Aspecte de drept comparat referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției în procesul penal

3. Caracteristicile acordului de recunoaștere a vinovăției în Italia

Codul de procedură penală italian a fost primul din sistemul romano-germanic în care a fost introdusă procedura potrivit căreia procurorul și inculpatul pot ajunge la o înțelegere cu privire la pedeapsă[11].

În prezent, legislația procesual penală din Italia reglementează procedura specială a acordului privind recunoașterea vinovăției prin două instituții procesual penale diferite. Ambele însă realizează conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, încheiat de inculpat cu procurorul.

Prima formă a procedurii simplificate din Italia este denumită „il patteggiamento”. A doua formă poartă denumirea de „giudizio abbreviato”.

Trăsătura comună a ambelor proceduri este dată de faptul că acestea au la bază principiul consimțământului părților și derogarea de la normele procesual penale de drept comun referitoare la soluționarea conflictului de drept penal, ce a fost adus în fața organelor judiciare[12].

Procedura specială patteggiamento este reglementată de articolele 444-448 din C. proc. pen. italian și presupune desfășurarea procesului penal în baza probelor de la dosarul cauzei. Parcurgerea acestei proceduri are menirea de a evita efectuarea actelor de urmărire penală, pe care le presupune procedura de drept comun în materie penală. În acest caz, inculpatul este de acord să renunțe la prezumția de nevinovăție în schimbul reducerii pedepsei ce urmează să fie aplicată.

Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. pen. italian, „acuzatul și procurorul pot solicita instanței aplicarea unei sancțiuni alternative, fie a unei amenzi, reduse cu o treime, fie a unei pedepse cu închisoarea, ținând cont de circumstanțe și redusă cu o treime, cu condiția ca aceasta din urmă să nu depășească 5 ani sau să fie prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii”. Se poate observa că atât procurorul, cât și acuzatul pot avea inițiativa unei înțelegeri bazate pe recunoașterea vinovăției, acuzatul beneficiind în toate cazurile de reducerea pedepsei cu o treime, indiferent de felul acesteia.

Această procedură se poate aplica doar în cazul infracțiunilor pentru care legea penală prevede o pedeapsă cu închisoarea de maximum 5 ani, deci pentru acele infracțiuni cu un grad scăzut de pericol social.

Inculpatului îi este permis să admită recunoașterea vinovăției, chiar dacă procesul penal este într-o fază destul de avansată, organele judiciare adunând mai multe probe de învinuire la dosar.

Parcurgerea procedurii simplificate are la bază acordul de recunoaștere a vinovăției, care nu se referă exclusiv la decizia de urmărire penală, aceasta realizând în principal, forma procesului penal cu influențe în ceea ce privește întinderea pedepsei ce urmează să fie aplicată.

În cadrul procedurii speciale pattegiamento, de regulă, inculpatul renunță la dreptul procesual al contestării acuzației, ce i-a fost adusă de organul judiciar. Renunțarea creează posibilitatea obținerii, de către acesta, a unei pedepse reduse.

Conform art. 444 alin. (3) C. proc. pen. italian, „partea, formulând cererea de încheiere a unui acord poate solicita suspendarea condiționată a pedepsei. În acest caz, dacă instanța de judecată apreciză că aceasta nu este întemeiată, va respinge cererea”. Prin urmare, pedeapsa în cazul acestei proceduri va putea fi atât cea cu închisoarea, cât și pedeapsa amenzii, acestea putând fi dispuse atât cu executare, cât și cu suspendare.

Iar potrivit art. 444 alin. (4) C. proc. pen. italian, pentru „asocierile de tip mafiot, sechestrarea de persoane în scopul extorcării, trafic și asociere în vederea traficului de substanțe stupefiante și psihotrope, contrabandă cu activități teroriste”, indiferent de forma acestora, încheierea unei astfel de înțelegeri nu este posibilă, datorită gradului mare de periculozitate a amintitelor infracțiuni.

Articolul 444 alin. (2) teza 1 C. proc. pen. italian dispune că: „în situația în care există consimțământul părții care nu a formulat o cerere și nu trebuie pronunțată o decizie de achitare în conformitate cu prevederile art. 129, dacă se constată ca fiind corectă încadrarea juridică a faptei, precum și a circumstanțelor descrise de către participanți și pedeapsa propusă, judecătorul poate, pe baza actelor de la dosar, să pronunțe o hotărâre prin care să aprobe cererea participanților”.

Judecătorul poate practic să soluționeze cauza dedusă judecății printr-o procedură derogatorie, dacă are acordul părților, se poate observa faptul că instanța nu se limitează la a avea o funcție de „notar” prin transpunerea directă a negocierii în hotărâre, ci aceasta evaluează și legitimitatea și valabilitatea înțelegerii pe baza documentelor existente la dosarul cauzei, dar și a celor aduse de către apărare[13].

Conform art. 444 alin. (2) teza II C. proc. pen. italian, „dacă există constituire de parte civilă, judecătorul lasă nesoluționată această cerere; în toate cazurile inculpatul este însă condamnat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă, cu excepția cazurilor în care există motive întemeiate pentru compensarea parțială sau totală a acestora”.

Dispozițiile art. 445 alin. (1) C. proc. pen. italian specifică faptul că: „în cazul pronunțării unei hotărâri în conformitate cu art. 444 alin. (2) C. proc. pen. italian când pedeapsa aplicată nu depășește 2 ani de închisoare sau a fost dispusă aplicarea pedepsei cu amenda, acuzatul nu va fi condamnat și la plata cheltuielilor de judecată și nu i se vor aplica pedepse accesorii sau măsuri de siguranță, cu excepția confiscării, dispuse în temeiul art. 240 C. pen. italian”.

În ceea ce privește pedeapsa cu privire la care procurorul și acuzatul pot ajunge la o înțelegere, procurorul nu dispune de o putere discreționară cu privire la aceasta, el neputând să negocieze cu inculpatul cu privire la infracțiune, ci doar în legătură cu cuantumul și forma de executare a pedepsei; de altfel în virtutea atribuțiilor de control oferite instanței în baza art. 444 alin. (2) C. proc. pen. italian, aceasta este obligată să verifice corecta încadrare juridică a faptei[14].

Conform art. 445 alin. (2) C. proc. pen. italian, „infracțiunea se stinge în termen de 5 ani, dacă s-a dispus o pedeapsă cu închisoarea care nu depășește 2 ani, indiferent dacă s-a dispus cumulativ sau nu cu pedeapsa amenzii și dacă hotărârea se referă la un delict sau de doi ani în cazul în care hotărârea se referă la o contravenție, iar acuzatul nu a comis un delict sau o contravenție de același tip”. Această dispoziție face directă referire la reabilitarea de drept în anumite condiții a celui care a fost supus unei sancțiuni penale. Sintagma „infracțiunea se stinge” nu se referă la stingerea unei fapte comise, lucru de altfel imposibil, ci la stingerea efectelor rezultate din producerea acesteia, și, pe cale de consecință, împlinirea termenului de reabilitare[15].

Procurorul ori acuzatul pot formula cererea prevăzută de art. 444 C. proc. pen. italian atâta timp cât nu au fost formulate concluzii.

Dacă cererea provine de la acuzat, acesta trebuie să își asume personal responsabilitatea pentru săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Cu toate acestea, acuzatul nu este obligat prin lege să facă personal această cerere; prin raportare la prevederile art. 446 alin. (3) C. proc. pen. italian, „voința acuzatului poate fi exprimată personal sau prin reprezentant, ce are un mandat special în acest sens, în forma unui înscris autentic”. Iar potrivit art. 446 alin. (5) C. proc. pen. italian, „instanța de judecată în cazul în care consideră necesară verificarea caracterului voluntar al cererii ori a existenței consimțământului acuzatului, dispune ascultarea acestuia”. Prin această prevedere s-a urmărit darea unei valori relevante declarației acuzatului și limitarea, în cadrul acestei proceduri, a puterilor recunoscute organului de judecată[16].

Procurorul și acuzatul vor putea iniția acordul în fața instanței, atât oral, cât și în scris. Conform alin. (4) al art. 446 C. proc. pen. italian, „acordul va putea fi exprimat în termenul prevăzut la alin. (1), chiar dacă anterior fusese refuzată soluționarea procesului pe această cale”.

Articolul 446 alin. (6) C. proc. pen. italian îi conferă procurorului posibilitatea să se opună încheierii respectivei înțelegeri cu obligația de a enunța expres motivele.

Conform art. 447 alin. (1) C. proc. pen. Italian, „dacă în cursul cercetării preliminare judecătorului îi este prezentată o cerere de încheiere a unui acord care este comună părților ori o solicitare a unei părți ce poartă acordul scris al celeilalte, se va pronunța în ședință asupra acesteia, iar, dacă este necesar, va dispune informarea părții care nu are cunoștință de aceasta. Dosarul procurorului se va depune la instanță cu cel puțin 3 zile înainte de ședința de judecată”. În situația în care cererea provine de la o singură parte, instanța acordă termen celeilalte părți spre a-și exprima acordul. Teza finală a art. 447 C. proc. pen. italian dispune că: „înainte de expirarea termenului nu este permisă revocarea sau modificarea cererii. Dacă părțile vor ajunge la consens se va proceda potrivit prevederilor alin. (1)”. După expirarea termenului, în fața instanței, părțile vor putea modifica condițiile în care înțeleg să ajungă la un consens cu privire la pedeapsă.

Hotărârea astfel pronunțată este definitivă. Dar potrivit art. 448 alin. (2) teza II C. proc. pen. italian, „în cazul în care procurorul nu este de acord cu privire la soluția dispusă, acesta poate face apel”. Acest drept este acordat procurorului, în virtutea faptului că judecătorul, în virtutea rolului său activ, poate modifica pedeapsa cu privire la care exista înțelegerea ab initio[17].

Giudizio abbreviato” este a doua procedură de simplificare a procesului penal italian și poate să intervină în cauzele penale având ca obiect orice categorie de infracțiuni și indiferent de cuantumul pedepsei aplicabile, cu o singură excepție, respectiv infracțiunile pentru care legea penală prevede pedeapsa detențiunii pe viață.

Această procedură prezintă avantajul de a-l favoriza pe inculpat cu privire la faptul că hotărârea ce urmează să se pronunțe în cauza penală presupune reducerea pedepsei cu o treime.

Procedura are avantajul de a se substitui procedurii de drept comun. Aceasta se declanșează exclusiv la inițiativa inculpatului.

Ceea ce deosebește această procedură de patteggiamento este faptul că inculpatul solicită simplificarea procesului penal, fără impunerea unei condiții în acest sens.

Trăsătura comună celor două categorii de proceduri speciale constă în faptul că inculpatul renunță la dreptul de a formula apel în cauza respectivă, dar acesta poate să declanșeze calea de atac a recursului în casație.

Giudizio abbreviato prezintă un mare avantaj pentru inculpat, deoarece, în felul acesta, organul judiciar nu va aprofunda cercetarea penală a probelor strânse de organul de urmărire penală și nu va dispune administrarea lor în faza de judecată a procesului penal, care ar putea produce unele consecințe în sensul formulării unor învinuiri care să-i agraveze situația în cursul procesului penal[18].

4. Caracteristicile acordului de recunoaștere a vinovăției în Germania

Potrivit art. 257c alin. (1) C. proc. pen. german, „în anumite cazuri și după informarea cu privire la desfășurarea procedurii, instanța poate ajunge la o înțelegere cu participanții la proces în ceea ce privește rezultatul acestuia. Dispozițiile art. 244 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”. Potrivit acestor prevederi, se poate constata că instanța este direct implicată în încheierea unei înțelegeri ce are la bază recunoașterea vinovăției. Prin sintagma „participanți la procesul penal” sunt avuți în vedere inculpatul și procurorul. Mai mult decât atât, dat fiind faptul că prevederile art. 244 alin. (2) C. proc. pen. german cu privire la administrarea probelor sunt aplicabile, în procesul de tip inchizitorial, în ciuda înțelegerii intervenite între participanți, instanța va trebui să caute ea singură adevărul, nefiind legată de înțelegerile intervenite între aceștia[19].

Plecând de la această dispoziție ce consacră un rol activ instanței în ceea ce privește procesul în situația recunoașterii vinovăției, se poate constata și faptul că situațiile în care poate fi încheiată o asemenea înțelegere nu sunt expres determinate ori delimitate de lege.

Conform art. 257c alin. (2) C. proc. pen. german, „obiectul prezentului acord poate fi constituit doar de consecințele legale ce alcătuiesc verdictul și sunt conținute de hotărârea prin care acesta a fost dat, de măsuri luate în cursul procesului penal ori de unele acțiuni ale inculpatului. O parte obligatorie a înțelegerii o constituie mărturisirea. Verdictul ca și măsurile preventive ori de siguranță dispuse nu poate constitui un obiect al acordului”. Se poate constata că obiectul acordului privește felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei, măsurile dispuse față de inculpat și conduita procesuală a acestuia. O parte nelipsită este constituită de mărturisirea acestuia cu privire la fapta ori faptele ce i se impută. Ultima teză a prevederii legale citate stabilește faptul că verdictul stricto sensu, considerat ca hotărâre prin care se stabilește vinovăția celui în cauză, nu poate forma obiect al acestei înțelegeri, deoarece procesul nu stabilește motivele de vinovăție, neputându-se ajunge la un verdict asupra acesteia[20].

Potrivit art. 257c alin. (3) C. proc. pen. german, „instanța va indica părților ce conținut va avea înțelegerea. Ținând seama de circumstanțele cauzei, dar și de criteriile generale privind individualizarea pedepsei, instanța stabilește o limită superioară și o limită inferioară a acesteia. Participanții la proces au dreptul să ia cuvântul. Acordul se încheie atunci când inculpatul și procurorul vor fi ajuns la o înțelegere cu privire la propunerea instanței și în limitele dispuse de aceasta”. Dreptul de a iniția judecarea unei cauze pe baza recunoașterii vinovăției este lăsat instanței de judecată. Aceasta va fi cea care va stabili limitele în care procurorul și inculpatul vor trebui să se înțeleagă.

Prevederile indicate subliniază faptul că verdictul final al instanței nu poate constitui obiect al acordului, deoarece aceasta poate enunța doar limita inferioară, respectiv limita superioară, și nu o pedeapsă determinată[21].

Cu toate acestea, dreptul instanței de a iniția procedura bazată pe recunoașterea vinovăției nu este unul exclusiv; prin Decizia Curții Constituționale Federale a Germaniei din 26 august 2014, s-a statual că „la baza hotărârii unei instanțe poate sta un acord al participanților la proces, acord inițiat de apărătorul inculpatului”[22].

În legătură cu dreptul procurorului și al inculpatului de a lua cuvântul, dată fiind redactarea sumară a dispoziției legale, nu se poate afirma că asigurarea acestui tip de contradictorialitate are caracter absolut, participanții neputând susține practic altceva decât chestiunile cu privire la care au ajuns la o înțelegere[23]. Totuși, în cazul în care se ajunge la o înțelegere, inculpatul este liber să își modifice mărturisirea ori să își revoce recunoașterea anterior făcută, căci aceasta trebuie data de inculpat fără ca el să fi fost anterior constrâns[24].

Cu privire la necesitatea existenței acordului procurorului pentru valabila finalizare a înțelegerii s-a pus problema constituționalității acestor prevederi, căci, prin raportare la modul de reglementare a procedurii, decizia instanței pare a fi dependentă de acceptul procurorului cu privire la încheierea acordului; cu toate acestea, se poate constata și faptul că instanța nu poate fi oprită a judeca o cauză în baza recunoașterii făcute de inculpat, chiar dacă procurorul s-ar opune, căci atitudinea inculpatului va putea fi avută în vedere pe toată durata procesului[25].

În același sens dispun și prevederile art. 257c alin. (4) C. proc. pen. german, conform cărora „instanța nu este ținută de acordul la care au ajuns părțile în situația în care au fost trecute cu vederea, în fapt sau în drept, anumite circumstanțe sau dispoziții legale sau au fost descoperite fapte ce nu erau cunoscute în momentul inițierii procedurii, și, ca urmare a acestora, instanța constată că limitele stabilite nu mai corespund faptei ori vinovăției inculpatului. Această prevedere este aplicabilă și atunci când conduita procesuală a inculpatului nu este cea care a fost prevăzută de instanță la inițierea prezentei proceduri. Recunoașterea inculpatului nu va putea fi folosită în acest caz împotriva sa.” Prin urmare, pentru ca posibilitatea încheierii acordului să fie reală, toate condițiile de facto trebuie să corespundă celor avute în vedere de instanță. Totodată, în situația în care acestea nu vor fi reținute, inculpatul se va bucura în continuare de prezumția de nevinovăție de care beneficiază.

