Consideraţii generale în legătură cu răspunderea penală
Cristinel Ghigheci - martie 1, 2018 Abstract
The commission of a crime gives rise to a criminal legal relationship of conflict between the
active subject (the person who committed the offense), on the one hand, and the passive subject of the
offense (the state as a representative of the society), on the other. This legal relationship. By virtue of
this legal relationship, the state has the right to use criminal proceedings against the offender, to
prosecute, apply and execute the sentence, and the latter has the obligation to answer for the
committed offense and to execute the punishment has been applied. This theory is a transposition in
the field of criminal liability of the social contract theory, developed by the french enlightenment
philosopher Jean Jacques Rousseau.
Keywords: criminal liability, criminal legal relationship, social contract theory
Săvârșirea unei infracțiuni produce întotdeauna un dezechilibru în societate, care impune o reacție de „autoapărare” din partea acesteia. De la crearea primelor forme de organizare statală, sarcina pedepsirii celor care au încălcat normele de conviețuire socială a fost preluată de către stat, nemaifiind lăsată în sarcina exclusivă a persoanelor vătămate. Dacă la început nu exista o distincție clară între formele de răspundere, operând o confuzie între răspunderea civilă și cea penală, ulterior s‑a făcut o astfel de distincție, statul preluând doar sarcina tragerii la răspunderea penală, în timp ce tragerea la răspundere civilă a rămas în principal în sarcina persoanelor vătămate.
În anumite sisteme de drept, cum sunt sistemele anglo‑saxone, cele două forme de răspundere nu sunt nici în prezent atât de clar delimitate, astfel încât, în Anglia, răspunderea civilă delictuală nu vizează în principal reparația prejudiciului, ci coerciția[1]. Din acest motiv, atunci când mai multe persoane sustrag o anumită sumă de bani, fiecare dintre acestea este obligată la plata în întregime a sumei sustrase, fapt care în alte sisteme de drept ar fi de neconceput.
Așadar, separarea netă a reparării prejudiciului de funcția de prevenție, care în sistemul nostru de drept îi este recunoscută doar pedepsei, nu este acceptată în toate sistemele de drept. În realitate, se poate susține că și repararea prejudiciului, ca urmare a tragerii la răspundere civilă, contribuie la realizarea funcției de prevenție a săvârșirii de noi fapte ilicite.
Urmând însă tradiția franceză cu privire la răspunderea penală, în doctrina noastră este unanim admis că săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unui raport juridic penal de conflict între subiectul activ (persoana sau persoanele care au săvârșit, în calitate de autori, instigatori sau complici, o infracțiune fapt consumat ori o tentativă), pe de o parte, și subiectul pasiv al infracțiunii (statul, ca reprezentant al societății), pe de altă parte, ca urmare a drepturilor și obligațiilor reciproce care se stabilesc între subiecții raportului juridic, în vederea realizării comportării prescrise de lege acestora. Conținutul acestui raport îl constituie, pe de o parte, dreptul statului de a folosi acțiunea penală împotriva infractorului, de a‑l trage la răspundere penală, a‑i aplica și a‑l sili să execute o pedeapsă, iar, pe de altă parte, obligația infractorului de a răspunde pentru infracțiunea săvârșită și de a executa pedeapsa ce i‑a fost aplicată, precum și dreptul său de a folosi contraacțiunea de apărare împotriva acțiunii penale a statului[2].
Cum se poate constata, această teorie reprezintă o transpunere în domeniul răspunderii penale a teoriei contractului social, dezvoltată de filozoful iluminist francez Jean Jacques Rousseau. Acesta explica dreptul penal prin aceea că „orice răufăcător care atacă dreptul social devine, prin încălcările pe care le comite, un rebel și un trădător față de patrie și încetează să mai fie un membru al acesteia, violându‑i legile și chiar declarându‑i război”, iar despre procesul penal afirma că acesta „constituie dovada și declarația că el (răufăcătorul – p.n., C.G.) a rupt pactul social și că, în consecință, el nu mai este membru al statului”[3].
Așadar, întreaga teorie a dreptului nostru penal (ca, de altfel, a multor sisteme de drept) este construită pe această ficțiune, că la un anumit moment dat oamenii ar fi încheiat un contract social în care ar fi hotărât, de bunăvoie, să renunțe la o parte din libertățile lor și să‑i cedeze statului, între altele, atribuția de a‑i pedepsi pe răufăcători. Această viziune a fost dominantă în Franța, în epoca iluministă, când s‑au adoptat legislațiile penale moderne în multe dintre statele europene, printre care și țara noastră.
Chiar dacă teoria contractului social a fost criticată de mulți gânditori, de‑a lungul timpului, ea a rămas totuși la baza construcției teoretice a dreptului penal actual, cel puțin în sistemul nostru de drept. Din acest motiv, vom recunoaște în teoria despre răspunderea penală, mai ales în materia cauzelor care înlătură răspunderea penală, elemente ale acestei viziuni contractualiste, cu privire la tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Cel mai mare reproș care s‑a adus teoriei contractului social și care se poate aduce implicit și teoriei răspunderii penale întemeiate pe aceasta este acela că ea privește omul ca pe un individ abstract, iar nu ca pe o persoană concretă. În realitate, infracțiunile sunt comise de persoane concrete, care acționează în anumite circumstanțe, diferite de la un caz la altul, sunt determinate de anumiți factori, de asemenea, diferiți, și care reacționează fiecare în felul său la acești factori.
Rămâne de lămurit ce se înțelege prin noțiunea de „răspundere penală”. Când a apărut acest concept? Ce a determinat apariția sa? Toate aceste întrebări sunt necesare pentru a putea înțelege și aplica în mod corect cauzele care înlătură răspunderea penală, deoarece legiuitorul nu explică în textul Codului penal toate aceste lucruri, ci s‑a rezumat doar la reglementarea strictă a câtorva aspecte legate de aceste instituții.
Noțiunea de „răspundere penală” are în dreptul penal două accepțiuni distincte: una, mai largă, denumită îndeobște răspundere juridică și definită prin obligația de a suporta urmările legale ale unei fapte săvârșite, iar alta, mai restrânsă, răspunderea (sau responsabilitatea) individuală, decurgând din starea normală psihofizică normală a făptuitorului; este de la sine înțeles că niciuna dintre cauzele care fac obiectul discuției nu au la bază lipsa de răspundere individuală, ci exclusiv lipsa de răspundere juridică[4].
În doctrină răspundere penală este definită ca fiind cea mai gravă formă a răspunderii juridice, care implică obligația unei persoane de a răspunde în fața organelor de urmărire penală și apoi în fața instanței de judecată pentru fapta pe care a săvârșit‑o prevăzută de legea penală, obligația de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege pentru săvârșirea infracțiunii și obligația de a executa pedeapsa aplicată[5].
Din definiție rezultă că răspunderea penală are și o componentă procesuală, de vreme ce aceasta implică obligația unei persoane de a răspunde în fața organelor de urmărire penală și apoi în fața instanței de judecată, pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârșit‑o. Este importantă această precizare, deoarece instituția răspunderii penale este strâns legată de instituția acțiunii penale din dreptul procesual penal, iar unele cauze care înlătură răspunderea penală au o dublă natură juridică, fiind reglementate atât în dreptul penal material, cât și în dreptul procesual penal (de exemplu, lipsa plângerii prealabile sau retragerea plângerii prealabile).
O referire explicită la instituția răspunderii penale în Codul penal o regăsim în art. 15 alin. (2) NCP [ce reia dispoziția art. 17 alin. (2) C. pen. 1968], potrivit căreia „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Infracțiunea este, așadar, cauza răspunderii penale, iar recurgerea la sancțiuni de drept penal (pedeapsa sau măsura de siguranță) este consecința răspunderii penale; datorită acestei îndoite legături, care situează instituția răspunderii penale între instituțiile „infracțiune” și „sancțiuni de drept penal”, reglementarea răspunderii penale a fost scindată în cuprinsul Codului penal, o parte a reglementării fiind așezată în titlul privitor la infracțiune (cauzele care înlătură caracterul penal al faptei), iar altă parte, în titlul privitor la cauzele care înlătură răspunderea penală[6], respectiv în cadrul celei de‑a doua mari instituții de drept penal – pedeapsa.
Această scindare a instituției răspunderii penale în două, fiind reglementată o parte în titlul privind infracțiunea și o altă parte, în zona sancțiunilor de drept penal, a fost preluată și de noul Cod penal. Se reglementează în art. 18‑31 NCP cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate (reglementate anterior sub denumirea comună de cauze care înlătură caracterul penal al faptei), iar în art. 152‑159 NCP se reglementează cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea).
Diferența dintre cele două categorii de cauze care atrag neaplicarea unei pedepse constă în aceea că prima categorie (cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate) exclud din start răspunderea penală, nefiind vorba de existența vreunei infracțiuni, în timp ce ultimele (cauzele care înlătură răspunderea penală) survin ulterior săvârșirii infracțiunii și înlătură răspunderea penală, deși fapta comisă întrunește condițiile de tipicitate și antijuridicitate ale unei infracțiuni. Așa cum s‑a subliniat în doctrină, în aceste din urmă situații s‑a săvârșit o infracțiune și există deci răspundere penală dar, ulterior, pentru anumite considerații, această răspundere este înlăturată, iar făptuitorul este apărat de consecințele atrase sau care urmau să fie atrase de existența răspunderii[7].
Răspunderea penală nu a existat ca instituție distinctă în legislația noastră decât începând cu Codul penal român din 1968. Contribuția esențială la reglementarea ei a fost cea a profesorului Vintilă Dongoroz, care i‑a dat un fundament teoretic, ca instituție care face legătura între instituția infracțiunii și cea a sancțiunilor de drept penal (pedepse, măsuri de siguranță etc.). Nici în codurile noastre penale anterioare și nici în dreptul comparat nu i se acordă instituției răspunderii penale o importanță asemănătoare, astfel încât principiile sale să fie dezvoltate în doctrină și transpuse în legislație, cum s‑a întâmplat la noi sub imperiul vechiului Cod penal.
Erau reglementate și în codurile noastre anterioare cauze care înlătură răspunderea penală (chiar dacă nu toate cele din vechiul Cod penal), iar doctrina le aborda în tratatele de specialitate, însă acestea erau cunoscute sub numele de „cauze care previn sau fac să înceteze pedepsele”[8] sau de cauze privind „stingerea incriminării, executării pedepsei și a incapacităților ce decurg din condamnare”[9]. Această din urmă denumire, folosită în Codul penal din 1936, a fost criticată în literatura de specialitate de la vremea respectivă, fiind considerată improprie, deoarece incriminarea nu se poate stinge decât prin abrogarea legii; celelalte cauze pot împiedica aplicarea sancțiunilor, pot înlătura caracterul penal al unui fapt concret, dar nu pot avea nicio înrâurire asupra incriminării care își păstrează existența cât timp legiuitorul menține dispoziția de lege, care proclamă că un fapt oarecare constituie o infracțiune[10].
Denumirile de „cauze care fac să înceteze dreptul de a pedepsi”, „cauze care sting pedeapsa”, „cauze care sting executarea pedepsei”, folosite în legislațiile și doctrina anterioare Codului penal din 1968, au fost considerate imperfecte, deoarece în toate se vorbește numai de pedepse, neglijându‑se măsurile de siguranță; din acest motiv, s‑a considerat că toate cauzele care împiedică realizarea sau desăvârșirea reacțiunii represive ar trebui tratate sub denumirea de „cauze care înlătură aplicarea, executarea sau consecințele sancțiunilor de drept penal”[11].
Așadar, atât în legislația, cât și în doctrina anterioare Codului penal din 1968 nu se vorbea de cauze care înlătură răspunderea penală, deoarece nu era dezvoltat conceptul de răspundere penală, considerându‑se că ele înlătură de fapt pedeapsa ori celelalte sancțiuni de drept penal. Erau însă tratate împreună cu cauzele care înlătură executarea pedepsei (prescripția executării pedepsei, grațierea) și cu cauzele care înlătură consecințele condamnării (reabilitarea), considerându‑se că între acestea nu există diferențe decât în ceea ce privește momentul în care intervin, respectiv înainte de condamnare, după condamnare sau după executarea pedepsei.
Conceptul de „răspundere penală” este rezultatul viziunii contractualiste impuse de curentul tehnico‑juridic al Școlii Neoclasice italiene (reprezentat de A. Rocco, Massari, Manzini), potrivit căruia săvârșirea unei infracțiuni naște dreptul subiectiv al statului de a‑i aplica făptuitorului o pedeapsă și, totodată, obligația acestuia din urmă de a suporta pedeapsa. Acest argument constituie însă și un motiv pentru care instituția răspunderii penale a fost supusă unor critici în doctrină, fiind considerată lipsită de legitimitate[12]. Se argumentează că nu se poate vorbi de un drept subiectiv al statului de a pedepsi (ius puniendi) persoana care a săvârșit o infracțiune, deoarece acest lucru ar însemna că statul ar avea posibilitatea de a exercita acest drept, iar nu obligația de a pedepsi. Chiar dacă, urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat (prin organele sale judiciare) și infractor se nasc unele relații juridice în cursul procesului penal, ele au un caracter eminamente procedural, iar nu de drept substanțial. În plus, se mai susține că pedeapsa își are izvorul în lege, și nu în infracțiune, iar infracțiunea produce vătămări sau urmări dăunătoare, iar nu răspundere juridică.
* Este extras din lucrarea „Cauzele care înlătură răspunderea penală”, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
[1] C. Van Dam, European Tort Law, Oxford University Press, 2006, p. 8, apud P. Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 19.
[2] G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 472.
[3] J.J. Rousseau, Despre contractul social, vol. II, p. 5, apud T. Avrigeanu, Pericol social, vinovăție personală și imputare penală, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010, p. 20.
[4] Șt. Siclodi, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, în RRD nr. 2/1970, pp. 24‑34.
[5] G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 475.
[6] V. Dongoroz, în V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, p. 19.
[7] Ibidem, p. 20.
[8] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. III, edițiunea a doua a Cursului de drept și procedură penală, revăzut și completat de V. Dongoroz, C. Chiseliță, Ș. Laday, E. Decuseară, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, p. 738.
[9] C.G. Rătescu, H. Asnavorian, I. Ionescu Dolj, T. Pop, I. Gr. Periețeanu, M.I. Papadopolu, V. Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II‑lea adnotat. Partea generală, vol. I, Ed. Librăriei Socec & Co. S.A., București, 1937, p. 397.
[10] V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 565.
[11] Ibidem, p. 563.
[12] M.K. Guiu, Noțiunea și temeiul răspunderii penale, în revista Dreptul nr. 10‑11/1994, pp. 74‑77.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.