Aspecte teoretice și practice privind subrogația. Studiu de caz

I. Despre subrogație în general

I.1. Sediul materiei. Noțiune

Între momentul nașterii sale valabile și încetarea existenței sale prin unul dintre modurile prevăzute de lege, obligația civilă este susceptibilă de transmitere și/sau transformare. Printre mecanismele de transmitere și/sau transformare a obligației civile se regăsesc instituțiile: cesiunii de creanță, cesiunii de contract, preluarea de datorie, subrogația și novația; aceasta din urmă având un veritabil efect de transformare.

În dreptul român, dinamica obligațiilor este reglementată în principal prin Titlul VI al Cărții a V-a din Codul civil, sub titlul marginal de „Transmiterea și transformarea obligațiilor”. În context, se impune precizarea că subrogația are și o funcție suplimentară, respectiv reprezintă și o modalitate de plată, motiv pentru care dispozițiile art. 1474 C. civ. reglementează ipoteza plății făcută de un terț și efectul subrogator generat de această plată, sub condiția ca plata să fie făcută pe seama debitorului.

Aplicații concrete ale instituției subrogației, și deci sedii ale materiei, mai pot fi regăsite în prevederile art. 1456 referitoare la efectele solidarității între debitori, în art. 1814 C. civ. referitoare la subrogarea dobânditorului bunului în drepturile locatorului, în art. 2046 alin. (1) C. civ. referitor la subrogația în drepturile comisionarului, în art. 2303 C. civ. cu privire la beneficiul excepţiei subrogației, în art. 2210 C. civ. ce vizează subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului sau în art. 2305, care reglementează subrogația fideiusorului în drepturile creditorului.

Capitolul II, respectiv art. 1593-1598 al titlului VI din C. civ., este dedicat instituției subrogației. Din ansamblul reglementării reiese că subrogația este un mod de transmiterea[1] a unei obligații, prin care o parte a raportului juridic este înlocuită de un alt subiect, urmare a faptului că acest din urmă subiect efectuează o plată pe seama părții înlocuite, fără intenția de a gratifica. Cu alte cuvinte, creditorul inițial din raportul juridic este înlocuit/substitut de subiectul care face plata pentru debitor, devenind astfel noul creditor al debitorului inițial[2].

I.2. Tipuri de subrogație

Sub marginala denumire „felurile subrogație” Codul civil distinge, în raport de izvorul lor, prin prevederile cuprinse în art. 1593 alin. (2) și alin. (3), două categorii de subrogație: (i) subrogația legală și (ii) subrogația convențională. Aceasta din urma se subdivide în alte două tipologii, respectiv (iii) subrogația consimțită de creditor și (iv) subrogația consimțită de debitor. Suplimentar, mai amintim că subrogația nu presupune, în toate cazurile, transmiterea/transformarea integrală a obligației, putând opera și numai în parte. Prin urmare, subrogația poate fi, din punct de vedere cantitativ[3], totală sau parțială.

(i) Subrogația legală își are sursa normativă în dispozițiile art. 1596 C. civ., reglementând cazurile în care efectele subrogației se produc de plin drept:

a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de preferință, potrivit legii;

b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv;

c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria;

d) în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii;

e) în alte cazuri stabilite de lege.

(ii) Dincolo de cazurile enumerate anterior în care subrogația se produce de drept, realitatea juridică atestă că pot exista multe alte împrejurări în care subrogația ar putea contura un raport juridic. În atare împrejurări subrogația se „naște” prin voința părților, similar cu oricare altă convenție. Specificul subrogației convenționale constă, spre deosebirea de subrogația convențională, în aceea că aceasta izvorăște urmare a acordului de voință ori între terțul plătitor și debitorul inițial, ori între terțul plătitor și creditorul inițial.

(iii) Subrogația consimțită de creditor, considerată cea mai frecventă formă a subrogației[4], datorită beneficiilor pe care le generează în persoana creditorului, presupune învoiala creditorului să primească plata de la un terț, care astfel, odată cu plata, să îi transmită terțului plătitor toate drepturile pe care le avea acesta împotriva debitorului. Firește, aici avem în vedere un singur raport juridic care a dat naștere obligației ce se transmite/transformă prin subrogație. Mecanismul aici relevat rezultă în termeni definitorii din cuprinsul art. 1594 C. civ.: subrogația este consimțită de creditor atunci când, primind plata de la un terț, îi transmite acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. Subrogația operează fără consimțământul debitorului. Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.

(iv) Subrogația consimțită de debitor ia naștere prin acordul de voință dintre debitor și terțul de la care debitorul se împrumută pentru a-și achita datoria față de creditor. Pe această cale, conform prevederii din cuprinsul art. 1595 alin. (1) C. civ., poate urma o transmitere către împrumutător a drepturilor creditorului față de debitorul împrumutat. Mecanismul determină o înlocuire a creditorului inițial prin persoana împrumutătorului, debitorul inițial păstrându-și aceeași calitate.

În vederea protejării intereselor creditorului, Codul civil instituie prin dispozițiile art. 1595 alin. (2) câteva condiții[5] ale acestui tip de subrogație:

– actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au dată certă, spre deosebire de reglementarea anterioară care impunea forma autentică (art. 1107 pct. 2 Vechiul cod civil);

– în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria;

– în chitanță se menționează că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul creditor.

În ipoteza în care, deși subrogația ia naștere în cadrul determinat de condițiile enumerate, creditorul refuză totuși plata, s-a arătat[6] că debitorul „poate recurge la procedura punerii în întârziere a creditorului, care, după validarea ei, are efect liberator de datorie”. În sens edificator și concret s-a arătat[7] însă că în atare situație debitorul poate recurge la procedura ofertei reale de plată. Apreciem că în mod indirect și prima opinie trimite, în final, la aceeași procedură, condiționând punerea în întârziere de „validare”, căci simpla punere în întârziere a creditorului nu conduce, prin sine, la liberarea debitorului de datorie. De altfel, chiar dispozițiilor Codului civil din cuprinsul art. 1512 și art. 1513 trimit expres către procedura[8] ofertei reale și a consemnațiunii.

I.3. Efectele subrogației

Prin mecanismul subrogației, în primul rând, obligația civilă este prezervată, deci nu se stinge. Aceasta se transmite (se transformă) către noul creditor, numit și subrogat. Cu alte cuvinte, în raportul juridic care a dat naștere obligației civile aici în discuție, creditorul primar – subrogant – va fi înlocuit de un nou creditor – subrogat. Acest efect primordial nu rezultă expressis verbis din cuprinsul reglementării instituției, rezultând însă din titlul marginal al Titlului VI al Cărții a V-a a Codului civil care poartă denumirea de „transmisiunea și transformarea obligațiilor”, iar acest efect este unanim acceptat și în doctrina juridică[9]. Prin transmiterea/transformarea obligației, aceasta subzistă în continuarea în persoana subrogatului, fiind în ființă în aceiași parametrii în care a existat în persoana creditorului primar – subrogantului –, „fără ca raportul obligațional să sufere alte modificări”[10].

Așa fiind, din momentul și în limita efectuării plății din partea terțului către creditor se activează mecanismul subrogației, însemnând că din acest moment subrogatul (noul creditor) poate să exercite orice drepturi și acțiuni pe care le avea creditorul inițial împotriva debitorului și a celor care au garantat obligația. Cu alte cuvinte, efectul translativ al obligației vizează inclusiv accesoriile acesteia, fiind o consecință firească a stării de continuitate a obligației.

Ce efect derivat al faptului că obligația se transferă, așa cum aceasta subzista și în mâna subrogantului, situația juridică a debitorului nu se poate schimba, respectiv agrava, motiv pentru care prin dispozițiile art. 1597 C. civ. se consacră dreptul debitorului și a celor care au garantat obligația de a opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva debitorului inițial. Printre mijloacele de apărare ce pot fi opuse noului creditor se numără[11]: excepția de neexecutare a contractului, excepția nulității, excepția rezoluțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune sau inclusiv „clauzele speciale care determină regimul creanței transmise (clauză de limitare de răspundere sau de exonerare)[12]”.

În mod firesc, atare apărări pot fi aduse de debitor/garanții acestuia în măsura în care creditorul va acționa împotriva debitorului. Însă, în ceea ce privește modalitatea concretă în care creditorul poate acționa, acesta are la îndemână o acțiunea subrogatorie, deci o acțiunea care a aparținut subrogantului și transferată ca atare ca accesoriu odată cu creanța; creditorul are la îndemână, după caz, și o acțiune proprie derivată din raportul lui personal cu debitorul, ce izvorăște din alt raport juridic personal, în temeiul căruia creditorul a făcut plata. Acest raport juridic personal poate fi contractual (mandat, împrumut) sau extracontractual (îmbogățire fără justă cauză, gestiune de afaceri etc.). Sub acest aspect, îmbrățișăm opinia potrivit căreia „subrogatul va alege tipul de acțiune în funcție de regimul probator pe care trebuie să îl respecte sau de regimul prescripției extinctive”[13].