Bune practici având ca finalitate recuperarea prejudiciului provenit din faptele economico-financiare

Scurt istoric

Criminalitatea economică a apărut, la nivel conceptual, la începutul secolului al XX-lea, devenind un real fenomen spre finalul aceluiași secol. Pe de o parte, literatura de specialitate consideră criminalitatea economică ca fiind o noțiune de politică penală, iar pe de altă parte, aceasta reprezintă o problemă interdisciplinară care nu poate fi redusă doar la infracțiunile contabile. Pentru combaterea sa este nevoie de existența unor specialiști în managementul afacerilor, experți bancari, financiari, auditori. Întrucât fenomenul infracțional se află într-o continuă dezvoltare, astfel că prevenirea și combaterea acestui tip de criminalitate nu se poate face prin intermediul unui sistem standardizat.

Infracțiunile economico-financiare și cu precădere evaziunea fiscală prezintă o deosebită importanță pentru justiția penală, atât prin prisma relațiilor sociale care formează obiectul de protecție a legilor, cât și prin larga răspândire a faptelor care aduc atingere acestor relații. De asemenea, există și un impact al acestora asupra stabilității societății . Toți acești factori conduc la necesitatea unei bune cunoașteri a mecanismelor specifice afacerilor.

Practic, există o serie de etape prealabile, anterioare elaborării planului de anchetă și administrării pas cu pas a probatoriului, etape de-a lungul cărora sunt utilizate concepte de sorginte criminalistică, fiind imperios necesar să se contureze răspunsuri la unele întrebări fundamentale, precum „ce?”, „cine?”, „unde?”, „când?”, și „cum?”, întrucât organele judiciare au nevoie să înțeleagă obiectul fiecărei cauze prin prisma aspectelor faptice caracteristice acestora, de la general la particular sau invers, în funcție de modalitatea de raționament ce poate fi utilizată în cadrul fiecărei spețe în parte. Prin urmare, apreciem că identificarea celor mai bune metode criminalistice în desfășurarea urmăririi penale prezintă o importanță esențială în vederea efectuării unui eficient demers judiciar pentru a putea fi trase la răspundere penală persoanele vinovate și pentru a se putea recupera prejudiciile cauzate.

Pe plan autohton, evaluările Ministerului Finanțelor Publice arătau, încă din anul 2005, o cotă a evaziunii fiscale în România situată la o cifră de aproximativ 50% din bugetul general consolidat. Mai mult, toate calculele suprapuse conduc la concluzia că bugetul de stat a pierdut exclusiv pe parcursul anului 2013, în jurul a 40 de miliarde de euro. Evaziunea fiscală este un fenomen care a luat amploare în România, prejudiciul constând în 13,8% din PIB[1], în anul 2012, și privează bugetul de sume consistente, astfel cum este evidențiat într-un raport al Consiliului Fiscal.

Trebuie avut în vedere și următorul aspect: cauzele evaziunii fiscale sunt multiple, de la existența unui sistem legislativ incomplet, cu numeroase lipsuri și ambiguități, până la insuficiența educației fiscale și civice a contribuabilului. Totodată, desfășurarea de activități nelegale sau conducerea incorectă a evidențelor privind determinarea cheltuielilor, veniturilor și obligațiilor fiscale reprezintă cauze care duc la apariția fenomenului de evaziune fiscală. Pe de altă parte, formele sub care se manifestă evaziunea fiscală sunt următoarele: evaziunea tradițională (prin disimulare), juridică (ascunderea naturii operațiunii), contabilă (se urmărește formarea convingerii organului fiscal că documentele contabile fac parte dintr-o contabilitate corect ținută), prin evaluare (diminuarea valorii stocurilor)[2].

Se concretizează atât frauda fiscală, care reprezintă un fapt ilicit, conduita utilizată fiind mereu în afara prevederilor legale, cu mențiunea că aceasta îmbracă uneori natura penală, cât și evaziunea fiscală legală, care nu se constituie dintr-un ansamblu de elemente faptice care să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni, aceasta nefiind sancționată de legislația în domeniu, dat fiind că este privită ca o „abilitate” fiscală a contribuabilului, ajutat de imperfecțiunea legilor fiscale[3].

Așadar, indiferent de natura faptei – penală sau fiscală, recuperarea prejudiciului provenind din evaziunea fiscală constituie o sursă importantă pentru resursele economice ale statului concretizate în veniturile publice. Pe de o parte, se concretizează cooperarea penală, care are la bază cooperarea judiciară internațională, inclusiv în cazul în care cooperarea judiciară se efectuează în virtutea curtoaziei internaționale, este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[4].

Instituții judiciare și extrajudiciare cu atribuții în combaterea infracțiunilor economico-financiare și cooperarea dintre acestea

În ceea ce privește organele judiciare, acestea participă la procesul penal și sunt enumerate în art. 30 Cod procedură penală, categorie din care fac parte organele de cercetare penală, procurorii, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și judecătorul fondului cauzei. Observăm că este stabilită competența tribunalului doar în ceea ce privește infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Rezultă astfel că infracțiunile prevăzute de art. 4 și art. 6 din Legea nr. 241/2005 rămân în competența judecătoriei.

Raportat la specificul infracțiunilor economico-financiare, pe de o parte, cât și la dificultățile întâlnite în cazul investigării penale, pe de altă parte, colaborarea cu instituțiile extrajudiciare este esențială în vederea soluționării cauzelor. Există o serie de instituții din cadrul autorităților administrației publice centrale sau locale care dețin date, informații și înscrisuri ce contribuie la ușurarea activității anchetatorului în stabilirea adevărului judiciar și soluționarea cauzei sub toate aspectele.

Astfel, discutăm despre Ministerul Finanțelor Publice este un organism statal implicat în activitatea financiară[5], care poate furniza informații legate de conturile deschise de către persoanele fizice și juridice. În prezent, în exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice colaborează cu celelalte ministere și organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice locale, cu alte instituții publice și cu alte organisme, cu partenerii de dialog social.

Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), instituție publică cu personalitate juridică, este cea mai importantă instituție care poate oferi date, informații sau înscrisuri absolut indispensabile în cazul anchetelor având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală în toate formele reglementate de Legea nr. 241/2005. În cadrul ANAF funcționează Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, precum și direcții generale regionale ale finanțelor publice.

În vederea combaterii evaziunii fiscale, ANAF procedează la aplicarea principiilor de management al riscurilor. În acest scop, la nivelul ANAF s-a dezvoltat analiza de risc generalizată la nivelul întregii activități de administrare fiscală, în baza informațiilor de natură fiscală despre contribuabili. Această analiză se va face prin implementarea unui sistem modern de management al riscurilor care să cuprindă următoarele etape: identificarea riscurilor; realizarea tabloului riscurilor identificate; prioritizarea riscurilor; aplicarea tratamentului adecvat pentru reducerea/eliminarea riscului; monitorizarea performanței; evaluarea performanțelor și propunerea de noi măsuri oportune a fi luate în perspectivă.

În același timp, rolul Direcției Generale Antifraudă Fiscale s-a extins prin detașarea unor specialiști (inspectori fiscali) la nivelul DIICOT, DNA și al altor unități ale Ministerului Public și care pot efectua, în baza ordonanței procurorului, un set limitat de acte și verificări legate în general de calcularea prejudiciilor aduse bugetului de stat prin activitatea infracțională și luarea măsurilor asigurătorii.

Colaborarea dintre instituțiile judiciare și cele extrajudiciare este absolut necesară. O astfel de colaborare este reglementată și art. 9 din O.U.G. nr. 74/2013[6]. La nivel central funcționează o serie de direcții de specialitate (Tehnologia Informației, Informații Fiscale și altele) unde se regăsesc o serie de baze de date extrem de utile în investigația penală. Astfel, regăsim de pildă, următoarele baze de date: „FISCNET” – aici se regăsesc centralizat toate bazele de date existente la nivelul ANAF cu privire la informații persoane juridice și fizice; „VIES” – baze de date cu toate achizițiile și livrările intracomunitare defalcate pe societăți furnizor și beneficiari, data achiziției și valoarea.

Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC) este o instituția publică organizată în subordinea Ministerului Justiției, finanțată integral de la bugetul de stat, acesta fiind organismul care furnizează date esențiale pentru demararea unei anchete penale, având în vedere baza de date centralizată care include toate detaliile privind comercianții lato sensu.

Nu în ultimul rând, Autoritatea pentru Străini poate furniza informații importante legate de situația unor cetățeni străini (alții decât cei din spațiul Uniunii Europene, unde libera circulație este neîngrădită și, în consecință, informațiile legate de intrările/ieșirile în/din țară nu mai sunt centralizate), o situație aparte întâlnită în practică fiind cea a numeroșilor cetățeni din Orientul Mijlociu cu prezență majoră în acționariatul sau administrația multor societăți care activează pe teritoriul național.

Forme de cooperare în vederea unei eficiente combateri a fenomenului infracțional

Pe de o parte, se concretizează cooperarea penală, care are la bază cooperarea judiciară internațională, inclusiv în cazul în care cooperarea judiciară se efectuează în virtutea curtoaziei internaționale, și este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[7].

Prin raportare la prevederile în materie, competența în domeniul cooperării judiciare în materie penală este divizată între Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Ministerului Afacerilor Interne, pe de altă parte.

În domeniul infracțiunilor de evaziune fiscală este importantă forma de cooperare judiciară privind asistența judiciară în materie penală. Astfel, atunci când investigarea infracțiunilor de evaziune fiscală presupune un element de extraneitate (importuri, achiziții intracomunitare de bunuri etc.), iar împrejurările cauzei nu pot fi stabilite doar prin strângerea probelor la nivel național, se va recurge la această formă de cooperare judiciară în materie penală[8].

Atât supradimensionarea, cât și diversificarea acesteia în multiple tipuri de activități infracționale sunt factorii care conferă un caracter dificil misiunii individuale a țărilor europene membre, având ca demers final identificarea și combaterea criminalității transfrontaliere, în special a celei organizate. În contextul depășirii frontierelor naționale de către fenomenul criminalității și a diversificării acesteia în multiple tipuri de activități infracționale, se poate observa importanța sporită a rolului jucat de Eurojust în îmbunătățirea cooperării judiciare și a coordonării dintre autoritățile judiciare competente ale statelor membre și în asistarea anchetelor în care sunt implicate țări terțe.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene[9] reglementează cooperarea judiciară în materie penală în art. 82-86[10]. Este menționat, în același timp, și faptul că aceste regulamente stabilesc, de asemenea, condițiile de implicare a Parlamentului European și a parlamentelor naționale la evaluarea activităților Eurojust.

Cu acordul Consiliului Europei, Eurojust poate încheia acorduri de schimb de informații cu țările din afara UE, cu organismele internaționale și cu Organizația Internațională de Poliție Criminală (Interpol), precum și să coordoneze cooperarea judiciară cu țările din afara UE.

Mai mult, „Cooperarea polițienească” – Centru de Cooperare Polițienească Internațională (CCPI) este o structură care funcționează în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, fiind autoritatea națională centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale, fiind un important instrument care asigură schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității transfrontaliere, precum și gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale derulate de structurile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne cu structurile corespondente din alte state.

O altă organizație de combatere a criminalității care s-a dezvoltat la nivel Uniunii Europene este Europol – Biroul Poliției Europene. Aceasta are o sarcină vitală, prin prisma faptului că preia toate sarcinile poliției naționale din fiecare stat al Europei, în ipotezele în care activitatea criminală depășește limita granițelor naționale[11].

