Anihilarea SUPREMAȚIEI Constituției în dreptul intern al Statelor membre ale UE prin Hotărârile CJUE din 18.05.2021 și din 21.12.2021. Primul „TROFEU” UE – 2021: „STAT membru fără Constituție”, acordat României de către CJUE, la aniversarea a 15 ani de la aderarea la Uniune

Motto:

„Uniunea respectă EGALITATEA STATELOR MEMBRE ÎN RAPORT cu TRATATELE, precum și IDENTITATEA LOR NAȚIONALĂ, inerentă structurilor lor fundamentale politice și CONSTITUȚIONALE, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională” [art. 4 alin. (2) – TUE].

 SUMAR

1. Hotărârea Curții de Justiție a UE – CJUE din 21.12.2021 în cauza C-357/19 ș.a. – extras

2.Comunicatul Curții Constituționale a României – CCR, din 23.12.2021 – extras

3. Concluziile Avocatului General al CJUE în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea CJUE din 18.05.2021 – extras

4a. Poziția unui judecător român, fost președinte al CSM, de respingere a conceptului de „identitate constituțională națională” (juridice.ro – 30.12.2021)

4b. Poziția Ministrului român de justiție și a Primului Ministru

5. Doctrina de drept al UE relativă la principiile priorității, proporționalității, subsidiarității și efectului direct

5.1. PROPORȚIONALITATEA – condiție esențială a raportului echilibrat dintre dreptul UE și dreptul intern al Statelor naționale membre

5.2. SUBSIDIARITATEA – cerință a raportului dintre dreptul UE și dreptul intern

5.3. EFECTUL DIRECT ȘI APLICABILITATEA imediată a dreptului UE

5.4. Declarația nr. 17 privind SUPREMAȚIA – anexă la TUE/TFUE – Lisabona, 01.01.2009

5.5. Rolul Curților Constituționale și supremația Constituției

5.6. Opinii din unele tratate și lucrări de drept constituțional

6. Decizii ale Curților Constituționale din Germania, Italia, Spania, Polonia, Portugalia și Franța (citate în „Les grandes arrétes des Cours Constitutionnelles européennes”, Dalloz, Paris, 2010) asupra raportului dintre dreptul UE și constituțiile Statelor naționale membre și dintre CJUE și Curțile Constituționale ale acestora

7. Observații asupra calificărilor date prin Hotărârea CJUE din 21.12.2021 unor acte juridice unionale, neobligatorii și cu privire la „însuflețirea” judecătorului național cu prerogativa de înlătura (nesocoti), norma constituțională, interpretată de CCR

7.1.-7.4. Interpretarea excesivă – abuz de putere al CJUE

7.5. Unele constatări și concluzii nereale și confuze din Raportul Comisiei Europene asupra Mecanismului Statului de Drept – 2020, publicat la 27.07.2021 – „Capitolul” privind România

7.6. Jurisprudența selectivă a CJUE privind neaplicarea dreptului fundamental la un proces echitabil

PS. Acte și fapte de „nivel înalt” – pedofilie, corupție și infracțiuni contra intereselor financiare ale UE, trecute în tăcere.

* * *

1. Hotărârea CJUE din 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 – dispozitivul.

1.1. „Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudența sa rezultată dintr-o hotărâre anterioară, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România. Astfel, actele adoptate înainte de aderare de instituțiile Uniunii sunt obligatorii pentru România de la data aderării sale. Aceasta este situația Deciziei 2006/928, care este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referință care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu. România este astfel ținută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul principiului cooperării loiale, consacrat de art. 4 (3) TUE”.

1.2.„Dreptul Uniunii se opune unei jurisprudențe a Curții Constituționale care conduce la anularea hotărârilor pronunțate de completuri de judecată nelegal compuse, în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistematic de impunitate a faptelor care constituie infracțiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție”.

1.3.„Dreptul Uniunii NU se opune ca deciziile Curților Constituționale să fie obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca independența acestei curți, în special față de puterile legislativă și executivă, să fie garantată. În schimb, acest drept se opune ca răspunderea disciplinară a judecătorilor naționali să fie angajată pentru orice nerespectare a unor asemenea decizii”.

1.4.„Principiul supremației dreptului Uniunii se opune ca instanțele naționale să nu poată, cu RISCUL aplicării unor sancțiuni disciplinare, să lase NEAPLICATE deciziile Curții Constituționale contrare dreptului Uniunii”.

2. Comunicatul Curții Constituționale a României – CCR, din 23.12.2021 – extras

− „Niciuna dintre deciziile CCR nu a vizat nici crearea unei impunități cu privire la faptele ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție și nici înlăturarea răspunderii penale cu privire la aceste infracțiuni”.

− „CJUE recunoaște în cuprinsul Hotărârii sale din 21.12.2021, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Cu toate acestea, concluziile din Hotărârea CJUE potrivit cărora efectele principiului supremației dreptului UE se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv cele de ordin constituțional să poată împiedica acest lucru, și potrivit cărora instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicate din oficiu, orice reglementare au practică națională contrară unei dispoziții a dreptului UE, presupun revizuirea Constituției în vigoare. În plan practic, efectele acestei hotărâri se pot produce numai după revizuirea Constituției în vigoare, care, însă, nu se poate face de drept, ci exclusiv la inițiativa anumitor subiecte de drept, cu respectarea procedurii și în condițiile prevăzute chiar în Constituția României”.

3. Concluziile Avocatului General al CJUE privind Hotărârea CJUE din 18.05.2021 – extras

Deosebit de relevante sunt concluziile Avocatului general BOBEK, al CJUE, la Hotărârea din 18.05.2021[1], pe care am mai invocat-o cu privire la natura juridică și efectul direct al Deciziei MCV 13.12.2006, și, mai ales, a rapoartelor și recomandărilor emise:

„par. 140: Există în mod firesc problema subiacentă mai profundă a PROPORȚIONALITĂȚII, care apare uneori în argumentele cu privire la măsura în care este ADECVAT și/sau NECESAR ca ceea ce a fost considerat un sistem TEMPORAR postaderare să se mențină mai bine de 13 ani și să continue încă” (!?);

− „par. 164: Suntem, de asemenea, de părere, în acord că guvernele belgian, danez și suedez, că RAPOARTELE întocmite de Comisie sunt, în ceea ce privește conținutul lor specific, LIPSITE de FORȚĂ OBLIGATORIE. Există o datorie de a coopera, însă NU o OBLIGAȚIE de a copia literal”;

− „par. 165: România ca orice alt stat membru, păstrează dreptul de a-și concepe după cum consideră de cuviință instituțiile și procedurile naționale”;

− „par. 166: Contrar celor arătate deja cu privire la Decizia MCV, RECOMANDĂRILE specifice cuprinse în rapoarte NU sunt susceptibile să fie puse în aplicare ca obligații juridice de sine stătătoare. În mod logic, întrucât RAPOARTELE MCV NU conțin nicio obligație juridică, acestea NU POT FI, prin ele însele, valorificate nici în fața instanțelor Uniunii, nici în fața instanțelor naționale”.

De altfel, în doctrina s-a mai relevat natura juridică și caducitatea Deciziei MCV pe care am argumentat-o, repetat, în ultimul timp, precum și în alte articole recente (juridice.ro – 29.12.2021, Silvia Uscov)[2].

4a. Poziția unui judecător român, fost președinte al CSM, de respingere a conceptului de „identitate constituțională națională” (juridice.ro –30.12.2021)

Am fost, oarecum, surprins de poziția recentă a unui prestigios judecător român (juridice.ro, 30.12.2021, articolul: „Miza unui comunicat de presă al CCR. Angajează statul român într-o dispută cu instituțiile decizionale ale UE”), care califică acel comunicat de presă al CCR din 23.12.2021, drept: „o adevărată declarație politică a CCR”, „o poziție național identitară, generată de faptul că CJUE i-ar fi «minimizat» rolul pe care CCR și l-a asumat voluntar în ultimii 7-8 ani: de putere deasupra celorlalte puteri constituționale în stat… de factotum (?!)”.

Dl Judecător, ex. președinte al unei Curți de Apel, apreciată în înfăptuirea justiției, pe lângă asemenea reflecții publice temerare și inadecvate, comite și erori juridice nescuzabile: „eu știu, totuși, că CCR se exprimă, (CCR se pronunță) prin decizii, hotărâri și emite avize, nu prin comunicate de presă: CCR este, totuși, o AUTORITATE JUDECĂTOREASCĂ (!?) de contencios constituțional, care se ghidează (?!) strict după dispoziții constituționale și legale” (singurul Stat membru al UE în care Curtea Constituțională face parte din puterea judecătorească este Germania – Curtea Constituțională de la Karlsruhe – este „capul puterii judecătorești”).

Textul redactat de acest domn repudiază inacceptabil „așa numita identitate constituțională națională… principiu clamat și de alte Curți Constituționale (Germania, Polonia, Ungaria etc.)”, sugerând obligația de a se renunța la acest „concept” pentru a ne putea „bucura de masivele fonduri europene” (??); în continuare, autorul își arogă priceperea de analist politic, enunțând și recomandând teze și măsuri privind ordinea politică și constituțională, reformele legislative și instituționale din România, toate în slujba executării obiectivelor MCV și a hotărârilor CJUE (ca și simpli „copiști” ai acestora, practică deja generalizată la instanțe sub „mantaua” profesională a CSM?!).

Așadar, dacă acest „Comunicat de presă” al CCR nu are „loc” în competența acesteia, care constă numai în decizii, hotărâri și avize, atunci „miza” sa, de a „angaja statul român într-o dispută cu instituțiile decizionale ale UE”, este un fake news produs de domnul judecător experimentat, cu grad de Curte de Apel, fost membru și, chiar, președinte al CSM, executant docil al oricărei norme, interpretări, declarații politice, recomandări unionale ș.a., care, însă, într-un mandat de 6 ani în CSM, NU a inițiat /organizat nicio dezbatere în magistratură, asupra temelor majore ale dreptului UE și mai ales, privind raportul acestuia cu dreptul intern național (?!) în circumstanțele factuale ale stării justiției românești.

4b. Poziția Ministrului de justiție și a Primului Ministru român.

Ministrul român al justiției a făcut următoarea declarație POLITICĂ (deși este avocat – „om al legii”), fără nicio referire la cadrul constituțional strict fixat de art. 148 alin. (2) din Constituția României și la prevederile imperative și principiale din art. 2-6 ale Tratatului Uniunii Europene, dar nici la natura și limitele Deciziei MCV 2006/928 din 13.12.2006, care a ratat toate obiectivele nelegitime, extinse după 01.01.2009, când au intrat în vigoare Tratatele unionale:

„Poziția oficială a Ministerului Justiției și a Guvernului a fost exprimată prin scrisoarea transmisă comisarului Reynders încă din luna noiembrie, în sensul recunoașterii supremației dreptului european a rămas neschimbată. Poziția a fost reiterată în cadrul întâlnirii ministrului justiției cu comisarul Reynders din luna decembrie 2021 în marja JAI”. Ministerul a comunicat public pe marginea întâlnirii inclusiv acest detaliu, în timp ce Generalul Nicolae Ciucă, primul ministru, în declarația de joi, 29.12.2021, a fost reținut, afirmând că: „Este cât se poate de evident înscris în Constituția României că tot ce înseamnă partea de PREVALENȚĂ a dreptului UE se aplică și în România. Din ce am înțeles, este vorba de un Comunicat al CCR și NU de poziția oficială a Curții Constituționale”.

Dar, cum se știe, în mandatele de ministru din ultimii 15 ani de la aderarea României la UE, NU au fost inițiate și organizate DEZBATERI privind starea UE, raporturile sale cu Statele naționale membre, cu referire specială la România, îndeosebi, Mecanismul Statului de drept-2020 al UE, în contextul nou european, aflat într-o dinamică surprinzătoare și conectată la mișcarea pentru globalizare, dar și asupra „provizoratorului” de supraveghere specială, aplicat României prin Decizia unilaterală a Comisiei 2006/928 din 13.12.2006 (?!), timp de 15 ani administrația statului și factorii politici neafirmând nicio poziție, în acord cu obligația fundamentală consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituție.

Dimpotrivă, ministrul român al Justiției, prin această „poziție oficială a Ministerului justiției și a Guvernului” (?!) declară, cu emfază „asfințitul politic” al Constituției, pe care a jurat de atâtea ori (5 ca ministru – 2008-2021 și 5 ca parlamentar) și „răsăritul triumfal” al Deciziei MCV, ca act juridic derivat al UE, însuflețit de CJUE cu forță supranațională de a surclasa legea noastră fundamentală (?!) (în cei 15 ani de la aderarea României la UE la 01.01.2007, domnia sa a exercitat funcția de ministru al justiției timp de 65 de luni (29.02.2008-3.10.2009, 3.10-23.12.2009, 23.12.2009-07.10.2012, 04.11.2019-23.12.2020, 25.11.2021, la zi?!).

În aceste circumstanțe interne, europene și euroatlantice, cu privire la soarta ordinii constituționale a României secolului al XXI-lea, oare aceeași „poziție oficială” ar fi adoptat marii noștri profesori în exercitarea mandatului de ministru al justiției române, precum Prof. Constantin Dissescu, C. Stoicescu, Acad. C. Hamangiu, prof. Constantin Stătescu, prof. Ion Ceterchi ș.a.(??!).

5. Doctrina de drept al UE relativă la principiile priorității, proporționalității, subsidiarității și efectului direct. Sinteze.

5.1. Proporționalitatea – condiție esențială a raportului echilibrat dintre dreptul UE și dreptul intern al Statelor naționale membre.

5.1.1. Deseori, tendința de unificare a sistemelor de drept, dar și de adoptarea unei superiorități efective a dreptului UE în Statele naționale membre, a generat diferite controverse. Problema raportului dintre dreptul național și cel unional a fost examinată de Curtea de justiție a UE și de Curtea Constituțională a României în mai multe decizii, dar, mai ales de Curțile constituționale din Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, Lituania și altele.

5.1.2. Chiar dacă supremația dreptului UE, sub forma priorității este un principiu fundamental, există, totuși, o proporționalitate între păstrarea identității naționale și această superioritate a normelor europene în fața legislațiilor naționale stabilită clar în art. 4 alin. (2) – TUE: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. (…)”.

5.2. Subsidiaritatea – cerință a raportului dintre dreptul UE și dreptul intern

Principiul subsidiarității constituie drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii, care exclude intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de Statele naționale membre, la nivel central, regional sau local. Exercitarea competențelor Uniunii este, așadar, legitimă doar în cazul în care Statele naționale membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate, iar acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce o valoare adăugată.

5.3. Efectul direct și aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene.

5.3.1. Pentru realizarea și apărarea intereselor spațiului Uniunii Europene, Statele naționale membre și-au stabilit o serie de obiective bine determinate. Însă, obiectivul fundamental al Uniunii Europene, propus pentru cetățenii săi, este expres prevăzut în art. 3 alin. (2) TUE: „Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen”.

Cu privire la raportul Uniune-State naționale membre, art. 4 al TUE instituie două categorii de obligații fundamentale: (1) „Uniunea respectă a) EGALITATEA STATELOR MEMBRE ÎN RAPORT CU TRATATELE, precum și b) IDENTITATEA LOR NAȚIONALĂ, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională” și (2) „respectă FUNCȚIILE ESENȚIALE ALE STATULUI și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”, iar art. 6 alin. (3) stabilește că: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, astfel cum rezultă din TRADIȚIILE CONSTITUȚIONALE COMUNE STATELOR MEMBRE, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

5.3.2. Afirmarea rituoasă, a tezei conform căreia principiul priorității (supremației) și derivatele sale (aplicarea imediată și efectul direct) are „caracter absolut, chiar în raport cu normele cu valoare constituțională”, iar nu doar infraconstituțională – legislativă, este de natură a anihila opinii contrare sau diferite, argumentate convingător, care, nu pot fi calificate ca „naționaliste”, în condițiile în care Curți Constituționale europene prestigioase[3], precum Curtea Germaniei, Franței, Italiei, Spaniei, Poloniei și altele, din Statele naționale membre ale UE și alți doctrinari/practicieni de largă respirație europeană, au dezvoltat pertinent și analizat profund spiritul și litera din art. 2-6 ale TUE, care fixează, în mod clar și expresiv, limita până la care dreptul UE este imperativ față de dreptul Statelor naționale membre și de la care autonomia decizională aparține acestora în ce privește marile obiective și competențe partajate.

5.4. Declarația nr. 17 privind Supremația, anexă la TUE/TFUE:

„Tratatul de la Lisabona TUE-2007 nu conține norme imperative privind recunoașterea directă a supremației ordinii comunitare față de cea internă a fiecărui Stat național membru al UE însă, aceasta reiese din conținutul Declarației nr. 17, cu privire la supremație, anexa la Tratat:

„Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au PRIORITATE în raport cu dreptul Statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.

În plus, Conferința a hotărât că Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07/(JUR 260), să fie anexat prezentului act final.

Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007”.

Deși, Declarația conține cuvântul „PRIORITATE” în jurisprudența Curții de Justiție se prevede că „supremația dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar”. Conform Curții, acest principiu este „inerent naturii specifice a Comunității Europene”. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe (Hotărârea din 15 iulie 1964), în cauza 6/64, Costa/ENEL) supremația nu era menționată în tratat. Situația nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul Tratat nu va schimba în niciun fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție” (?!).

5.5. Rolul Curților constituționale și supremația Constituției

Un rol deosebit de important în compatibilizarea dreptului național cu dreptul Uniunii Europene, îi revine Curții Constituționale, căreia nu i se pot aduce limitări de competență, recunoscându-i doar, un control asupra actelor normative care sunt adoptate în domenii ce nu fac obiectul transferului de competențe către Uniunea Europeană, iar actele normative care reglementează, din punct de vedere material, în domeniile partajate, să se supună în mod exclusiv ordinii juridice a Uniunii Europene. Indiferent de domeniul în care actele normative interne reglementează, ele trebuie să respecte supremația Constituției României.

În aceste circumstanțe și în jurisprudența[4] constituțională a altor State membre s-a statuat că aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice naționale. Astfel, rolul Curții Constituționale rămâne unul evident, tocmai pentru a garanta dreptul cetățenilor de a se adresa justiției constituționale pentru apărarea unor valori, reguli și principii constituționale, iar suprimarea acestei garanții care include și sfera drepturilor și a libertăților fundamentale, nu poate avea ca finalitate apărarea supremației normelor juridice unionale, față de legi sau ale acte normative[5] (Les grandes dècisions des Cours Constitutionnelles europèennes”, 2008, Dalloz, Paris, p. 442).

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] M. Voicu, juridice.ro, 15.06.2021.

[2] Silvia Uscov, juridice.ro, 05/06.12.2021.

[3] „Les grandes décisions des cours constitutionnelles européennes”, 2008, Dalloz, Paris, sens directions de P. Bon/D Maus, pp. 410-453.

[4] A se vedea, în acest sens, și Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunțată de Tribunalul Constituțional al Republicii Polonia. Pentru mai multe amănunte, a se vedea: https://trybunal.gov.pl.

[5] A se vedea: Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României, publicată în M. Of. nr. 246/7 aprilie 2014.

Anihilarea SUPREMAȚIEI Constituției în dreptul intern al Statelor membre ale UE prin Hotărârile CJUE din 18.05.2021 și din 21.12.2021. Primul „TROFEU” UE – 2021: „STAT membru fără Constituție”, acordat României de către CJUE, la aniversarea a 15 ani de la aderarea la Uniune was last modified: martie 8th, 2022 by Marin Voicu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista