată sau angajat ulterior între părţi. Consecinţa este firească, din moment ce obiectivul urmărit într-o astfel de cerere constă numai în luarea unor măsuri de fapt cu caracter vremelnic, fără a se prejudeca fondul dreptului litigios. S-a susținut că, o judecată, bazată numai pe aparenţa dreptului şi în care părţile deseori sunt împiedicate să-şi administreze toate probele, nu poate duce la o hotărâre care să împiedice, prin excepţia lucrului judecat, judecata de fond.
Deşi legea nu prevede în mod expres că ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat la fond, totuşi acest caracter al ei, rezultă implicit din lege, care precizează că se poate da ordonanţă chiar atunci când există judecată asupra fondului dreptului şi că ordonanţa este vremelnică.
O altă problemă discutată a fost aceea dacă ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat într-o altă cerere de ordonanţă preşedinţială. Soluţia la care s-a oprit practica judecătorească, aproape în unanimitate, a fost aceea că ordonanţa îşi poate produce toate efectele atât timp cât există împrejurările de fapt care au justificat pronunţarea ei şi, de aceea, legea prevede că are un caracter vremelnic. Dacă, de exemplu, a fost oprită o construcţie nereglementară care ameninţa clădirea vecină – după luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului ce justificase oprirea lucrării – se poate cere desfiinţarea ordonanţei. Tot astfel, în materie de încredinţarea copiilor în timpul divorţului sau de plata pensiei de întreţinere, dacă se face dovada că soţul căruia copilul a fost încredinţat nu îngrijeşte de copil sau că situaţia materială a părţilor s-a schimbat, pe aceeaşi cale a ordonanţei preşedinţiale, se poate reveni asupra măsurii care fusese luată sau ea poate fi modificată. În această materie nu există drepturi câştigate, tocmai pentru că nu a avut loc o judecată de fond. Totuşi, atât timp cât starea de fapt, care a justificat măsura ordonată, a rămas neschimbată, nimic nu justifică revenirea asupra ei şi, în acest sens deci, se poate vorbi de o putere relativă de lucru judecat. Numai dacă această stare de fapt se schimbă, pe calea unei noi ordonanţe, instanţa poate lua măsurile corespunzătoare noilor împrejurări. În această materie, deci, nu se poate vorbi, în principiu, de dezinvestirea instanţei.
b) A doua condiţie prevăzută de art. 997 alin. (1) C. pr. civ. este ca măsura ordonată de instanţă să fie provizoriu (vremelnică). În legătură cu aceasta, menționăm că, instanţa de judecată, pe drept cuvânt, nu rezolvă în fond litigiul dintre părţi, nu soluţionează fondul dreptului contestat, aceasta dispune numai unele măsuri de fapt pe care le socoteşte necesare pentru conservarea dreptului sau preîntâmpinarea pagubei. De exemplu, interzicerea continuării unei construcţii. Cu toate acestea, s-a stabilit că, uneori măsura ordonată pe această cale coincide cu soluţia care se va da eventual în procesul de fond, de pildă, încredinţarea copilului minor unuia dintre părinţi, expulzarea din imobil a persoanei care a intrat abuziv, dar aceasta nu alterează caracterul provizoriu al măsurii, întrucât ordonanţa președințială nu are putere de lucru judecat şi chiar asupra ei se poate reveni, dacă se schimbă situaţia de fapt. Din modul în care legiuitorul a reglementat ordonanța președințială, se desprinde clar ideea că măsura provizorie decurge, astfel, fie din însăşi natura măsurii luate, fie din cuprinsul ordonanţei care poate arăta expres că ea îşi produce efectele numai un anumit timp, de exemplu, așa cum am mai arătat, pe durata procesului de divorţ.
În principiu, acest caracter rezultă implicit sau explicit, şi, în orice caz, instanţa de judecată trebuie să se abţină să ia pe această cale măsuri care rezolvă fondul litigiului şi nu mai sunt succeptibile de a fi ridicate şi a se restabili situaţia de fapt anterioară. De exemplu, dărâmarea unei construcţii.
c) O a treia condiţie prevăzută de art. 997 alin. (1) este ca măsura luată să nu prejudicieze asupra fondului dreptului. Problema ce se pune, la această condiție, este aceea dacă judecătorul, când rezolvă o cerere de ordonanţă preşedinţială, are de cercetat fondul însuşi al dreptului discutat între părţi?
Răspunsul la această întrebare, decurge din cea anterioară, și anume că, judecătorul când rezolvă o cerere de ordonanţă preşedinţială, nu are de cercetat fondul însuşi al dreptului discutat între părţi, ci numai aparenţa acestui drept.
Considerăm, ca și alți autori, că legea dă drept judecătorului să facă un examen sumar al cauzei, să „pipăie fondul”, pentru a vedea de partea cui este aparenţa dreptului[12]. S-a arătat în această privință că, oricât de provizorie este măsura pe care o ordonă şi deşi nu pronunţă o hotărâre definitivă cu putere de lucru judecat, totuşi judecătorul nu poate fi oprit să examineze sumar pretenţiile reciproce ale părţilor, anticipând oarecum, pe baza materialului probator ce-i stă la dispoziţie, eventuala soluţie pe care o va da la fond. De aceea, starea de fapt a unui proces se împleteşte totdeauna indisolubil cu cea de drept şi judecătorul, atunci când ordonă chiar o măsură provizorie, trebuie să fie convins că această măsură este justă şi conformă cu dreptul.
3. Față de considerentele expuse, este important de reținut că măsurile luate de instanţă, în cursul procesului de divorţ, sunt: accesorii, în sensul că, în principal, ele se grefează pe existenţa unui proces de divorţ; executorii de drept [art. 997 alin. (2) C. pr. civ.] şi, ca atare, devine inutilă învestirea ordonanţei preşedinţiale cu formulă executorie; vremelnice, sau, altfel spus, măsurile luate în cazurile grabnice se circumscriu, dar nu neapărat procesului de divorţ; provizorii, adică hotărârea dată pe această cale sumară şi excepţională, numai cu „pipăirea” fondului, de regulă, nu are autoritate de lucru judecat faţă de procesul care are aceeaşi cauză, dar se soluţionează pe calea procedurii ordinare, și, în sfârşit, aceste măsuri se caracterizează şi prin oficialitate. Cu toate acestea, observăm că, în literatura de specialitate, măsurile ordonate de instanţă pe timpul procesului de divorţ au următoarele caractere: a) sunt accesorii; b) sunt vremelnice; c) sunt provizorii.
Mai adăugăm la această concluzie că problemele pe care le poate ridica instituția ordonanței președințiale nu se opresc aici, le-am expus foarte succint însă pe cele mai semnificative din punct de vedere teoretic și practic, în considerarea faptului că ele vor putea constitui o bază de discuții pentru juriștii din domeniul dreptului.
Bibliografie
1. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015
2. Ilie Stoenescu, Ordonanţa preşedinţială, în L.P. nr.12/1956
3. Constantin Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Editura Academiei, Bucureşti, 1976
4. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilbestein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] A se vedea Ilie Stoenescu, Ordonanţa preşedinţială, în L.P. nr. 12/1956, p. 1442. Teza subliniată ulterior și de alți autori. În acest sens, a se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p. 804, nota de subsol 3.
[2] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 804.
[3] Ibidem, p. 805.
[4] Legea nr. 134/2010 a intrat în vigoare, după mai multe amânări, în februarie 2013, prin Legea 76/2012 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Monitorul Oficial 365/2012.
[5] A se vedea Ilie Stoenescu, Ordonanţa preşedinţială, op. cit., p. 1442.
[6] Constantin Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 95.
[7] Pentru detalii, a se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, op. cit., p. 805.
[8] Amintim că art. 66 bis C. pr. civ. conţinea o formulare; generică, astfel:„cazuri grabnice pentru păstrarea unui drept, care s-ar păgubi prin vreo întârziere”. În legătură cu aceasta, menționăm că, această formulare s-a dovedit nesatisfăcătoare şi practica judiciară a extins-o treptat, pentru a da textului un conţinut elastic şi capabil să corespundă exigenţelor vieţii juridice. Lacuna principală consta în faptul că textul punea prea mult accentul pe caracterul conservator al dreptului. S-a susţinut de aceea, că rolul exclusiv al acestei proceduri speciale se limitează la menţinerea unei stări de fapte existente şi, în cazul în care această stare de fapt a fost modificată, la restabilirea situaţiei anterioare. Urgenţa era restrânsă la acele cazuri în care pericolul ce ameninţa dreptul era iminent, iar prejudiciul ireparabil. S-a constata că, practica judiciară a trecut însă peste acest cadru îngust, recunoscând instanţei dreptul de a „pipăi fondul”, pentru a cunoaşte aparenţa dreptului printr-o cercetare sumară a cauzei şi a îngădui luarea nu numai de măsuri conservatorii, dar şi orice alte măsuri socotite necesare pentru protecţia dreptului ameninţat sau lezat. Pentru discuţii, a se vedea I. Stoenescu, op. cit., p. 1443.
[9] Într-o opinie diferită, se arată că utilizarea acestei proceduri se grefează pe existenţa unei acţiuni de fond. A se vedea E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilbestein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pp. 361-363. Instanţa supremă a infirmat însă acest punct de vedere.
[10] De exemplu, după ce divorţul a fost pronunţat, dar instanţa nu a rezolvat chestiunea locuinţei soţilor, nu se mai poate recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale pentru a se dispune evacuarea din locuinţă a unuia dintre soţi, mai ales că ambii soţi sunt titularii contractului de închiriere, iar nu numai cel care a semnat contractul.
[11] A se vedea, pe larg, Curtea Timişoara, Ordonanța preşedințială, nr. 1987/1952, Justiţia Nouă nr. 5/1952, p. 792.
[12] A se vedea Ilie Stoenescu, Ordonanţa preşedinţială, op. cit., p. 1446.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.