Avocatul – participant distinct în procesul penal

Dreptul la apărare modifică în mod esenţial percepţia asupra rolului avocatului în desfăşurarea procesului penal în dispozițiile Codului de procedură penală. Fără a se realiza o enumerare exhaustivă a beneficiilor actualei legislaţii procesual penale, subliniem că ridicarea la rang de principiu a dreptului de a consulta dosarul cauzei în orice stadiu procesual, dreptul la confidenţialitatea comunicărilor dintre avocat şi client, dreptul ca, în orice moment al audierii clientului, acesta să beneficieze de sprijinul avocatului, reprezintă reguli ale procesului penal care îl aşează pe avocat în poziţia de participant cu drepturi depline la activitatea judiciară^[1]. Responsabilitatea avocatului față de clientul său este data și de importanța rolului avocatului în cadrul procesului penal, însă îmbunătățirea reglementărilor referitoare la dreptul la apărare nu conduce în mod automat la beneficii efective, deoarece este necesară și schimbarea poziției celorlalți participanți față de avocat. Justiția penală este privită ca un sistem cu trei părți care constă din judecător, procuror și avocatul apărării. Fiecare parte din acest sistem are un rol specific. Rolul judecătorului este de a da o decizie imparțială bazată exclusiv pe faptele prezentate și legile aplicabile infracțiunii incriminate. Pentru a decide imparțial, judecătorul trebuie să fie în măsură să audă  argumentele din ambele părți. Rolul procurorului este de a susține partea statului care încearcă să dovedească vinovăția inculpatului, iar rolul avocatului apărării este de a argumenta, în numele inculpatului, acesta din urmă neavând sarcina probei.

Rolul avocatului în procesul penal reprezintă un element esențial al dreptului la apărare, deoarece în doctrină acesta apare ca un principiu fundamental absolut. Asistența juridică este  doar o componentă a dreptului la apărare care este un drept complex, însă acest aspect nu diminuează importanța avocatului în cadrul procesului penal. Într-adevăr, asistența juridică nu poate avea aceeași concretizare în faza urmăririi penale ca în faza judecății, chiar dacă numărul actelor procesuale la care este interzisă prezența avocatului a fost restrâns sau limitarea cunoașterii /studierii dosarului în faza de urmărire penală a fost prevăzută expres în dispozițiile art. 92-94 Cod proc. pen. De asemenea, dreptul la un avocat nu este absolut, deoarece există limitări, spre exemplu, asistența juridică a unui avocat din oficiu se restrânge doar în situațiile expres prevăzute  de lege și numai dacă acuzatul „nu are mijloace pentru a remunera un apărător”. Ca o premieră pentru legislaţia noastră procesual penală, avocatul penalist este menţionat în Codul nostru de procedură penală, prin intermediul noilor reglementări, inspirate în mare parte de legislaţiile celorlalte state membre ale Uniunii Europene, cu titlul de participant distinct în procesul penal. Astfel, în art. 29 C. pr. pen., avocatul este menţionat expres printre participanţii în procesul penal, între organele judiciare şi părţi. Din conţinutul acestei prevederi cu valoare de principiu se observă că avocatul este indicat în lista întocmită de legiuitor după organul judiciar. Credem că această formulă demonstrează intenţia legiuitorului de a plasa avocatul în cadrul procesului penal pe o poziţie apropiată de cea a organelor judiciare, precizându-se, aşa cum se va vedea în continuare, funcţia procesuală pe care o îndeplineşte în cadrul procesului penal, în condiţiile legii. Această linie de gândire trasată în art. 29 C. pr. pen. se explică prin aceea că, în ceea ce priveşte avocatul, se renunţă parţial la sistemul predominant inchizitorial consacrat de Codul vechi, introducându-se în legislaţia noastră procesual penală tot mai multe elemente specifice procesului penal adversial. Credem că instituţia avocatului este, în filosofia noului Cod, indisolubil legată de materia probelor, rolul acestuia în procesul penal fiind fundamental pentru înfăptuirea justiţiei. În câmpul atât de delicat al cercetării adevărului, suntem de părere că acest mod de gândire al legiuitorului român este şi o consecinţă a eliminării din cadrul principiilor a rolului activ al judecătorului, apropiindu-se de statutul judecătorului din common law, care este mai puţin activ, intervenind în administrarea probelor doar în subsidiar.

