Condițiile de detenție în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului contra României. De la cauza Rezmiveș la cauza Văscăuțanu și alte 975 de plângeri declarate inadmisibile în data de 29 ianuarie 2026

1. Introducere

Notorietatea procedurii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului poate fi justificată de interesul oricărui titular de drept de a-și putea vedea remediată orice încălcare a drepturilor sale, respectiv de a putea fi repus în situația anterioară încălcării drepturilor, în condițiile în care autoritățile naționale, deși sunt principalii garanți ai Convenției Europene a Drepturilor Omului[1], nu își îndeplinesc obligațiile asumate odată cu ratificarea acestui tratat, fie datorită unor probleme structurale naționale, fie datorită neaplicării efective, corespunzătoare a normelor care au ca obiect asigurarea concordanței legislației naționale cu exigențele europene în materia drepturilor omului. Deschiderea titularilor drepturilor către această instanță europeană este atenuată în manifestare de complexitatea procedurii judiciare europene. Organizată în două etape – etapa verificării admisibilității plângerii și etapa analizării fondului cauzei –, procedura Curții Europene a Drepturilor Omului satisface exigențe de fond și formă specifice oricărei proceduri judiciare, fiind constant reevaluată[2] și, din perspectivă pragmatică, corelată cu eficientizarea activității Curții.

Statisticile[3] demonstrează ca etapa verificării admisibilității plângerii este etapa care creează veritabile obstacole nu numai pentru titularii drepturilor, ci chiar și pentru juriștii specializați în domeniul drepturilor omului. Condițiile de admisibilitate prevăzute în articolele 34 și 35 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului vizează atât verificarea competenței Curții – ratione materiae, ratione personae, ratione loci, ratione temporis –, cât și verificarea condițiilor generale de admisibilitate – epuizarea căilor ordinare de atac, termenul de patru luni de la pronunțarea hotărârii judecătorești naționale definitive –, precum și verificarea condițiilor specifice plângerilor individuale – plângerea să nu fie anonimă, să nu fie abuzivă, să nu fie în mod esențial aceeași cu o altă plângere introdusă anterior Curții sau altui mecanism internațional în materia drepturilor omului, să nu fie în mod vădit neîntemeiată, să vizeze un prejudiciu important.

Particularități procedurale speciale sunt aduse în atenție de principiile generale privind condiția epuizării căilor de atac interne, care trebuie analizată și în strânsă corelație cu articolul 13 al Convenției[4], corolar al subsidiarității mecanismului european de protecție a drepturilor omului dat fiind însăși instituirea ca obiect al său a dreptului la un recurs efectiv în cazurile în care se încalcă orice drept prevăzut în catalogul de drepturi al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cu incidență directă asupra acestei condiții generale de admisibilitate, spre deosebire de celelalte articole ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, articolul 3 oferea spațiul de manifestare a unei excepții de la îndeplinirea riguroasă a condițiilor generale ale plângerii, întrucât titularii drepturilor care considerau că dreptul lor la integritate și demnitate este afectat de condițiile de detenție puteau să se adreseze direct Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a mai sesiza autoritățile naționale.

2. Remedii procedurale naționale în cauze privind condițiile de detenție din statele membre ale Consiliului Europei – garanții de recunoaștere a subsidiarității mecanismului european de protecție a drepturilor omului

În vederea remedierii încălcării drepturilor prevăzute de Convenție în context carceral, statele membre ale Consiliului Europei au instituit diferite remedii procedurale precum recursuri adresate directorului unei închisori, procurorului sau Ombudsmanului[5]. Italia, Ungaria și Bulgaria au instituit căi de atac preventive, fie în fața judecătorului responsabil cu executarea pedepselor, sesizate direct de persoana deținută, fie după ce aceasta a depus o plângere la autoritățile penitenciare[6], fie în fața instanțelor administrative sesizate direct de deținut sau în urma plângerii sale adresate autorităților penitenciare[7], privind calea de atac disponibilă judecătorului de instrucție care poate dispune de la autoritățile penitenciare să îmbunătățească condițiile de detenție inadecvate. În conformitate cu principiul subsidiarității, Curtea a considerat că „aceste noi căi de atac ar trebui exercitate de către reclamanți înainte de a sesiza Curtea, deoarece acestea ofereau, a priori, perspective pentru o reparare adecvată a plângerilor formulate în temeiul articolului 3 referitoare la condițiile de detenție. (…)”[8].

Odată cu adoptarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[9], și în România a fost creat cadrul care consfințește respectarea aplicării principiului subsidiarității sistemului convențional european de protecție a drepturilor omului. Mijlocul procedural esențial reglementat de acest act normativ care aduce cauzele privind condițiile de detenție din România la aceeași variantă de analiză precum cauzele privind celelalte drepturi convenționale, prin eliminarea excepției referitoare la neepuizarea căilor ordinare de atac, este remediul efectiv care are ca obiect introducerea unei plângeri în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate în cazurile în care persoanele private de libertate reclamă existența unor condiții necorespunzătoare de detenție.

3. Caracterul efectiv al remediilor procedurale naționale privind condițiile de detenție

Considerații generale reflectate în jurisprudența CtEDO

Simpla prevedere în acte normative naționale și exercitarea lor de către deținuți nu este în total acord cu perspectiva jurisprudenței europene ca „drepturile să nu fie teoretice și iluzorii, ci să fie concrete și efective”[10]. Analizarea efectelor acestor recursuri a scos în evidență că plângerile introduse la nivel național nu sunt, în principiu, căi de atac preventive eficiente, „fie din cauza lipsei de independență a autorităților care le soluționează, fie a lipsei de participare a deținutului la proceduri, fie a absenței caracterului obligatoriu al deciziilor luate”[11]. Ca exemplu de disfuncționalitate carcerală, supraaglomerarea închisorilor, a fost examinată în căi de atac judiciare promovate de deținuți și s-a constatat că exercitarea lor nu era eficientă, fie pentru că situația deținuților nu era evaluată în lumina articolului 3 și a criteriilor stabilite în jurisprudența Curții, fie pentru că eficacitatea lor într-o situație de supraaglomerare a închisorilor nu fusese demonstrată, nefiind remediată concret situația ori fiind remediată în detrimentul celorlalți deținuți[12].

Considerații generale privind efectivitatea remediilor procedurale privind condițiile de detenție din România

În sistemul juridic românesc există două căi de atac complementare la dispoziția deținuților: una preventivă, menită să pună capăt presupusei încălcări, destinată deținuților care susțin că sunt supuși unor condiții precare de detenție[13], și cealaltă compensatorie, disponibilă persoanelor care consideră că au fost supuse unor condiții precare de detenție și care, la momentul introducerii acțiunii, nu mai sunt deținute în condiții pe care le consideră contrare Convenției[14]. De altfel, este statuat jurisprudențial că începând cu 13 ianuarie 2021, căile de atac compensatorii[15] au reprezentat o cale de atac eficientă pentru persoanele care îndeplinesc cumulativ exigențe referitoare la condițiile de deținere care nu respectă standardele internaționale și la absența, la momentul depunerii cererii, a deținerii în condiții despre care pretind că încalcă Convenția[16].

În privința Legii nr. 254/2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asupra plângerii introduse de deținuți la judecătorul responsabil cu executarea pedepselor în a cărui circumscripție se află închisoarea pentru a contesta orice măsură referitoare la exercitarea drepturilor lor în temeiul acestei legi, analizându-i efectivitatea. Raportându-se constant la condițiile materiale din spațiile de detenție române și la realitățile jurisprudențiale naționale, judecătorii europeni au adoptat soluții diferite. Dacă inițial, în două cauze din 2017 și 2021[17] și-au exprimat îndoielile cu privire la eficacitatea acestui tip de cale de atac în abordarea condițiilor precare de detenție în absența unor îmbunătățiri ale acestor condiții din închisorile românești, în special în ceea ce privește supraaglomerarea închisorilor[18] – simpla existență a îndoielilor cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac care nu este în mod clar sortită eșecului neconstituind un motiv valid pentru a nu utiliza căile de atac interne [19] – și au constatat că nu sunt îndeplinite condițiile efectivității, promovarea recursului de către deținuți neavând consecințe asupra ameliorării condițiilor din spațiile de detenție, ulterior[20], convinși de argumentele jurisprudențiale naționale numeroase referitoare la remediile procedurale alternative naționale, au recunoscut efectivitatea acestor remedii procedurale și, implicit, au instituit obligativitatea epuizării căilor ordinare de atac și în cauzele referitoare la încălcarea articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în context carceral.

4. Practica instanțelor interne în temeiul articolului 56 din Legea nr. 254/2013 – argument în favoarea efectivității remediului procedural național

Garanții ale efectivității remediilor procedurale naționale evidențiate jurisprudențial sunt stabilite în lumina dreptului la un proces echitabil. Sunt vizate în mod deosebit independența și imparțialitatea instanțelor care analizează plângerile deținuților privind condițiile de detenție, respectiv soluțiile pronunțate de aceste instanțe raportat la satisfacerea interesului deținutului și la exigențele europene în materie.

Independența și imparțialitatea judecător responsabil cu executarea pedepselor[21]

Autoritatea națională care se pronunță asupra încălcării unui drept prevăzut de Convenție nu poate fi decât o autoritate care este organizată și care funcționează în acord cu exigențele articolului 6 al CEDO. Legiuitorul român, în acord cu exigențele europene și cu particularitățile sistemului judiciar român, a stabilit ca o cale de atac privind condițiile de detenție să fie introdusă în fața unui judecător care oferă garanții de independență și imparțialitate. Procedura de analizare a plângerii deținutului satisface și exigența celerității, deciziile fiind adoptate în termen de cincisprezece zile de la depunerea plângerii. La fel de importantă este și reglementarea raporturilor judecătorilor cu autoritățile din penitenciare prin instituirea obligativității executării hotărârilor privind condiții de detenție[22].

Soluțiile pronunțate de judecătorul responsabil cu executarea pedepselor

Cele 141 de exemple relevante de jurisprudență prezentate de Agentul guvernamental al României pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului demonstrează că majoritatea deținuților care au apelat la judecătorii responsabili de executarea pedepselor, în temeiul articolului 56 din Legea nr. 254/2013, pentru a denunța condițiile precare de detenție, au obținut hotărâri judecătorești favorabile prin care s-a dispus ca autoritățile să pună capăt situațiilor descrise. Mai exact, în 94 de cazuri, cererile reclamanților au fost admise (în totalitate sau parțial), iar 90 de hotărâri judecătorești definitive rezultate în urma acestor proceduri au fost executate de autoritățile naționale. Acest lucru demonstrează că, în majoritatea cazurilor, utilizarea acestei căi de atac de către deținuți a fost suficientă pentru a preveni continuarea încălcărilor invocate în temeiul articolului 3[23].

Exemplele în cauză acoperă marea majoritate a închisorilor din sistemul penitenciar național (15 din 27 de unități penitenciare în total), iar o evoluție semnificativă a jurisprudenței a avut loc în anul 2023. Cantitativ, există de trei ori mai multe exemple relevante de jurisprudență decât în ​​anul precedent, iar calitativ, este clar că instanțele naționale sesizate cu cauza au efectuat, în general, o examinare în conformitate cu cerințele Convenției, punând capăt situațiilor contrare articolului 3 denunțate de reclamanți. Mai precis, printr-o hotărâre din 6 aprilie 2023, judecătorul responsabil cu executarea pedepselor de la Penitenciarul Iași a dispus ca penitenciarul să aducă celula în care era deținut reclamantul în conformitate cu standardele de cazare a deținuților[24]. În urma acestei hotărâri, confirmată de Tribunalul de Primă Instanță, reclamantul nu a mai fost încarcerat în celula în cauză. Într-un alt caz, în mai 2023, Tribunalul Pitești a anulat hotărârea judecătorului de condamnare și a dispus ca penitenciarul în cauză să respecte standardele interne și internaționale privind cazarea deținuților, punând astfel capăt supraaglomerării sesizate de reclamant[25]. Alte decizii interne, care au urmat hotărârii din 6 aprilie 2023, au demonstrat, de asemenea, că apelurile preventive au permis reclamanților (inclusiv celor încarcerați, precum reclamantul, în Penitenciarul Craiova) să pună capăt situațiilor pe care le denunțau ca fiind contrare articolului 3.