Cu privire la respectarea tuturor drepturilor inculpatului, art. 257c alin. (5) C. proc. pen. german statuează că „inculpatul va fi informat cu privire la toate aspectele prevăzute în alin. (4) ”. În acest fel, el nu se va putea prevala de necunoașterea dispozițiilor ce sunt aplicabile în procedură; obligația de informare revine instanței de judecată.

Acordul de recunoaștere a vinovăției va putea fi încheiat și de către inculpatul neasistat de un avocat, deoarece prevederile actuale nu diferențiază între inculpatul asistat și cel neasistat de un avocat. Prin urmare se aplică principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În legătură cu întinderea dreptului suveran de apreciere al instanței în ceea ce privește acordul intervenit între părți, dat fiind faptul că instanța poate stabili anumite limite între care să se poarte negocierile, dar nu pedeapsa finală, aceasta la rândul ei, va fi ținută de propriile limite, putând proceda la modificarea acordului fără a cere acordul procurorului or al inculpatului, însă fără a depăși ceea ce ea însăși își propusese.

Procedura în fața instanței este identică cu cea de drept comun, desfășurându-se teoretic cu respectarea principiului contradictorialității, însă într-o variantă atenuată, căci dacă între procuror și inculpat a intervenit o înțelegere, nu mai există practic necesitatea administrării altor probe în fața instanței ori a dezbaterilor propriu-zise. După pronunțarea verdictului în cauză, instanțele sunt obligate să aducă la cunoștință inculpatului dreptul acestuia de a ataca hotărârea pronunțată cu apel, chiar dacă pe parcursul negocierii acesta a declarat că nu va ataca hotărârea astfel pronunțată, el nefiind ținut de declarația sa în această privință[26].

Având în vedere că multe aspecte par a nu fi reglementate în legislația procesual penală din Germania, cum ar fi conținutul acordului ori forma scrisă a acestuia, asigurarea asistenței judiciare sau controlul legalității acordului, trebuie observat și faptul că instanța este, în acest caz, cea sub a cărei supraveghere se desfășoară întreaga procedură.


[11] M. M. Bârsan, M. M. Cardiș, op. cit., p. 117.

[12] D. Magherescu, op. cit., p. 122.

[13] F. Callari, Patteggiamento e canone decisorio dell „oltre ogni ragionevolle dubbio”: i termini de un binomio „imposible”, Diritto Penale Contemporaneo, Milano, 2010, p. 1, disponibil pe www.penalecontemporaneo.it.

[14] G. Cecanese, Ancora dubbi irrisolti in tea di aplicazione della penna su richiesta della parti, Archivio Penale nr. 1/2015, p. 4, disponibil pe www.archiviopenale.it.

[15] M. M. Bârsan, M. M. Cardiș, op. cit., p. 120.

[16] G. Cecanese, op. cit., p. 11.

[17] M. M. Bârsan, M. M. Cardiș, op. cit., p. 121.

[18] D. Magherescu, op. cit., pp. 122-126.

[19] N. Tsujimoto, Eine inhaltliche Analyse der Verstandigung in deutchen Strafprozess aus der Perspektive eines Ausenstehenden, Zeitschrift fur Internationale Strafrechtdogmatik nr. 12/2012, p. 612, disponibil pe www.zis-online.

[20] T. Laliashvili, Negocierea pedepsei în procesul penal german, în Revista Forumul judecătorilor nr. 3/2007, p. 91, disponibil pe www.forumuljudecatorilor.ro.

[21] N. Tsujimoto, op. cit., p. 612.

[22] Beschluss der Bundesverfaussugsgereicht vom 26. August 2014- 2 BvR 2048-/13, www.rechtsluppe.de.

[23] M. M. Bârsan, M. M. Cardiș, op. cit., p. 111.

[24] J. Hauer, Gestandnis und Absprache, Dunker und Humbolt Verlag, Berlin, 2007, p. 226.

[25] O. Scwarz, T. Kleinknecht, K. Meyer, L. Meyer-Gosner, B. Schmitt, Strafprozessordnung, C.H. Beck Verlag, Munchen, 2014, p. 971.

[26] T. Laliashvili, op. cit. p. 91.

Aspecte de drept comparat referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției în procesul penal was last modified: octombrie 22nd, 2020 by Ioana Păcurariu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista