Considerații referitoare la asigurarea obligatorie a locuințelor: o nouă contribuție socială?

A. Asigurarea de bunuri: protecția bunurilor publice și private

Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit (art. 2199 C. civ.).

În raport de obiectul lor, asigurările se clasifică în: asigurări de bunuri, asigurări de persoane și asigurări de răspundere civilă.

În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite (art. 2214 C. civ.).

Condiția cerută ad validitatem este ca asiguratul „să aibă un interes” cu privire la bunul asigurat (art. 2215 C. civ.)[1].

În asigurarea de bunuri, interesul asigurat constă în dauna efectivă, evaluabilă în lei, pe care asiguratul o poate suferi, în caz de pierdere sau degradare a bunului asigurat[2].

Practic, lipsa interesului în asigurare atrage refuzul asigurătorului de a încheia contractul, iar pierderea interesului pe durata contractului determină încetarea acestuia. Astfel, atunci când pieirea totală sau parțială a bunului nu produce niciun fel de prejudiciu în patrimoniul unei persoane, rezultă că acesta nu are un interes în asigurare și deci, nu va putea să încheie valabil un contract (în considerația bunului respectiv)[3].

Nerespectarea condiției de ordine publică atrage nulitatea absolută a contractului de asigurare[4].

Asiguratul poate fi orice persoană fizică sau juridică, ce are un interes patri­monial pentru conservarea bunului asigurat.

Obiectul asigurării este un bun mobil sau imobil, supus unui risc. Bunul poate fi unul individual deter­minat, de gen sau chiar un bun viitor (de exemplu, un autoturism ce urmează a fi confecționat).

Riscul asigurat reprezintă un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care pot fi supuse bunurile pe durata contractului, eveniment ce nu se produce din voința asiguratului sau a beneficiarului asigurării[5].

Principala obligație a asiguratului este plata primei de asigurare.

Prima de asigurare se stabilește, în principal, în raport de valoa­rea bunului, dar și de cuantumul indemnizației de asigurare.

Valoarea despăgubirii datorate de asigurător depinde și de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat.

De precizat că, în contract, se poate include o clauză prin care asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franșiză, în privința căreia asigurătorul nu este obligat să plătescă despăgubire[6].

Asigurările de bunuri au caracter indemnitar[7] (scopul asigurării fiind numai de diminuarea pagubelor cauzate prin pro­ducerea evenimentului asigurat).

Rezultă că supraasigurarea nu este permisă, deoarece ar putea stimula interesul asigu­ratului pentru producerea evenimentului[8].

În acest context, părțile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franșiză, în privința căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire [art. 2217 alin. (2) C. civ.].

Asigurarea de bunuri poate fi parțială sau multiplă.

Asigurarea este parțială, atunci când suma asigurată este inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract și valoarea bunului (art. 2218 C. civ.).

Atunci când asigurarea est multiplă, asiguratul trebuie să declare existența tuturor asigurărilor referitoare la același bun, atât la data încheierii contractelor, cât și pe parcursul executării acestora [art. 2219 alin. (1) C. civ.].

În cazul de mai sus, fiecare asigurător este obligat la plată proporțional cu suma asigurată și până la concurența acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului [art. 2219 alin. (2) C. civ.].

Deoarece asigurarea de bunuri nu are caracter intuitu personae, înstrăinarea bunului asigurat nu va deter­mina încetarea contractului de asigurare. Astfel, și după înstrăinarea inter vivos sau mortis causa a bunului, con­tractul va produce efecte dar, de această dată, între asigurător și dobânditor [art. 2220 alin. (1) C. civ.].

În schimb, atunci când asiguratul nu comunică asigurătorului înstrăinarea survenită și dobânditorului existența contractului de asigurare, asiguratul va fi obligat să plătească primele care devin scadente ulterior datei înstrăinării [art. 2220 alin. (2) C. civ.].

În general, sunt asimilate asigurărilor de bunuri și asigurările de credite și garanții și asigurările de pierderi financiare[9].

Asigurările de credite și garanții pot avea drept obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata prețului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanții directe sau indirecte, precum și altele asemenea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigurărilor [art. 2221 alin. (1) C. civ.].

În cadrul asigurării de credite comerciale, condiția cauzei este importantă și își are izvorul în diferite raporturi juridice dintre creditorul asigurat și debitorul raporturilor comerciale principale.

În contextul de mai sus, creditorul își poate asigura creanțele prezente și viitoare pe care le are sau care se vor naște împotriva oricărui debitor prezent sau viitor.

Astfel, spre deosebire de creditele financiar-bancare, care presupun existența creanței la momentul încheierii contractului, asigurarea creditelor comerciale poate avea ca obiect și creanțe nenăscute (viitoare)[10].

Atunci când, în contract, s‑a convenit acoperirea riscului ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s‑a acordat, asigu­rătorul nu poate condiționa plata indemnizației de asigurare de declanșarea de către asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită [art. 2221 alin. (2) C. civ.].

În lipsa unei stipulații contractuale contrare, indemnizația plătită asiguratului trebuie să acopere paguba efectivă și beneficiul nerealizat, incluzându‑se și cheltuielile generale, precum și cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat [art. 2222 C. civ.].

Procedural, atunci când a fost pricinuită o pagubă pentru care este responsabilă o terță persoană (și pentru care păgubitul a încheiat o asigurare de bunuri), asiguratul are la dispoziție:

a) o acțiune întemeiată pe dreptul comun ori,

b) o acțiune directă, derivată din contractul de asigurare.

De precizat că asiguratul nu poate însă uza simultan de cele două acțiuni (de mai sus) deoarece despăgubirea nu poate depăși valoarea reală a bunului, supraasigurarea fiind interzisă.

B. Asigurări facultative și asigurări obligatorii de bunuri

În raport de natura voințelor care dau naștere contractului de asigurare, asigurările pot fi facultative sau obligatorii.

Asigurarea de bunuri facultativă este cea în care drepturile și obligațiile asigurăto­rului, respectiv cele ale asiguratului, precum și toate clauzele contractuale se stabilesc de părți, prin contract.

În consecință, asigurarea facultativă este expresia exclusivă a voințelor părților.

Asigurarea de bunuri este obligatorie atunci când persoanele fizice sau juridice sunt obli­gate de norma imperativă a legii să încheie un contract de asigurare, în condiții prestabilite.

Doctrinar problema contractelor obligatorii („impuse”, „forțate”) este una disputată.

Contractele forțate sau impuse sunt cele pe care suntem obligați să le încheiem prin lege, în condițiile stabilite tot de lege[11].

Doctrinar, limitele voinței sunt cuprinse în conceptul conformității con­trac­tului cu ordinea publică și bunele moravuri[12].

În practică, contractele „obligatorii” sunt regăsite de regulă, în domeniul asigurărilor, dar și în alte manifestări bilaterale de voință, precum locațiunile de bunuri imobile etc.

Teoretic, asigurarea obligatorie își are suportul în principiul potrivit căruia părțile sunt libere să încheie orice contracte, dar în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri (art. 1169 C. civ.).

Caracterul obligatoriu al asigurării privește deter­minarea per­soa­nelor fizice sau juridice asigurate, precum și obligațiile părților contractante.

Cu toate cele de mai sus, caracter contractual al asigurării obligatorii se păstrează deoarece încheierea contractului este rodul acordului de voințe al părților: asiguratul și asigurătorul[13].

În cursul evoluției sale, asigurarea obligatorie a apărut mai întâi, în scopul protejării terțului păgubit prin accidente de circulație, prin punerea la dispoziția acestuia a unui mijloc contractual, mai direct și eficient de recuperare a daunelor suferite.

Potrivit regulilor generale instituite de Codul civil, asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale (art. 2213 C. civ.).

Cele mai cunoscute asigurări în materie sunt: asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și asigurarea locuințelor.
DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] În acest sens, pentru „prevenirea producerii riscului asigurat”, asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat iar asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreținut, în condițiile stabilite prin contract [art. 2216 alin. (1) și (2) C. civ.].

[2] Astfel, asigurarea de bunuri este o asigurare contra pagubelor (de daune); a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999, pp. 500-502.

[3] De aceea, în polițele de asigurare ce poartă asupra unui bun, de regulă, se menționează că înstrăinarea acestuia atrage și încetarea contractului; a se vedea V. Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 257; C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, București, 1999, p. 46.

[4] În schimb, „Absența riscului atrage rezilierea, și nu nulitatea absolută a contractului”; a se vedea M.-M. Pivnicieru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 20.

[5] A se vedea I. Sferdian, Dreptul asigurărilor, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 166 și urm.

[6] A se vedea C. Spasici, Contracte speciale. Reglementate în Codul civil, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 251.

[7] Potrivit principiul indemnitar, asiguratul nu trebuie să sufere nicio pierdere, dar nici să obțină vreun beneficiu; a se vedea L. Stănciulescu, Dreptul contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 486.

[8] A se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 503-505.

[9] Într-o altă opinie, asigurările de credite și garanții și asigurările de pierderi financiare „fac parte din grupa asigurărilor generale și sunt reglementate, în mod original și primordial”; a se vedea T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 298-299.

[10] A se vedea V. Nemeș, G. Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 769.

[11] În cazul refuzului de a contracta legea prevede sancțiuni administrative (amenzi administrative) ori civile (amenzi cominatorii, daune cominatorii): a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 131.

[12] Acceptarea generală a contractelor obligatorii (forțate) are loc în cadrul reconsiderării principiului autonomiei de voință, cu consecința declinului libertății de a contracta și al forței obligatorii a voinței; a se vedea L. Stănciulescu, op. cit., pp. 32-33.

[13] În perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 136/1995, a operat „asigurarea prin efectul legii”, reglementată de Decretul nr. 471/1971 (în prezent, ambele abrogate).

Considerații referitoare la asigurarea obligatorie a locuințelor: o nouă contribuție socială? was last modified: February 23rd, 2022 by Camelia Spasici

Only registered users can comment.

Arhiva Revista