În ceea ce privește cooperarea administrativ-fiscală, a fost adoptată Directiva 2011/16/UE a Consiliului din 15 februarie 2011 privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal[12], prin care a fost instituit un sistem în vederea unei cooperări sigure între autoritățile fiscale naționale ale țărilor din Uniunea Europeană. Directiva stabilește normele și procedurile pe care statele membre trebuie să le aplice în situațiile în care fac schimb de informații în scopuri fiscale[13].

Prin urmare, un stat membru al Uniunii nu are autonomia deplină în a-și gestiona sistemul de impozitare intern, cu precădere în ceea ce privește impozitarea directă, în lipsa unor informații recepționate din partea altor țări membre.

Directiva 2011/16/UE prevede norme clare și precise privind cooperarea administrativă dintre statele membre, în cazul în care acest lucru este necesar, în scopul de a institui, în special în ceea ce privește schimbul de informații, o sferă mai largă de cooperare administrativă între statele membre.

Această directivă a fost modificat prin Directiva (UE) 2020/876 a Consiliului din 24 iunie 2020 de modificare a Directivei 2011/16/UE în vederea soluționării nevoii urgente de amânare a anumitor termene pentru depunerea și schimbul de informații în domeniul fiscal ca urmare a pandemiei de COVID-19, prin intermediul căreia se abordează nevoia urgentă de amânare a anumitor termene pentru depunerea și schimbul de informații în domeniul impozitării din cauza pandemiei de COVID-19. Aceste limite de timp privesc schimburile automate de informații cu privire la: conturi financiare ai căror beneficiari sunt rezidenți fiscali într-o altă țară UE și aranjamente transfrontaliere raportabile. Totodată, țările au recurs și la înființarea rețelei EUROFISC în vederea promovării și facilitării cooperării multilaterale în privința combaterii fraudei în domeniul TVA.

Pe de altă parte, cooperarea vamală, la nivelul Uniunii Europene, a fost elaborată o Convenție în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu privire la asistența reciprocă și cooperarea între administrațiile vamale, prin raportare în special la punctele de intrare și ieșire, de prevenire, investigare și suprimare a infracțiunilor împotriva normelor comunitare, dar și împotriva legislațiilor interne, în special cazurile reglementate prin articolele 36 și 223 din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Această Convenție are rolul de a acoperi asistența reciprocă și cooperarea dintre autoritățile naționale cu privire la prevenirea, investigarea și urmărirea în justiție a anumitor încălcări ale regulamentelor vamale, atât ale Uniunii Europene, cât și cele interne[14]”.

Totodată, în anul 2005, a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 al Parlamentului european și al Consiliului privind controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Comunitate[15], care stabilește norme armonizate pentru controlul intrărilor și ieșirilor de numerar din Comunitate, care statuează că „orice persoană fizică ce intră sau iese din Comunitate și transportă numerar în valoare de 10. 000 EUR sau mai mult declară această sumă autorităților competente din statul membru prin care intră sau iese din Comunitate, în conformitate cu prezentul regulament”.

Tehnici de cercetare a infracțiunilor economico-financiare

Domeniul infracțiunilor economico-financiare merită o atenție specială, raportat la faptul că este un subiect de actualitate. Fenomenul infracționalității economice este unul dinamic și evoluează cu pași repezi, iar în practica judiciară, în procesul de aplicare și interpretare a legii în domeniu, apar probleme juridice întrucât actele normative de cele mai multe ori sunt confuze și lipsite de claritate.

Este necesar, în opinia noastră, ca magistratul anchetator să fie specializat în acest domeniu pentru a efectua o anchetă penală eficientă, ceea ce presupune o formare continuă a acestuia, prin aprofundarea cunoștințelor și perfecționarea sa. Nivelul de dificultate al investigării infracțiunilor economice este mult mai ridicat în raport cu alte domenii infracționale, având în vedere caracterul pur tehnic al mecanismelor economico-financiare cu care se operează.

