Aspecte istorice privind raportul dintre investigațiile speciale, procesul penal și drepturile omului: epoca antică – sec. XIX

Introducere

Un rol important în soluționarea problemelor actuale din domeniul activității speciale de investigații îl are metoda istorică de cercetare a raportului dintre acest gen de activitate, procesul penal și drepturile persoanei. Se știe că menirea socială a activității speciale de investigații, ca și cea a procesului penal constă în asigurarea și protejarea valorilor sociale supreme prevăzute de Constituția Republicii Moldova (RM), printre ele regăsindu-se și drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viață, sănătate, libertate etc.). De asemenea, este știut și faptul că activitatea specială de investigații constituie un mijloc juridic foarte eficient, sau poate chiar cel mai eficient de combatere a criminalității – fenomen antisocial care nu doar amenință sau atentează la respectivele valori dar le și lezează. Singurul inconvenient al activității speciale de investigații constă în caracterul său specific (tainic) de realizare care, mai mult sau mai puțin, este corelat cu restrângerea unor drepturi individuale. În legătură cu acest fapt în societate se creează panică, fobie, neîncredere, scepticism, punându-se uneori nejustificat, alteori intenționat la îndoială importanță și utilitatea socială a acestei activități. Evident că cei mai deranjați de utilitatea activității speciale de investigații sunt cei care fie comit nemijlocit infracțiuni sau întrețin legături cu lumea criminală.

Necunoașterea sau cunoașterea insuficientă a raportului dintre activitatea specială de investigații, procesul penal și drepturile persoanei conduce negreșit la nevalorificarea potențialului anticriminogen al investigațiilor speciale, sau, dimpotrivă, conduce la abuzuri din partea organelor competente să efectueze măsuri speciale de investigații. Lipsa cunoștințelor necesare despre evoluția respectivului raport poate influența negativ și asupra perspectivelor de dezvoltare ale activității speciale de investigații, mai ales, în condițiile transformărilor tuturor sferelor sociale provocate de impactul la nivel global al revoluției tehnologico-științifice din ultimii ani. Procedeele și tehnologiile tradiționale de protecție a valorilor constituționale, în ultima perioadă, s-au dovedit a fi practic mai puțin eficiente pentru identificarea și înlăturarea amenințărilor care la propriu au avansat deja într-o nouă generație. Schimbările în domeniul ASI au devenit nu doar necesare, ci și inevitabile, or, oportunitățile noilor tehnologii vor avantaja net superior pe cei care atentează la valorile sociale nu însă și pe cei care au sarcina să le protejeze.

Problema schimbărilor ce ar putea fi făcute în domeniul activității speciale de investigații ține de găsirea și păstrarea echilibrului de aur dintre interesul general al societății cu privire la protejarea valorilor constituționale împotriva noii generații de amenințări, pe de o parte, și interesul individual privind respectarea drepturilor și libertăților persoanei, pe de altă parte. Studierea aspectelor istorice privind raportul dintre activitatea specială de investigații și conceptul drepturilor persoanei ne va ajuta să înțelegem în ce direcție va trebui înclinată balanța pentru aducerea ei în starea de echilibru.

Metodologia studiului cuprinde metodele tradiționale de cercetare: logică, analiză și sinteză, deducție și inducție, observație și comparație. În baza analizei materialelor pertinente (literatura de specialitate, acte normative, alte materiale relevante) sunt formulate concluziile corespunzătoare.

 

Conținut de bază și discuții

Rădăcinile activității speciale de investigații se întind până în cele mai îndepărtate timpuri străvechi, abilitățile de urmărire, observație, recunoaștere și căutare formându-se la strămoșii noștri de pe vremea când singura sursă de existență era vânătoarea și culesul roadelor din grădina raiului.

Apariția și dezvoltarea comunităților primitive și formarea structurilor organizatorice de conducere a determinat necesitatea ocrotirii și securității acestora iar competențele de supraveghere și apărare au fost cu succes aplicate nu doar în privința animalelor prădătoare, ci și în privința barbarilor și cotropitorilor.

Pentru neutralizarea acțiunilor periculoase ale inamicului erau folosiți spionii, aceștia fiind trimiși în tabăra opusă pentru îndeplinirea diferitor sarcini (culegerea de informații, dezinformarea, recrutarea foștilor inamici etc.). Realizarea acestor sarcini era asigurată de așa acțiuni ca mituirea, șantajul cu răspândirea materialelor compromițătoare, exploatarea slăbiciunilor umane (dorința de răzbunare și afirmare, gelozia etc.). Poate că bătăliile decisive purtate de așa conducători remarcabili ca Alexandru Macedon, Hanibal, Genghis Khan, Frederic al II-lea nu ar fi fost câștigate fără aplicarea metodelor și procedeelor de investigații specifice perioadelor respective[1].

Cercetând legătura dintre originile ASI și procesul penal observăm că din antichitate și până prin sec. XII aceasta fie lipsea cu desăvârșire, fie depindea de abilitățile personale ale părților în proces. Caracterul privat al procesului penal presupunea ca pârâtorul singur să-și cerceteze cazul și să colecteze probe, să identifice și să caute făptașul, iar pârâtul la rândul său avea obligația să-și demonstreze nevinovăția. Din lipsă de profesionalism pentru astfel de lucrări, de cele mai multe ori se recurgea la judecata Dumnezeiască (jurământul; tragerea la sorți; ordaliile)[2].

Se pare că această situație nu a necesitat crearea unor organe speciale de stat și a unor funcționari care să fie angajați în investigarea și căutarea vinovaților. În general, problemele legate de asigurarea securității vieții private și proprietății cetățenilor nu era sarcina statului. Numai în circumstanțe excepționale (tulburări în masă, calamități etc.), statul, prin reprezentanții săi, avea funcția de protejare a populației și restabilire a ordinii sociale[3].

Cât despre conceptul drepturilor persoanei, acesta își are originea, de asemenea, în antichitate. Primul eveniment care a marcat un progres major pentru omenire datează din perioada de după cucerirea în 539 î.e.n. a orașului Babilon de către armatele lui Cirus cel Mare, primul rege al Persiei antice. El a eliberat sclavii, a declarat că toți oamenii au dreptul de a-și alege propria religie și a stabilit egalitatea rasială. Acestea și alte decrete au fost înregistrate pe un cilindru de lut copt în limba akkadiană cu script cuneiform. Cunoscut astăzi sub numele de Cyrus Cylinder, această înregistrare antică a fost recunoscută ca fiind prima carte mondială a drepturilor omului. Este tradus în toate cele șase limbi oficiale ale Organizației Națiunilor Unite și dispozițiile sale sunt paralele cu primele patru articole ale Declarației Universale a Drepturilor Omului[4].

Marii filozofi antici Confucius (552-479 î.Hr.)[5], Pitagora (sec. al VI-lea-490 î.Hr.)[6], Platon (427-347 î.Hr.)[7], Aristotel (384-322 î.Hr.)[8] au susținut ideea drepturilor naturale ce ar vini de la Creator, adică de la natură și care ar avea o valoare superioară oricărei legi emise de om, doar că aceste drepturi nu erau pentru toată lumea, ci numai pentru anumite grupuri sociale. Ulterior, în gândirea filozofilor stoici, s-a promovat ideea drepturilor naturale universale. Stoicii susțineau că rațiunea – capacitatea unei persoane de a gândi ‒ este ceva comun întregii umanități. Folosind rațiunea, ajungem la concluzia că anumite lucruri sunt naturale. Prin urmare, legile naturale sunt legile rațiunii. Mai târziu, dreptul natural ocupă un loc important în gândirea filosofică europeană[9].

Au trecut foarte mulți ani până când anumite idei ale filosofilor antici despre drepturile omului să-și găsească reflectare într-un act cu putere juridică. Magna Charta, emisă în 1215, a fost primul text cunoscut în istorie care a garantat unele libertăți celor care atunci erau numiți „oameni liberi”. Acest act a apărut ca rezultat al luptei diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal. În acel act, regele englez Ioan Fără de Țară, în art. 39, garanta că nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, ori lipsit de drepturile sau posesiunile sale, ori declarat în afara legii sau exilat, sau lezat în vreun fel, nici nu se va folosi forța contra lui și nu se vor trimite alții să o facă, fără o decizie potrivit legii a egalilor săi sau potrivit legii regatului[10].

Lupta pentru putere și dorința de a o menține cu orice preț, dar și amenințarea constantă cu revolte și alte infracțiuni i-au determinat pe conducătorii statelor să acorde o atenție deosebită nu doar problemelor de securitate externă, ci și celor de asigurare a ordinii interne, fapt care a dus la înființarea organelor polițienești în atribuțiile cărora intrau ascultarea tainică, urmărirea și denunțarea ca modalități de obținere a informațiilor[11].

Centralizarea puterii a întărit rolul statului în viața publică și, prin urmare, s-au extins și competența organelor de stat, inclusiv în lupta împotriva criminalității. Procesul penal privat treptat dispare, inițiativa fiind luată de organele statului care investigau faptele infracționale devenite cunoscute. Procesul începea indiferent de existența plângerii din partea victimei. Vinovăția infractorului era dovedită de autoritățile judiciare. Forma publică și verbală a procesului a fost înlocuită cu cea secretă și scrisă, iar tortura devenise mijlocul principal de obținere a recunoașterii vinovăției ‒ obiectiv principal al procesului penal a acelor timpuri[12].

Deosebirile de credință, de păreri, de obiceiuri erau resimțite drept niște pericole potențiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase și greu de remediat[13]. Apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili a determinat să funcționeze mai eficient inchiziția bisericească, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici. Prin secolul al XIII-lea inchiziția s-a transformat într-o instituție de corecție a ereticilor, folosindu-se interpretări din Biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind al teologului antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică[14]. Pretext de condamnare erau citate spusele lui Isus: „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sânt strânse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat înțelesul gramatical al acestui citat biblic[15].

Apărarea juridică în inchiziție nu le era de folos prizonierilor, afirma John Foxe, istoric din secolului al XVI-lea, deoarece suspiciunea era considerată o cauză suficientă de condamnare și cu cât mai mare era bogăția celor vizați, cu atât mai mare era pericolul pentru ei. Prizonierul inchizitorilor nu avea niciodată permisiunea de a vedea fețele acuzatorilor sau ale martorilor împotriva lui, iar fiecare mărturie îi era luată prin amenințări și torturi, fiind menită sa-l oblige să se acuze și prin aceasta să coroboreze dovezile împotriva lui[16].


[1] Ilicicev V.A., Activitatea operativă de investigații: lecții de curs. – M.: Eksmo, 2009, p. 7. // Ильичев В.А. Оперативно-розыскная деятельность: курс лекций. – М.: Эксмо, 2009 г. p. 7.

[2] Nikitina E.V., Din istoria dezvoltării mijloacelor de probă. Materialele Conferinței internaționale științifice și practice „Proceduri penale: istorie și modernitate”, dedicată aniversării a 150 de ani de la Carta proceselor penale a Imperiului Rus. Probleme reale ale dreptului rus. 2014. Nr 11 (48) noiembrie. C.2540-2545. // Никитина Е.В. Из истории развития средств доказывания. Материалы международной научно-практической конференции «Уголовное судопроизводство: исто рия и современность», посвященной 150-летию Устава уголовного судопроизводства Российской империи. Актуальные проблемы российского права. 2014. № 11 (48) ноябрь. C.2540-2545. Disponibil [on-line]: https://cyberleninka.ru/article/n/iz-istorii-razvitiya-sredstv-dokazyvaniya/viewer.

[3] Elinsky V.I., Istoria anchetei penale în Rusia (X — începutul secolului XX). M., 2004. C. 4., p. 4. // Елинский В. И. История уголовного сыска в России (X — начало XX в.). М.,2004. С. 4.

[4] O scurtă istorie a drepturilor omului. // A brief history of human rights. Disponibil [on-line]: https://www.humanrights.com/what-are-human-rights/brief-history/.

[5] Confucius gândea că o societate armonioasă nu poate fi posibilă decât dacă oamenii care o compun sunt călăuziți de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie decât un efort continuu spre bine (M. Bădescu, Introducere în filozofia dreptului, Ed. Lumina lex, București 2003, p. 199); a se vedea și: https://ro.wikipedia.org/wiki/Confucius.

[6] Pitagoras, gândind că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, a sugerat ideea de drepturi ale omului (Gh. Dănișor, Filozofia drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p.17); a se vedea și: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora.

[7] Platon favoriza o anumită castă de filozofi, de savanți, cărora, după părerea lui, restul societății trebuia să le acorde crezare, astfel, afirma dânsul, în stat se disting trei clase: aceea a înțelepților, destinată să domine, aceea a luptătorilor, care trebuia să apere organismul social, aceea a meseriașilor și agricultorilor, care trebuia să-i hrănească (G. del Veccho, Lecții de filozofie juridică, Ed. Europa nova, București, 1994, p. 53).

[8] Aristotel considera că omul este membru al societății în care legile trebuie să fie raționale și să domnească în cetate, iar viața socială este condiția vieții morale. Statul este o asociație de oameni liberi și egali, de cetățeni, dar cetățeni sunt numai aceia care participă la viața socială și politică, sclavul nefiind decât un „res”, un lucru, un „instrument vorbitor”. Societatea este împărțită în oameni liberi și sclavi, natura fiind cauza acestei inegalități (G. del Veccho, Lecții de filozofie juridică, Ed. Europa nova, București, 1994, p. 56).

[9] Introducere în drepturile omului. Colegiul editorial: Knut W. Bergem, Gunnar M. Carlsen, Beata Slyudal. Comitetul Norvegian Helsinki pentru Drepturile Omului Oslo 2003. p. 36 // Введение в права человека. Редакционная коллегия: Кнут В. Бергем, Гуннар М. Карлсен, Беата Слюдал. Норвежский Хельсинкский Комитет по правам человекаю Осло 2003, p. 36. Disponibil [on-line]: https://iuristebi.files.wordpress.com/2011/07/e18390e18393e18390e1839be18398e18390e1839ce18398e183a1-e183a3e183a4e1839ae18394e18391e18390e183a2e18390-e183a8e18394e183a1e18390e18395.pdf.

[10] Dolea I., Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat. Chișinău. Cartea Juridică, 2009 (Tipogr. «Bons Offi ces» SRL), p. 30.

[11] Jandarmii Rusiei / comp. V. S. Izmozik. SPb.: Neva, M.: Olma-Press, 2002. p. 3. // Жандармы России / сост. В. С. Измозик. СПб.: Нева, М.: Олма-Пресс, 2002 г. С. 3. Disponibil [on-line]: http://booksshare.net/books/history/izmokin-vs/2002/files/jandarmirospolrozisk2002.pdf.

[12] Vladimirski-Budanov M.F., Revizuire a istoriei dreptului rus. Kiev, 1907. S. S. 659-661. Citat după Nikitina E.V., Din istoria dezvoltării mijloacelor de probă. Actele Conferinței internaționale științifice și practice „Proceduri penale: istorie și modernitate”, dedicată aniversării a 150 de ani de la Carta proceselor penale a Imperiului Rus. Probleme reale ale dreptului rus. 2014. Nr. 11 (48) noiembrie. C.2540-2545. // Владимирский-Буданов М.Ф. Обзор истории русского права. Киев, 1907. С. С. 659–661. Citat după Никитина Е.В. Из истории развития средств доказывания. Материалы международной научно-практической конференции «Уголовное судопроизводство: исто[12]рия и современность», посвященной 150-летию Устава уголовного судопроизводства Российской империи. Актуальные проблемы российского права. 2014. № 11 (48) ноябрь. C.2540-2545. Disponibil [on-line]: https://cyberleninka.ru/article/n/iz-istorii-razvitiya-sredstv-dokazyvaniya/viewer.

[13] Natale Benazzi și Matteo D’amico, Cartea Neagră a Inchiziției. Reconstituirea marilor procese, p. 8. Disponibil [on-line]: https://www.academia.edu/30990890/Cartea_Neagra_a_Inchizitiei.

[14] Daniel Guta Inchiziția, Instrumentul de teroare al Evului Mediu. Lucruri mai puțin știute despre crimele în numele credinței. Disponibil [on-line]: https://adevarul.ro/locale/hunedoara/inchizitia-instrumentul-teroare-evului-mediu-lucruri-mai-putin-stiute-despre-crimele-numele-credintei-1_5b057cb7df52022f7553b11b/index.pdf.

[15] Începuturile inchiziției – creștinismul de la martiri la tortură. Disponibil [on-line]: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/inceputurile-inchizitiei-crestinismul-de-la-martiri-la-tortura // https://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie; https://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie.

[16] Cartea martirilor a lui John Foxe Foxe. Frankfurt pe Main, Germania. Ediția 1. 2020, p. 70. ISBN:978-3-75237-048-5. // John Foxe Foxe’s Book of Martyrs. Frankfurt am Main, Germany. 1-st Edition. 2020. p.70. ISBN:978-3-75237-048-5. Disponibil [on-line]: https://books.google.md/books?id=cZz0DwAAQBAJ&pg=PA70&lpg=PA70&dq=%E2%80%9CA+prisoner+in+the+Inquisition+is+never+allowed+to+see+the+face+of+his+accuser,+or+of+the+witnesses+against+him,+but+every+method+is+taken+by+threats+and+tortures,+to+oblige+him+to+accuse+himself,+and+by+that+means+corroborate+their+evidence.%E2%80%9D&source=bl&ots=1hCBCw-cuE&sig=ACfU3U0FzaVjKWUv_rpt14iZ-Gt6gC_bQw&hl=ru&sa=X&ved=2ahUKEwjFl4Xdv8HwAhXCgf0HHW7cD7QQ6AEwB3oECAcQAw#v=onepage&q=%E2%80%9CA%20prisoner%20in%20the%20Inquisition%20is%20never%20allowed%20to%20see%20the%20face%20of%20his%20accuser%2C%20or%20of%20the%20witnesses%20against%20him%2C%20but%20every%20method%20is%20taken%20by%20threats%20and%20tortures%2C%20to%20oblige%20him%20to%20accuse%20himself%2C%20and%20by%20that%20means%20corroborate%20their%20evidence.%E2%80%9D&f=false.

Aspecte istorice privind raportul dintre investigațiile speciale, procesul penal și drepturile omului: epoca antică – sec. XIX was last modified: august 4th, 2022 by Boris Glavan

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Boris Glavan

Boris Glavan

Este conf. univ. dr., catedra „Activitate specială de investigații și anticorupție” a Academiei „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
A mai scris: