Activitatea mercenarilor – studiu de drept penal comparat (statele din Europa)

Introducere

Activitatea mercenarilor se manifestă în contextul conflictelor armate interne sau internaționale, al operațiunilor clandestine desfășurate de entități statale sau politice împotriva altor state cu scopul destabilizării situației politice interne a acestora, al comerțului ilicit în vederea obținerii de profit sau al activităților teroriste menite să intimideze populația sau comunitatea internațională. Aceste activități pot include, dar nu se limitează la, operațiuni militare, sabotaj, spionaj și alte acțiuni subversive.

Din perspectiva dreptului internațional umanitar, simpla apartenență la un grup armat, chiar și ilegal, nu constituie o infracțiune. Cu toate acestea, multiple jurisdicții naționale incriminează această faptă în legislația lor penală, inclusiv participarea la conflicte armate în afara granițelor statului de origine. Această incriminare este adesea justificată prin necesitatea menținerii ordinii publice și a securității naționale.

Se ia în considerare faptul că numeroși membri ai grupărilor armate ilegale s-au făcut vinovați de acte precum execuții extrajudiciare, mutilări intenționate, tortură și tratamente inumane și degradante împotriva populației civile. Aceste acte sunt considerate infracțiuni grave conform dreptului internațional și pot face obiectul urmăririi penale în fața instanțelor naționale sau internaționale.

Activitatea mercenarilor se caracterizează prin utilizarea sistematică a violenței cu încălcarea normelor de drept internațional, aceasta constituind frecvent o componentă esențială a acțiunilor lor ilicite. Violența poate lua diverse forme, inclusiv atacuri armate, asasinate, distrugerea proprietății și alte acte de intimidare.

Fenomenul mercenariatului prezintă un caracter global și persistent, manifestându-se în diverse regiuni ale lumii și adaptându-se la schimbările geopolitice și tehnologice.

Activitatea de mercenariat poate fi finanțată prin diverse mijloace, inclusiv sponsorizări de la state sau entități private, trafic de arme, droguri sau resurse naturale, și spălare de bani.

Fenomenul mercenariatului a fost, pentru o perioadă îndelungată, nereglementat de dreptul internațional. Modificările în acest sens au fost determinate de proliferarea acestui fenomen în contextul conflictelor asociate procesului de decolonizare de pe continentul african, precum și de recunoașterea crescândă a amenințării pe care o reprezintă pentru stabilitatea internațională[1].

Convenția Internațională ONU împotriva recrutării, utilizării, finanțării și instruirii mercenarilor nr. 41/80 din 04.12.1987 stipulează că acțiunile mercenarilor sunt orientate spre:

a) răsturnarea guvernelor legal constituite;

b) subminarea ordinii constituționale;

c) violarea integrității teritoriale a statelor[2].

Convenția obligă statele semnatare să adopte măsuri legislative pentru incriminarea acestor activități și să coopereze în vederea prevenirii și combaterii mercenariatului[3].

Declarația Adunării Generale a ONU din 24.10.1970 privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile de prietenie și cooperare dintre state interzice în mod expres statelor membre ONU să sprijine acțiunile mercenarilor. Această interdicție se extinde asupra tuturor formelor de asistență, inclusiv recrutare, finanțare, instruire și furnizare de echipamente.

Protocolul Adițional nr. 1 din 10 iunie 1977 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale clasifică mercenarii drept infractori internaționali, supuși jurisdicției instanțelor competente conform legislației aplicabile. Acest statut îi privează de protecțiile acordate combatanților legitimi sau prizonierilor de război.

În conformitate cu art. 47, alin. (2) al Protocolului menționat la art. 3.4, pentru a fi calificat drept mercenar, un individ trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele criterii:

a) să fi fost recrutat în mod special pentru a participa la un conflict armat;

b) să fi participat la ostilități în scop personal;

c) să fi beneficiat de o remunerație materială care depășește în mod semnificativ remunerația acordată combatanților militari oficiali de rang similar;

d) să nu fi fost membru al forțelor armate regulate ale unei părți beligerante;

e) să nu fi fost trimis de un stat care nu este parte la conflict în misiune oficială ca membru al forțelor armate ale statului respectiv.

Îndeplinirea acestor criterii trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă în cadrul procedurilor judiciare. Statele au obligația de a-și exercita jurisdicția asupra infracțiunilor legate de mercenariat comise pe teritoriul lor, de către cetățenii lor sau împotriva intereselor lor naționale. Astfel, se încurajează cooperarea internațională în materie de extrădare și asistență judiciară reciprocă pentru cazurile de mercenariat, în conformitate cu tratatele bilaterale și multilaterale aplicabile.

Protecția valorilor și relațiilor sociale se realizează prin intermediul normelor juridice, dintre care cele de natură penală ocupă o poziție primordială în combaterea mercenariatului și a altor forme de conflict armat ilegal.

În acest context, este relevantă critica autorilor A. Nastas și S. Cernomoreț, care afirmă că un factor criminogen important îl constituie neînţelegerile între diferite ramuri ale aparatului de stat, mai cu seamă în sfera legislativă, executivă şi judiciară. Paradoxul constă în faptul că politicienii antrenaţi în realizarea ambiţiilor trec cu vederea faptul că singuri stimulează criminalitatea, apoi cheamă la contracararea ei[4].

În cadrul lucrării în cauză noi ne-am adresat către legislația mai multor state din spațiul european.

Suedia

În conformitate cu articolul 12 din Codul penal suedez, determinarea persoanelor la părăsirea statului de origine în mod ilegal pentru a se înrola în serviciul militar al unui stat străin este percepută ca recrutare ilegală, care se pedepsește dacă este efectuată fără permisiunea autorităților competente în acest sens. Pedeapsa penală se înăsprește atunci când recrutarea este efectuată în timp ce statul suedez se află în stare de război[5].

Legea penală suedeză reduce în mod semnificativ sfera de acțiune în spațiu și asupra persoanelor a propriei reglementări privind răspunderea penală pentru recrutarea militară. Astfel, răspunderii penale va fi supusă persoana care a fost recrutată în calitate de mercenar doar pe propriul teritoriu al Suediei. Acțiuni similare comise în afara teritoriului Suediei și care nu vizează interesele propriului stat nu sunt considerate infracțiuni.

Germania

Răspunderea penală pentru recrutarea ilegală la serviciul militar este prevăzută și de Codul penal german, conform articolului 109h (Recrutarea pentru serviciul militar în străinătate), conceptul de mercenar fiind aplicat doar cetățenilor germani[6].

În acest context, menționăm că Legea penală a Republicii Moldova nu atribuie această noțiune în exclusivitate propriilor cetățeni. Însă, reieșind din faptul că norma juridică privind activitatea de mercenariat fiind definită în Protocolul Adițional nr. 1 din 10 iunie 1977 la convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale, legiuitorul național al Republicii Moldova stabilește posibilitatea de a recunoaște orice persoană ca subiect al acestei infracțiuni, și nu doar un cetățean al Republicii Moldova.

Astfel, articolul 25 din Constituția Republicii Federale Germania prevede în mod explicit că „normele de drept internațional general recunoscute sunt parte integrantă a dreptului federal”, precum și faptul că „ele prevalează asupra legilor și dau naștere unor drepturi și obligații direct pentru persoanele cu domiciliul pe teritoriul federal german”[7].

Pentru a se conforma dreptului internațional, secțiunea 5 din Codul penal german, „Acte penale împotriva apărării țării”, a inclus articolul 109h, „Recrutarea pentru serviciul militar în străinătate”, după cum urmează:

– este pasibilă pedepsei penale persoana care recrutează un cetățean german pentru serviciul militar în interesul unui stat străin într-o instituție militară sau similară acesteia, sau îl predă recrutorilor acestei instituții sau pentru serviciul militar într-o instituție similară;

– tentativa la infracțiunea în cauză la fel este pasibilă de pedeapsă penală[8].

Este de remarcat faptul că Legea penală germană consideră activitatea mercenarilor ca fiind o atentare, primordial, asupra securității militare a statului german, și subsidiar asupra relațiilor internaționale.

Această prevedere nu se încadrează în întregime în prevederile Convenției internaționale pentru contracararea recrutării, utilizării, finanțării și instruirii mercenarilor din 1989[9].

În primul rând, Legea penală a Republicii Federale Germania nu conține prevederea care ar sancționa activitatea de mercenariat expres. În al doilea rând, conceptul de „mercenar” se aplică în exclusivitate cetățenilor Republicii Federale Germania, restrângând astfel în mod semnificativ cerințele dreptului internațional. În al treilea rând, acest Cod penal nu prevede răspunderea pentru folosirea, finanțarea și pregătirea mercenarilor, care, indubitabil, reprezintă fapte social-periculoase. În al patrulea rând, Codul penal al RFG nu incriminează participarea unui mercenar la un conflict armat sau la operațiuni militare. În fine, norma legală studiată nu prevede răspundere pentru fapta de organizarea activității de mercenariat, potrivit criteriilor prevăzute de Protocolul Adițional nr. 1 din 10 iunie 1977 la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, să fie și ea trasă la răspundere penală.

Este semnificativ faptul că recrutarea persoanelor pentru a participa la conflicte armate sau operațiuni militare cade sub incidența dreptului penal german, indiferent dacă recrutarea în serviciul militar al unui alt stat are temei legal (Legiunea străină franceză, Legiunea Internațională Ucraineană etc.). Protocolul Adițional nr. 1 din 10 iunie 1977, la rândul său, nu prevede sancțiuni pentru săvârșirea faptelor, prevăzute de articolul 109h al Codului penal german.

Franța

Legislația Franței din acest domeniu se caracterizează printr-o reglementare mult mai clară a aplicării dreptului internațional ca sursă a legislației interne. Astfel, articolul 55 din Constituția Franței prevede: „Tratatele sau acordurile ratificate și aprobate în mod corespunzător au o forță care depășește cea a legilor interne din momentul publicării, cu condiția respectării fiecărui acord sau tratat de către cealaltă parte”[10].

Dar, în ciuda acestei cerințe a Constituției Franței, există o serie de aspecte legate de reglementarea activității mercenarilor în dreptul penal al Franței[11].

Compartimentul IV al Codului penal francez[12] „Despre infracțiuni și contravenții împotriva națiunii, statului și ordinii publice”, conține capitolul II „Despre alte atacuri la instituțiile republicii sau la inviolabilitatea teritoriului național”. Acest capitol conține secțiunea 3 „Cu privire la capturarea conducerii cu forțele militare, recrutarea forțelor armate și chemarea la autoînarmare ilegală”. Aici există două articole care au legătură directă cu activitatea mercenarilor.

Articolul 412-7 prevede următoarele: „Este supusă pedepsei penale (…) alin. 2. Recrutarea forțelor armate fără ordin sau fără permisiunea autorităților legitime”. Această regulă se referă direct la recrutarea de persoane pentru crearea forțelor armate. Totodată, legiuitorul nu ține cont de cetățenia și locul de reședință permanentă ca trăsături obligatorii ale componenței de infracțiune indicată. De aici rezultă că subiecții infracțiunii prevăzute de norma în cauză pot fi nu doar cetățenii francezi sau apatrizii care au reședința permanentă pe teritoriul Franței, ci și cetățenii străini și apatrizii care nu își au reședința permanentă în țară. În așa mod, reiese că a doua categorie de persoane sunt mercenari, iar norma însăși reglementează una dintre componențele ale activității de mercenariat.