Deși planul de anchetă nu reprezintă o instituție reglementată expres de Codul de procedură penală, acesta constituie un element obligatoriu și indispensabil în efectuarea unei anchete cu privire la infracțiunile din domeniu economico-financiar[16], având în vedere că acestea prezintă anumite particularități care duc la îngreunarea administrării probelor, având în vedere nivelul de pregătire și inteligență al suspecților, care cunosc foarte bine modalitățile prin care își pot acoperi urmele și sunt foarte creativi, reușind să înfățișeze o aparență de legalitate cu ajutorului unor specialiști în domeniu, cu scopul de a îngreuna eventuala urmărire a fluxurilor financiare.

Administrarea probelor într-o cauză penală de acest gen implică folosirea unor modalități complexe, care nu se regăsesc în investigarea altor infracțiuni. Tacticile și tehnicile de investigație penală din acest domeniu comportă o importanță deosebită, organul de urmărire penală fiind nevoit să găsească cele mai bune strategii pentru soluționarea justă a cauzelor.


[1] Produsul intern brut.

[2] N. Cristuș, „Evaziunea fiscală și spălarea banilor”, Legea nr. 241/2005 – comentariu pe articole. Practică judiciară, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, 2011, p. 5.

[3] E. Crișan, R.V. Nemeș, N. Nolden, op. cit, p. 4.

[4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 1 iulie 2004.

[5] Conform art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 34/2009, principiile care stau la baza activității Ministerului Finanțelor Publice sunt următoarele: a) coerența, stabilitatea și predictibilitatea în domeniul finanțelor publice pe termen mediu; b) armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene; c) întărirea autorității instituției; d) perfecționarea managementului fondurilor publice; e) transparența activității în toate domeniile sale de activitate; f) colaborarea cu partenerii sociali; g) asigurarea unui mediu de afaceri concurențial și predictibil.

[6] Potrivit căruia agenția, în cazurile în care există indicii temeinice de săvârșire a unor fapte prevăzute de legea penală, poate să solicite Ministerului Afacerilor Interne să asigure personalul necesar pentru protecția și siguranța operațiunilor desfășurate de funcționarii publici în realizarea actului de control. Personalul necesar se asigură din cadrul subunităților specializate de intervenție rapidă. Condițiile concrete și modalitățile în care personalul subunităților specializate de intervenție rapidă participă la acțiunile de control se stabilesc prin protocol de Ministerul Afacerilor Interne și Agenție.

[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 1 iulie 2004.

[8] Totodată „în cazul în care se stabilește că relațiile financiare ale persoanelor juridice implicate în săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală converg către jurisdicții offshore unde este transferat produsul infracțiunii, se va proceda la solicitarea autorităților judiciare din statul respectiv, prin intermediul cererii de asistență judiciară, a următoarelor date și informații: obținerea de la Registrul Companiilor a istoricului datelor privind societatea comercială în ceea ce privește obiectul de activitate, sediul social, structura acționari atului; rulajul conturilor bancare ale persoanei juridice nerezidente implicate în circuitul financiar pentru perioada investigată, cu indicarea persoanelor către care au fost efectuate subsecvent alte plăți, respectiv de la care au fost realizate încasările, justificările indicate pentru operațiunile interbancare, precum și dosarul de deschidere a contului bancar cu indicarea beneficiarilor reali ai fondurilor (persoane distincte de directori/secretari care au doar un rol de reprezentare, respectiv de fiduciari pentru părțile sociale deținute) și a persoanelor autorizate să efectueze operațiunile financiare (cu indicarea limitelor acestora), a persoanelor cărora li s-au eliberat token-uri/digipass-uri. Corespondența electronică purtată de societatea fiduciară cu persoana beneficiar real al fondurilor, respectiv de către instituția de credit cu privire la contul bancar administrat etc.”, în C. Voicu, G.C. Militaru, I. Ardeleanu, op. cit., p. 45.

