Circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea penală

INTRODUCERE

Săvârșirea unei infracțiuni și stabilirea răspunderii și pedepsei penale are drept consecință aplicarea sancțiunilor legii penale, pentru a restabili ordinea de drept, constrângerea și reeducarea infractorului, precum și prevenirea de noi infracțiuni. Individualizarea pedepsei reprezintă procedeul de adaptare a sancţiunii la infracţiunea săvârşită şi persoana infractorului, la aptitudinea acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare. Circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea penală reprezintă acele stări și împrejurări care țin de săvârșirea infracțiunii sau de infractor care măresc sau micșorează răspunderea penală.

Împărțirea în stări și circumstanțe a cauzelor de agravare și de atenuare a pedepsei este importantă sub raportul efectelor pe care le produc asupra pedepsei în cazul unui concurs de stări și a unui concurs de circumstanțe. Stările de agravare ori de atenuare își produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acționând succesiv, iar concursul de circumstanțe nu are același efect, provocând doar o singură atenuare sau agravare.

Redactarea distinctă a circumstanțelor care constituie circumstanțe atenuante si a celor care pot constitui circumstanțe agravante reflectă deosebirea pe care însuși legiuitorul o face la aplicarea pedepsei.

CONȚINUT

Individualizarea pedepsei reprezintă aplicarea de către instanța de judecată a unei pedepse concrete unei persoanei ce a comis o infracțiune. În domeniul juridic, se argumentează că circumstanțele calificative sunt utilizate pentru diferențierea răspunderii penale. Acestea sunt luate în considerare de către legislator pentru a determina categoriile și nivelurile de răspundere penală în funcție de diverse aspecte. Prin introducerea semnelor calificative, legea adaugă factori care influențează gravitatea unei infracțiuni, permițând astfel o diversitate în gradul de severitate al acesteia. Mijloacele de individualizare a pedepsei reprezintă instrumentele pe care le folosește instanța de judecată pentru a stabili pedeapsa și modul de executare a acesteia. În literatura de specialitate a dreptului penal, circumstanțele atenuante și agravante sunt prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova la articolele 76 și 77, constituind elemente de componență a infracțiunii.

Toate dintre aceste circumstanțe acționează în mod individual, fiecare dintre ele producând efecte asupra pedepsei. La aplicarea pedepsei, instanța de judecată ia în considerare circumstanțele atenuante și agravante de comiterere a infracțiunii, astfel înăsprind sau atenuând măsurile represiunii penale. În opinia mai multor autori circumstanțele au următoarea clasificare:

1. Circumstanțe legale și judiciare, după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă.

Circumstanțe legale sunt cele nominalizate în Codul penal al Republicii Moldova, fiind obligatorii pentru instanța de judecată. Circumstanțe judiciare sunt caracterizate de instanța de judecată conform contextului în care a avut loc producerea infracțiunii.

2. Circumstanţe reale şi circumstanţe personale, după criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul.

Circumstanţele personale sunt cunoscute și sub numele de circumstanțe subiective, fiind strâns legate de persoana făptuitorului și având efecte doar în raport cu aceasta, fără a se extinde și asupra celorlalți participanți. În schimb, circumstanțele reale, sau circumstanțele obiective, se referă întotdeauna la fapta în sine și pot afecta și participanții în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au anticipat.^[1]

3. În ceea ce privește impactul lor asupra pericolului social al faptei și periculozității infractorului, legea distinge între circumstanțele agravante, care cresc gradul de pericol social al infracțiunii sau periculozitatea infractorului și, implicit, agravează răspunderea penală, și circumstanțele atenuante, care reduc gradul de pericol social al infracțiunii sau periculozitatea infractorului și, implicit, atenuează răspunderea penală.

Pe lângă aceste clasificări normative ale circumstanțelor, literatura și practica judiciară mai disting între circumstanțe anterioare, concomitente sau posterioare săvârșirii faptei, între circumstanțele cunoscute și cele necunoscute infractorului etc.^[2]

Circumstanțe care atenuează răspunderea penală.

Circumstanțele atenuante legale generale includ provocarea din partea victimei. Această circumstanță apare atunci când infracțiunea este comisă sub influența unei puternice tulburări sau emoții ca urmare a unei provocări din partea victimei, care poate fi cauzată de violență, o gravă lezare a demnității persoanei sau alte acțiuni ilicite serioase. Pentru a se considera că provocarea a avut loc, trebuie să fie îndeplinite simultan următoarele condiții.

În primul rând, făptuitorul trebuie să fie într-o stare subiectivă specială la momentul comiterii infracțiunii, caracterizată prin tulburare sau emoție intensă. Această stare trebuie să fie atât de puternică încât să influențeze formarea vinovăției în plan intelectual și mai ales în plan volitiv, în sensul că nu mai poate fi controlată.

Existența circumstanței depășirii limitei legitimei apărări, este strâns legată de instituția legitimei apărări, care este o cauză justificativă. Această circumstanță se aplică în cazul infracțiunilor care se situează la limita legitimei apărări, iar depășirea acestora se datorează trecerii peste limitele obiective și subiective pe care legitima apărare le presupune.^[3]

Circumstanțele legale atenuante speciale sunt definite în cadrul normelor de incriminare și se aplică exclusiv în cazul infracțiunilor respective. De exemplu, în cazul infracțiunii de denunțare calomnioasă, dacă făptuitorul declară înainte de inițierea acțiunii penale împotriva persoanei vizate de denunț sau plângere că acestea sunt false sau că probele sunt mincinoase, aceasta poate fi considerată o circumstanță atenuantă.

O circumstanță atenuantă poate fi recunoscută atât în cazul unei recunoaşteri totale, cât şi în cazul unei recunoaşteri parțiale a vinovăției. De exemplu, chiar dacă inculpatul recunoaște săvârșirea faptei, dar contestă calificarea juridică a acesteia, recunoașterea vinovăției în sine poate fi considerată o circumstanță atenuantă. Acest lucru se datorează faptului că calificarea oficială a infracțiunii este stabilită în timpul procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală și de către judecător conform articolului 113 alineatul (2) din Codul penal.

Pe lângă circumstanțele atenuante enumerate în primul alineat al articolului 76 din Codul penal, alin. (2) al aceluiași articol prevede că „Instanţa de judecată poate considera drept circumstanţe atenuante şi alte circumstanţe, neprevăzute la alin. (1)”, astfel conferă instanțelor judecătorești autoritatea de a recunoaște și alte circumstanțe ca atenuante. În practica judiciară, aceste circumstanțe atenuante pot include aspecte precum caracterizarea pozitivă a inculpatului de la locul de muncă, de trai sau de studii, absența antecedentelor penale sau condamnărilor anterioare, boala gravă a inculpatului, vârsta acestuia, absența unor consecințe grave ale faptei, merite deosebite în anumite domenii de activitate sau rugămintea victimei de a nu solicita o pedeapsă severă pentru inculpat. Pentru a fi luate în considerare, circumstanțele atenuante trebuie să fie dovedite în cadrul procesului penal. Organele de urmărire penală au obligația de a identifica și evidenția aceste circumstanțe conform articolului 19 alineatul (3) din Codul de procedură penală și să le includă în rechizitoriu conform alineatului (2) al articolului 296 din același cod. Atât inculpatul, cât și apărătorul său au dreptul de a prezenta probe pentru a confirma circumstanțele atenuante și de a solicita instanței să le ia în considerare la stabilirea pedepsei, conform articolului 66 și articolului 68 alineatul (2) din Codul de procedură penală.

În momentul emiterii sentinței, instanța de judecată este obligată să analizeze dacă există circumstanțe care atenuează responsabilitatea inculpatului și să precizeze care sunt aceste circumstanțe în partea descriptivă a sentinței de condamnare. De asemenea, instanța trebuie să se pronunțe cu privire la efectele acestor circumstanțe atenuante.

Conform autorului Norel Neagu, constituie circumstanțe atenuante legale următoarele împrejurări:

a) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă;

b) depășirea limitelor legitimei apărări;

c) depășirea limitelor stării de necesitate;

d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale.

Provocarea din partea victimei constituie prima circumstanță atenuantă legală prevăzută de Codul penal partea generală și constă în săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă.

Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare a infracțiunii:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde circumstanțele atenuante judiciare erau prevăzute exemplificativ, în actuala reglementare aceste circumstanțe sunt prevăzute limitativ și au caracter opțional. Aceasta înseamnă că instanța de judecată, chiar dacă constată că situația de fapt se încadrează în prevederile vreuneia din cele două ipoteze ale art. 75 alin. (2) Cod penal nu este obligată să dea acestei situații semnificația unei circumstanțe atenuante. În acest sens, chiar în condițiile depunerii unor eforturi pentru înlăturarea și diminuarea consecințelor infracțiunii, ori a săvârșirii unei infracțiuni de o gravitate redusă sau o periculozitate scăzută a infractorului, făptuitorul nu are dreptul de a i se reține o circumstanță atenuantă, ci numai o vocație. Instanța de judecată beneficiază de posibilitatea reținerii acestor circumstanțe atenuante, în funcție de circumstanțele cauzei prin raportare la ansamblul faptelor concrete și la persoana infractorului, dacă o apreciază suficientă pentru a determina reducerea limitelor de pedeapsă.^[4]

Circumstanțe care agravează răspunderea penală.

În timp ce circumstanțele atenuante pot influența stabilirea pedepsei penale independent de percepția subiectivă a inculpatului, pentru a incrimina circumstanțele agravante, este necesar ca infractorul să fie conștient că săvârșește infracțiunea în circumstanțele agravante prevăzute de lege.

La stabilirea pedepsei, instanțele judecătorești pot considera ca agravante doar acele circumstanțe care au fost stabilite de către organele de urmărire penală, au fost menționate în rechizitoriu și au fost susținute de către acuzatorul de stat în timpul dezbaterilor judiciare. În plus, în situația în care o circumstanță agravantă prevăzută la articolul 77 alineatul (1) litera c) din Codul penal nu a fost inclusă în rechizitoriu, instanțele judecătorești pot considera această circumstanță ca fiind agravantă doar dacă acuzația este modificată în timpul ședinței de judecată pentru a o include, conform prevederilor articolului 326 alineatul (2) din Codul de procedură penală.

Conform art. 77 din Codul penal al Republicii Moldova, la aplicarea și stabilirea pedepsei, instanța de judecată trebuie să i-a în considerare următoarele circumstanțe agravante:

a) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru o infracţiune similară sau pentru alte fapte care au relevanţă pentru cauză. În contextul lit. a), alin. (1), al art. 77 Cod penal, se consideră o circumstanță agravantă, deoarece persoana a fost anterior condamnată pentru o infracțiune intenționată sau din imprudență săvârșește din nou o altă infracțiune, iar antecedentele penale nu au fost eliminate sau anulate și nici condamnarea nu a fost anulată.

Potrivit articolului 3 alineatul (2) din Codul penal, o interpretare extensivă defavorabilă este interzisă, iar prin „infracțiune similară” trebuie înțeleasă o infracțiune identică. În ceea ce privește „alte fapte”, acestea se referă la situația în care o persoană a fost anterior condamnată pentru alte infracțiuni decât cele identice. Aceste „alte fapte” pot include condamnarea pentru infracțiuni omogene, adică infracțiuni din același capitol din Codul penal, sau pentru alte infracțiuni prevăzute de alte capitole ale aceluiași cod.

b) Provocarea prin infracţiune a unor urmări grave. Conform acestei circumstanțe, instanța de judecată ia în considerare acele urmări grave care nu sunt incluse în elementele obligatorii ale componenței de infracțiune. Este important de subliniat că în legea penală nu există nicio dispoziție care să definească explicit noțiunea de „urmări grave”. În aceste circumstanțe, atât organele de urmărire penală, cât și instanțele judecătorești trebuie să considere această împrejurare ca fiind o circumstanță agravantă, respectând totuși principiul legalității conform căruia interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă.

c) Săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie. Comiterea unei infracțiuni printr-o anumită formă de participație este considerată o circumstanță agravantă pentru toți cei implicați în infracțiune, cu condiția ca aceștia să fi fost conștienți că săvârșesc infracțiunea prin acea formă de participație, indiferent de rolul lor în săvârșirea faptei. În același timp, atunci când se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea comisă prin participație, instanța de judecată va lua în considerare forma specifică de participație prin care infracțiunea a fost săvârșită, contribuția concretă a fiecărui participant la săvârșirea faptei și la consecințele acesteia, importanța acestei contribuții în realizarea scopului infracțiunii, precum și influența acțiunilor sau inacțiunilor fiecărui participant asupra gravității infracțiunii sau asupra pericolului creat.