Plecând de la dezideratele justiţiei înseşi, trebuie subliniat că, spre deosebire de modelul procesului inchizitorial, al cărui scop este stabilirea adevărului în integralitate, modelul adversial, spre care este orientat noul Cod, priveşte procesul penal ca pe o modalitate de soluţionare a unei dispute între acuzare, reprezentată de procuror, al cărui criteriu unic de acţiune este interesul public, care include, într-o anumită măsură, şi interesul victimei infracţiunii, şi apărare, reprezentată de avocat, al cărui criteriu de acţiune este altul, respectiv interesul privat al părţii sau subiectului procesual principal pe care îl asistă potrivit legii, urmărind să stabilească adevărul numai în măsura în care acesta este necesar pentru soluţionarea cauzei penale şi conferind ambelor părţi şanse egale de câştig, cu respectarea principiului esenţial al egalităţii armelor, care condiţionează echitatea procesului penal în ansamblul său. Or, astfel cum rezultă din noile reglementări, această concepţie este reflectată de prevederea în concret a drepturilor avocatului suspectului sau inculpatului în calitatea sa de participant principal în procesul penal, precum şi a drepturilor avocatului celorlalte părţi şi a subiecţilor procesuali principali. Prin aceasta, ca o consecinţă a adoptării elementelor procesului acuzatorial, în sistemul procesual penal românesc, rolul avocatului în procesul penal este recunoscut în mod expres, punându-se capăt discuţiilor doctrinare care îl situau pe o poziţie procesuală „intermediară” între organele judiciare şi părţi.

În sistemul adversial, importanţa avocaţilor apărării este capitală^[2]. Ei îndeplinesc un rol unic în sistemul justiţiei penale. Divinizaţi de unii şi demonizaţi de alţii, aceştia sunt în mod frecvent cei mai importanţi actori în cauzele penale. întrucât însă un avocat al apărării protejează uneori în mod necesar vinovaţii, el poate apărea ca un obstacol în calea urmăririi răufăcătorilor. Cu toate acestea, în timpul fazei de judecată a procesului penal, rolul avocatului în înfăptuirea dreptăţii este fundamental, prezenţa acestuia în proces reprezentând o necesitate, nu un lux^[3]. Se poate afirma că, în fiecare stadiu procesual, procedura de judecată este calibrată, indiferent că este cu succes sau nu, atât pentru reducerea riscului condamnărilor eronate ale nevinovaţilor, cât şi pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părţile. În plus, această calibrare statutară şi constituţională este organizată cu asigurarea că acuzatul va avea un avocat competent, care să-i reprezinte interesele. În acest context, s-a arătat în doctrină^[4] că nu este o exagerare a statua că legitimitatea sistemului justiţiei penale depinde de participarea în proces a unor avocaţi ai apărării, competenţi şi morali, care să reprezinte cu diligenţă interesele legitime ale clienţilor lor. În Codul de procedură penală actual, rolul avocatului de participant distinct la procesul penal este consacrat în mod expres în art. 31, în care se arată că „avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii”. În primul rând, se poate observa că legiuitorul arată care sunt atribuţiile specifice profesiei de avocat, pe care avocatul le exercită în mod firesc în cadrul procesului penal, şi anume: asistarea juridică şi reprezentarea. În al doilea rând, în privinţa beneficiarilor acestor atribuţii care fac parte din serviciul avocaţial, textul prevede în teza a II-a că, pe lângă părţi, avocatul poate asista sau reprezenta şi alţi subiecţi procesuali. Această prevedere ar putea fi interpretată în sensul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a clarifica practica neuniformă a organelor judiciare penale sub aspectul asistării de către avocat a martorului, lăsând această posibilitate la aprecierea organului judiciar, respectiv a procurorului, căruia nu i se poate nega atribuţia de a organiza procesul penal în funcţie de nevoile investigaţiei pe care o supraveghează sau pe care o efectuează potrivit legii, ori a instanţei de judecată, după caz.

Din nefericire, această prevedere se contrazice cu ari. 10 alin. (1), dar şi cu art. 88 alin. (1) C. pr. pen., care prevede expres că avocatul asistă sau reprezintă. în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii, martorul fiind exclus din cercul beneficiarilor serviciului avocaţial. Noul Cod îi rezervă avocatului şi rolului acestuia în procesul penal reglementări detaliate şi precise în art. 88-96, spre deosebire de vechiul Cod, unde rolul avocatului era reglementat sumar, doar în două articole (art. 172 şi 173). Textul art. 88 alin. (1) C. pr. pen. reia enumerarea atribuţiilor pe care le exercită avocatul în cadrul procesului penal, care, aşa cum am arătat deja, vor fi susceptibile de interpretâri diferite, făcând dificilă aplicarea noilor prevederi şi putând genera soluţii diferite. Dincolo de acest inconvenient însă, includerea subiecţilor principali alături de părţi satisface exigenţele art. 24 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia europeană, care permite ca şi aceştia să fie asistaţi şi reprezentaţi în cadrul procesului penal.

INCOMPATIBILITATEA AVOCATULUI

Pentru prima dată, spre deosebire de vechiul Cod, noua reglementare introduce în alin. (2) al art. 88, la lit. a)-d), incompatibilităţile legale ale avocatului în exercitarea funcţiei de apărare, pe care le preia parţial din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare[5]. Astfel, se prevede că nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal:

a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul.

Acest caz de incompatibilitate este corelat cu situaţia de incompatibilitate a judecătorului prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care prevede că judecătorul este incompatibil dacă „este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute de art. 177 din Codul penal (inclusiv soţ) cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora” (s.n.). Remarcăm totuşi faptul că art. 88 alin. (2) lit. a) C. pr. pen. nu acoperă toate situaţiile care atrag incompatibilitatea judecătorului menţionate în art. 64 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. Considerăm că ar fi trebuit să existe identitate între conţinuturile celor două texte, întrucât raţiunea introducerii acestei incompatibilităţi şi în privinţa avocatului este aceea de a se împiedica exercitarea cu rea-credinţă a dreptului pe care îl au părţile și subiecţii procesuali principali de a-şi alege avocatul pentru a-şi motiva cererea de recuzare a judecătorului indezirabil;

b) martorul citat în cauză.

O prevedere similară există şi în Legea nr. 51/1995, în art. 45 alin. (5), care dispune că, „dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfăşura nicio activizate profesională în aceea cauză”. În completare, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii niciunei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză”. În același timp, alin. (4) al art. 45 din Lege prevede însă că are întâietate calitatea de martor faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauză. Totodată, alin. (9) al art. 45 instituie şi incompatibilitatea avocatului cu funcţia de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător. Aceeaşi prevedere există şi în Codul de procedură penală în materia audierii martorilor, în art. 114 alin. (3) C. pr. pen., în care se prevede: „calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de (…) avocat (…) cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate”;

c) cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror.

Acest caz este corelat cu cel prevăzut pentru judecător sau procuror de art. 64 alin. (1) lit. a) şi 65 alin. (1) C. pr. pen., care prevede că judecătorul sau procurorul este incompatibil dacă a fost „(…) avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză”, şi este justificat de separaţia funcţiilor procesuale, care garantează independenţa în exercitarea profesiei;

d) o altă parte sau un alt subiect procesual.

Formularea acestui caz de incompatibilitate este incompletă, întrucât lipseşte menţiunea că trebuie să fie „în aceeaşi cauză”. Totuşi, el trebuie interpretat în acest sens, în mod similar cu celelalte situaţii descrise la lit. a)-c) din art. 88 alin. (2) C. pr. pen. În categoria persoanelor care nu pot fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal, în temeiul legii, intră nu numai celelalte părţi sau subiecţi procesuali principali, ci şi orice alţi subiecţi procesuali în aceeaşi cauză – cu excepţia martorului citat în cauză, pentru care este reglementare distinctă şi anume, conform art. 34 C. pr. pen., „expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”. Raţiunea acestei incompatibilităţi procedurale este aceea de a evita orice interpunere în activitatea avocatului care i-ar putea afecta independenţa în raport cu profesia;

e) în ipoteza în care asistă sau reprezintă clienţi (părţi sau subiecţi procesuali principali) cu interese contrare.

În legătură cu textul art. 88 alin. (4) C. pr. pen., care prevede în termeni imperativi că părţile ori subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat, remarcăm faptul că acesta se suprapune în parte pe prevederile legii speciale care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[6]. Ne referim în special la dispoziţiile art. 114-117 din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011[7]. cu modificările şi completările ulterioare[8], cu care însă textul din Codul de procedură penală intră în conflict. Astfel, în timp ce legea specială a profesiei de avocat prevede în mod expres modalităţi de soluţionare a contrarietăţii de interese şi. implicit, relativitatea acestui caz de incompatibilitate[9], interdicţia din Cod este absolută, în pofida faptului că dispoziţiile în discuţie vin să protejeze interesul privat al unei părţi. În acest fel, se poate spune că nonna procedurală restrânge în mod nejustificat exerciţiul unei profesii organizate conform legii sale speciale, organice. Considerăm că o asemenea restrângere ar putea fi privită ca neconstituţională, restricţionând nejustificat dreptul la apărare. în cea mai importantă dimensiune a sa, şi anume aceea a alegerii avocatului. Dreptul la apărare este principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat fără a fi apărat^[10]. Însă, dreptul la apărare nu trebuie înțeles și confundat cu dreptul la asistență juridică din partea avocatului, el fiind un drept complex, în componența lui intrând toate prerogativele acordate persoanelor implicate în proces pentru apărarea drepturilor lor^[11].