[9] TFUE.

[10] Așadar, prin raportare la prevederile art. 85 din Tratat, Eurojust are misiunea „de a susține și consolida coordonarea și cooperarea dintre autoritățile naționale de cercetare și urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin operațiuni întreprinse de autoritățile statelor membre și de Europol și prin informații furnizate de acestea. În acest context, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Eurojust. Aceste atribuții pot include: (a) începerea de cercetări penale, precum și propunerea de începere a urmăririi penale efectuate de autoritățile naționale competente, în special cele referitoare la infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii; (b) coordonarea cercetărilor și a urmăririlor penale prevăzute la litera (a); (c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluționarea conflictelor de competență și prin strânsa cooperare cu Rețeaua Judiciară Europeană”.

[11] „Prin intermediul EUROPOL se poate efectua un schimb de informații în mod eficient, neexistând limitări în acest sens, putând fi solicitate date atât cu privire la persoane juridice, cât și persoane fizice (verificarea unor sedii sociale/ puncte de lucru ale unor societăți comerciale, declarațiile fiscale depuse, persoanele fizice care dețin calitatea de asociați/ administratori la societăți, bunuri mobile sau imobile deținute de persoana juridică/fizică, date privind cetățeni străini cercetați pentru infracțiuni de evaziune fiscală etc.)”, ibidem.

[12] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 64/2011.

[13] În preambulul Directivei se menționează faptul că „în această eră a globalizării, nevoia de asistență reciprocă între statele membre în domeniul fiscal este mai acută ca oricând. Mobilitatea contribuabililor, numărul tranzacțiilor transfrontaliere și internaționalizarea instrumentelor financiare au cunoscut o dezvoltare puternică, ceea ce îngreunează stabilirea corectă a taxelor și impozitelor de către statele membre. Această dificultate din ce în ce mai mare afectează funcționarea sistemelor de impozitare și atrage după sine apariția dublei impuneri, fapt care incită la fraudă fiscală și evaziune fiscală, competențele de control rămânând la nivel național. Ea pune așadar în pericol funcționarea pieței interne”.

[14] „Autoritățile țărilor UE trebuie să coopereze între ele pentru a aborda cu succes frauda vamală și traficul ilegal transnațional și pentru a urmări și sancționa infractorii. Vămile UE prevăd taxe agricole, accize armonizate la alcool, tutun și ulei mineral și impozit pe cifra de afaceri aplicat importurilor din țări din afara UE. Convenția nu acoperă taxa pe valoare adăugată și, totodată, Convenția ia în considerare «încălcările» într-un sens larg, inclusiv tentativele de încălcări și toate formele de participare, precum instigarea și complicitatea, precum și asocierea cu o organizație criminală și spălarea banilor”, la https://eur-lex.europa.eu.

[15] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 309/2007.

[16] În esență, planul de anchetă reprezintă „schițarea și programarea principalelor modalități de administrare a probatoriului la cazul concret. Acesta va trebui sa vizeze, în primul rând, elementele care constituie obiectul probațiunii. Ce anume trebuie demonstrat din punct de vedere obiectiv, dar și subiectiv? Care sunt modalitățile în care, fără a se deconspira ancheta penală, pană la momentul aducerii la cunoștință a acuzațiilor, se vor administra probele și, mai important, ce mijloace de probațiune vor fi alese”, în C. Voicu, G.C. Militaru, I. Ardeleanu, op. cit., p. 21.

Bune practici având ca finalitate recuperarea prejudiciului provenit din faptele economico-financiare was last modified: September 8th, 2022 by Mălina Tebieș

Only registered users can comment.

Arhiva Revista