Aplicabilitatea principiului indivizibilităţii Ministerului Public. Analiză cauză

Prin emiterea rechizitoriului într-un dosar penal, urmărirea penală este terminată, procurorul se dezînvestește și sesizează instanța de judecată cu soluționarea cauzei, potrivit art. 327 C. pr. pen., atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul:
a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal;
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale.

Iar conform art. 329 alin. 1 C. pr. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată.

În consecință, în situația în care procurorul care a emis rechizitoriul în dosarul cu care a fost sesizată instanța de judecată, lipsește din parchet, din motive obiective, singurul în măsură să răspundă judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 345 alin. 3 C. pr. pen., dacă menține sau nu dispoziția de trimitere în judecată este prim-procurorul parchetului, în virtutea aplicării principiului subordonării ierarhice a procurorilor, prevăzut de art. 65 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv și având în vedere atribuțiile prim-procurorului, reglementate în art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor.

Din punctul de vedere al judecătorului de cameră preliminară, pentru a exista un răspuns legal, potrivit art. 345 alin. 3 C. pr. pen., acesta trebuia emis de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, cu confirmarea prim-procurorului sau de către prim-procuror, în absența procurorului titular; nefiind suficient a se emite un ordin de către prim-procuror prin care să fie desemnat un alt procuror din cadrul PJS, pentru a înlocui în acest caz procurorul titular absent, întrucât cauza nu se mai afla în lucrare, potrivit art. 64 alin. 4 din Legea nr. 304/2004, fiind finalizată prin trimiterea în judecată.

Chiar dacă s-ar accepta teza potrivit căreia prim-procurorul poate desemna un alt procuror să ia decizia dacă menține sau nu trimiterea în judecată, potrivit art. 345 alin. 3 C. pr. pen., în prezenta speță, ordonanțele din datele de 18.03.2016 și 29.03.2016 au fost emise de către domnul procuror C.R. fără confirmarea prim-procurorului PJS, confirmare care este necesară întrucât comunicarea privește un rechizitoriu și adoptă același regim juridic ca cel al actului confirmat, ori potrivit art. 328 alin. 1 teza II și III C. pr. pen., rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Aspectele dacă este sau nu necesară confirmarea prim-procurorului, au făcut obiectul dezbaterilor pentru practică unitară la nivelul întregii țări, iar prin Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, de la Sibiu, 24-25 septembrie 2015, s-a statuat în mod unanim: comunicarea privind menținerea dispoziției de trimitere în judecată sau de restituire a cauzei, potrivit art. 345 alin. 3 C. pr. pen. o poate face doar procurorul care a întocmit rechizitoriul, cu confirmarea prim-procurorului, în scris, nefiind suficientă doar precizarea verbală în acest sens a procurorului de ședință (procuror care a și întocmit rechizitoriul).

În cadrul întâlnirii nici măcar nu s-a pus problema dacă este posibil ca un alt procuror decât cel care a întocmit rechizitoriul să comunice judecătorului de cameră preliminară poziția sa potrivit art. 345 alin. 3 C. pr. pen., acest aspect fiind de plano exclus, întrucât doar procurorul care și-a asumat trimiterea în judecată a unui inculpat și cel care a verificat sub aspectul legalității și temeiniciei această trimitere în judecată (prim-procurorul) pot să emită ulterior acte de dispoziție cu privire la rechizitoriu, în sensul că îl mențin ori solicită restituirea lui, fiind de neconceput ca un alt procuror care nu a semnat actul de sesizare a instanței să ia decizii cu privire la un act juridic de o însemnătate capitală în economia procesului penal.

Rechizitoriul din data de 06.01.2016 din dosarul nr. 6136/P/2013 al PJS a fost întocmit de către procurorul F.M.A.S., iar ordonanțele din datele de 18.03.2016 și 29.03.2016 au fost emise de către procurorul CR fără a fi confirmate de prim-procurorului PJS, ceea ce determină, de fapt, inexistența unui răspuns regulamentar din partea procurorului, în termenul imperativ de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. 3 C. pr. pen., care odată depășit atrage sancțiunea decăderii potrivit art. 268 C. pr. pen., iar ordonanțele nu mai pot fi confirmate retroactiv de către prim-procuror.

Ori, în absența unui răspuns care să îndeplinească cerințele legale prevăzute de art. 345 alin. 3 C. pr. pen., devin incidente dispozițiile art. 346 alin. 3 C. pr. pen.: Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. 3, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

Judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. 3 lit. c) teza a II-a C. pr. pen. a dispus restituirea cauzei la PJS, privind pe inculpații M.C.N. și C.A.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a constatat că prin încheierile penale din 15.03.2016 și 28.03.2016 s-a constatat nulitatea relativă a unor acte de urmărire penală și au fost excluse probe.

Poziția judecătorului de cameră preliminară din cadrul JS este confirmată și de către doctrină[16], potrivit acesteia menținerea dispoziției de trimitere în judecată va fi dispusă de către procurorul care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală, fiind supusă confirmării procurorului ierarhic superior.

Împotriva încheierii penale nr. 248/11.04.2016 a formulat contestație Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu.

În contestația formulată de către PJS s-a susținut că decizia de menținere a dispoziției de trimitere în judecată a inculpaților a fost comunicată în termenul legal. Cu toate acestea instanța a considerat că decizia nu poate emana de la un alt procuror din cadrul parchetului, ci doar de la procurorul de caz, care a instrumentat cauza penală și a întocmit actul de sesizare.

În opinia parchetului, interpretarea dată de instanță excede normelor legale și adaugă la lege, fapt interzis în cadrul domeniului dreptului penal, ale cărui norme sunt de strictă interpretare.

Din analiza textelor art. 344-347 C. pr. pen., care reglementează procedura în cameră preliminară, se poate constata că niciuna din dispozițiile menționate nu face referire la procurorul de caz, vorbindu-se exclusiv de comunicarea excepțiilor și cererilor parchetului (art. 344 alin. 4 C. pr. pen.) sau de procuror în cazul remedierii neregularităților și deciziei de menținere sau nu a actului de sesizare.

Aceste prevederi legale sunt în deplin acord cu normele care reglementează activitatea Ministerului Public și rolul acestuia în cadrul autorității judecătorești, definit de art. 131 alin. 1 din Constituția României ca fiind acela de reprezentare, în activitatea judiciară, a intereselor generale ale societății.

Ca o garanție a respectării de către procurori a principiilor menționate în art. 132 alin. 1 din Constituția României, legea fundamentală a consacrat principiul unității de acțiune a Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic.

Prin urmare, actele încheiate de procurori nu pot fi considerate acte de dispoziție date în virtutea unui drept subiectiv propriu al acestora, ci acte emise în considerarea dreptului de reprezentare a intereselor legale ale cetățenilor.

Tocmai în virtutea acestui principiu, deși se recunoaște independența procurorului în privința soluțiilor date, art. 64 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară permite repartizarea lucrărilor unui procuror la alt procuror în cazul în care există cauze obiective care justifică urgența, precum în cazul de față concediul legal de studii și termenul scurt în care trebuia emisă o decizie în privința actului de sesizare în cadrul dosarului nr. 6136/P/2013, acțiunea penală neaparținând exclusiv procurorului de caz, ci instituției pe care o reprezintă.

Aceeași rațiune se menține inclusiv după soluționarea unei cauze penale, lucrările care vizează un dosar soluționat neputând fi lăsate în nelucrare doar pentru că procurorul de caz este în imposibilitatea obiectivă de a se pronunța. Dacă parchetul ar accepta teza expusă, ar însemna că același procuror, spre exemplu, ar trebui să exercite acțiunea penală inclusiv în faza de judecată, aceasta nefiind stinsă odată cu emiterea rechizitoriului și desesizarea instanței, iar în situația în care nu mai activează în unitate lucrările menționate să rămână nesoluționate.

Judecătorul de cameră preliminară, consideră că în situații obiective singurul în măsură să răspundă cu privire la actul de sesizare ar fi prim-procurorul unității, interpretare care adaugă condiții nereglementate de lege, atâta timp cât art. 345 alin. 3 C. pr. pen. nu specifică astfel de cerințe.

În același timp, dispoziția legală menționată nu prevede condiția confirmării de către prim-procuror a dispoziției de menținere a trimiterii în judecată, lucru ușor de înțeles, întrucât acesta și-a exprimat poziția cu privire la sesizarea instanței odată cu verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului, potrivit art. 328 C. pr. pen. În cauză nu s-au remediat neregularități și nu s-au făcut acte suplimentare, nefiind astfel necesară o nouă reverificare din partea conducătorului unității, care a și achiesat la menținerea dispoziției prin semnarea adresei de înaintare a ordonanțelor date de procuror.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Sibiu analizând încheierea atacată, prin prisma motivelor invocate în contestație, a constatat că este nelegală, considerând că susținerea în sensul că răspunsul la încheierea instanței privind admiterea excepțiilor ridicate de inculpați ar trebui dat de același procuror nu are temei legal.

Aserțiunea din contestație după care reglementarea legală nu se referă în mod expres la procurorul de caz este exactă, reglementarea din art. 344-347 C. pr. pen. făcând o referire generică la procuror sau la parchet, ca instituție.

O situație asemănătoare se constată și în cazul susținerii din încheierea atacată că dispoziția de menținere a trimiterii în judecată ar fi trebuit confirmată de primul-procuror, nici aceasta neavând vreun temei legal.

Totodată, TS a respins toate excepțiile invocate de către cei doi inculpați, a constatat legalitatea sesizării JS cu rechizitoriul PJS și a dispus ca JS să dispună începerea judecății.

În opinia noastră, soluția data de judecătorul de cameră preliminară din cadrul TS este cea corectă, cu toate că argumentele susținute de judecătorul de cameră preliminară din cadrul JS sunt pertinente.

Cu toate că ar fi ideal ca menținerea dispoziției de trimitere în judecată să fie dispusă de către procurorul care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală, fiind supusă confirmării procurorului ierarhic superior, acțiunea penală aparține practic parchetului, respectiv PJS și nu procurorului care a întocmit rechizitoriul sau procurorului de caz.

Procurorul de caz se afla în acea perioadă în concediul legal pentru studii, concediu aprobat potrivit legii. Decizia care trebuia să fie dată avea caracter urgent, iar acest aspect obiectiv a determinat ca un alt procuror să emită acte de dispoziție asupra rechizitoriului procurorului aflat în concediu de studii.

Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care dispun că: lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute unui alt procuror în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa.

Nicio dispoziție legală nu prevede obligativitatea confirmării de către prim-procuror a deciziei de menținere a dispoziției de trimitere în judecată, cu atât mai mult cu cât anterior prim-procurorul și-a exprimat poziția cu privire la sesizarea instanței odată cu verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriului, potrivit art. 328 C. pr. pen.

Principiul unității se exprimă prin faptul că fiecare procuror reprezintă întregul parchet din care face parte. Aceasta permite substituirile curente, nefiind obligatoriu ca în faza de urmărire penală (cu respectarea art. 64 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) sau la toate termenele de judecată ale unui proces să participe același procuror.

Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, de la Sibiu, 24-25 septembrie 2015 invocată de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sibiu are caracter de recomandare.

Față de cele expuse considerăm că judecătorul de cameră preliminară din cadrul TS a procedat corect prin admiterea contestație.


[16] I. Neagu (coord.), M. Damaschin, A.V. Iugan, Drept procesual penal. Partea specială. Mapă de seminar, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 100.

Aplicabilitatea principiului indivizibilității Ministerului Public. Analiză cauză was last modified: decembrie 7th, 2017 by Ioana Păcurariu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista