Mora, dolul și culpa – cauze (imputabile debitorului) de neexecutare a obligațiilor contractuale în dreptul roman

1. Preliminarii

În dreptul roman, la fel ca în dreptul actual, executarea obligației trebuia să urmeze în mod firesc nașterii ei, însă nu întotdeauna debitorul împlinea așteptarea pe care asumarea obligației o crea pentru creditor. Consecințele pe care întârzierea în îndeplinirea prestației promise, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acesteia, le aveau asupra debitorului erau determinate de motivele care conduseseră la unul dintre aceste rezultate (neexecutarea obligației, în sens larg), la fel cum, din perspectiva creditorului, posibilitatea satisfacerii, în natură sau prin echivalent, a pretenției sale depindea de aceeași etiologie a neexecutării obligației.

Cauzele de neexecutare a obligației contractuale se împărțeau în două categorii, după cum puteau fi ori nu atribuite debitorului. În prima categorie, cea a cauzelor imputabile debitorului, se înscriau mora, dolul și culpa, iar cea de-a doua categorie – a cauzelor neimputabile debitorului – reunea forța majoră și cazul fortuit. Acest studiu este circumscris celor dintâi, iar forța majoră și cazul fortuit, alături de custodia, vor fi tratate într-un articol distinct.

În discernerea conceptelor romane de mora, dol și culpă, se impun a fi făcute două distincții a căror importanță va rezulta din expunerea evoluției lor. Mai întâi, între acțiunile de drept strict (actiones stricti iuris sau iudicia stricta) și acțiunile de bună-credință (actiones bonae fidei sau bonae fidei iudicia), apoi între obligațiile de a da (dare) și cele de a face (facere).

Acțiunile de drept strict, specie de acțiuni personale, sancționau obligații izvorâte din contractele solemne (și din mutuum), cu un conținut cert, bine determinat, motiv pentru care judecătorul nu putea privi dincolo de litera actului generator. Dimpotrivă, acțiunile de bună-credință, în a căror formulă era înscrisă sintagma ex fide bona și care făceau parte din aceeași categorie mai largă a acțiunilor personale, confereau judecătorului o amplă, dar nu discreționară putere de apreciere, el având îndatorirea de a cumpăni nu doar cu privire la existența și întinderea pretenției deduse judecății, ci și la toate împrejurările învederate de reclamant sau de pârât, de natură a contura voința reală a părților, concretizată în actul generator de obligații^[1]. Întrucât acțiunile de bună-credință sancționau contracte nesolemne, judecătorul, pentru care forma, acum înlăturată, constituia un reper și, în același timp, o limită, era chemat să cerceteze fondul, în plenitudinea sa.

Debitorul unei obligații de a da era ținut, cel mai adesea, să transfere proprietatea, dar și să constituie un drept real, o servitute civilă sau să plătească o sumă de bani^[2] ori, cum s-a arătat, aceasta „viza orice obligație care urmărește atingerea unui rezultat specific, indiferent de mijlocul prin care debitorul ajungea la aceasta”^[3]. Facere desemna orice altă prestație în afară de dare și praestare, incluzând și non facere^[4].

Această din urmă distincție își arăta importanța atunci când obligația neexecutată era una in faciendo, izvorâtă dintr-un act solemn, pentru că, în atare situație, examinarea pe care judecătorul era împuternicit să o realizeze (quidquid dare, facere oportere) spre a pronunța o sentință de condamnare sau absolvire nu era chiar atât diferită de cea efectuată în contextul unei acțiuni (de bună-credință) în formula căreia figura clauza ex fide bona^[5].

2. Mora

Debitorul trebuia să execute obligația la împlinirea termenului convenit sau, în absența acestuia, de îndată ce fusese asumată, cu precizarea că ziua scadenței îi aparținea în întregime^[6]. Răspunderea debitorului nu decurgea însă din simpla neexecutare la timp a prestației promise, ci dintr-o întârziere imputabilă lui. Prin urmare, în sfera morei debitoris nu erau incluse neexecutările temporare, datorate unor evenimente fortuite pentru care debitorul nu era ținut să răspundă, ori situațiile în care dovedea că nu datorează sau nu datorează încă, ceea ce înseamnă că era posibil să nu se afle în întârziere nici la momentul lui litis contestatio^[7]. Rezultă că mora debitoris desemna întârzierea imputabilă debitorului în executarea obligației și presupunea că îndeplinirea acesteia era încă posibilă și de interes pentru creditor^[8].

În mod firesc, se cerea ca pretenția corelativă obligației debitorului să poată fi sancționată printr-o acțiune, iar aceasta să fie scadentă^[9].

S-a arătat că, în dreptul clasic, debitorul se afla în întârziere de la împlinirea termenului sau, în cazul obligațiilor pure și simple, din momentul în care creditorul pretindea, fără vreo formalitate, executarea ori chiar în absența acestei cereri, după trecerea perioadei necesare, în mod uzual, pentru executare.

Cert este faptul că, în dreptul postclasic, debitorul trebuia pus în întârziere printr-o interpellatio, adică o somație prin care creditorul îi cerea să facă plată. Astfel, debitorul se afla în întârziere nu pentru că nu plătea la scadență, ci pentru că refuza să plătească, după ce plata îi fusese cerută la locul și timpul potrivite^[10], fiind larg răspândită opinia potrivit căreia, în materie contractuală exista doar mora ex persona, iar mora ex re era întâlnită în cazul delictului de furt (D.13.1.7.2: semper enim moram fur facere videtur).

Perpetuatio obligationis era cel dintâi efect al morei debitoris. Aceasta era, în esență, o ficțiune, considerându-se că obligația supraviețuia pieirii lucrului cert care constituia obiectul său, datorată unui caz fortuit intervenit după punerea în întârziere^[11]. De aceea, debitorul care refuzase în mod injust să facă plata la timp suporta riscul pierii fortuite a lucrului, datorând, la fel ca în situația în care lucrul pierise din fapta sa, daune-interese. El putea înlătura acest risc și, odată cu el, mora însăși, printr-o ofertă reală adresată creditorului, după cum arată Paul, citându-l pe Celsus^[12].

Această consecință aspră a fost atenuată în vremea împăratului Iustinian, admițându-se liberarea debitorului de obligație, sub rezerva probării faptului că lucrul ar fi pierit și în mâinile creditorului^[13].

Nu doar debitorul, ci și creditorul se putea afla în întârziere, atunci când, fără motiv, refuza primirea prestației pe care debitorul i-o oferise la data și în locul convenite. Mora creditoris plasa asupra celui din urmă riscul pierii lucrului, iar debitorul nu mai răspundea decât pentru dol^[14]. Mora creditoris înceta prin acceptarea ofertei de plată și satisfacerea pretenției debitorului la daunele-interese pentru prejudiciul încercat prin întârzierea primirii acesteia.

Un alt efect al morei debitoris era întâlnit în cazul obligațiilor sancționate prin acțiuni cu o intentio incerta, precum erau acțiunile de bună-credință. Astfel, creditorul putea pretinde și fructele produse de lucrul datorat în intervalul în care debitorul era în întârziere^[15], iar debitorul unei sume de bani era ținut și la plata daunelor-interese moratorii^[16], care curgeau de la litis contestatio. Aceste pretenții suplimentare nu puteau fi ocrotite prin condictio certae pecuniae, date fiind limitele decurgând din redactarea ei, și nici în cazul celorlalte două condictiones și al celorlalte acțiuni de drept strict, urmare a puterilor restrânse ale judecătorului^[17].

 3. Culpa

Dacă neexecutarea obligației era definitivă și nu purta asupra unor genera ori res que pondere, numero, mensurave constant, ci avea ca obiect un lucru determinat, care pierea ori era deteriorat prin faptul debitorului, atunci judecătorul îl condamna pe pârâtul-debitor la plata echivalentului bănesc al prestației neîndeplinite, dat fiind caracterul pecuniar al sentinței de condamnare în procedura formulară. Este adevărat că pieirea lucrului datorat conducea la imposibilitatea (supravenită) de executare a obligației, care, la rândul său, determina stingerea acesteia, lăsând fără obiect și acțiunea altfel aflată la îndemâna creditorului, însă impasul a fost abil depășit de romani prin recurgerea la ficțiunea perpetuatio obligationis. Paul afirmă că, de vreme ce lucrul a pierit prin faptul promitentului, acesta putea fi în continuare pretins în temeiul stipulațiunii, ca și cum ar fi existat încă, iar stipulantul putea pretinde ca debitorul să fie obligat la plata (contravalorii) lui, mai ales atunci când acesta promisese în mod dolosiv^[18].

Ficțiunea nu era necesară în cazul obligațiilor având ca obiect lucruri de gen, sume de bani sau alte lucruri fungibile, după cum nu era necesară în cazul acțiunilor de drept strict cu o intentio incerta și al acțiunilor de bună credință, judecătorul putând, sub rezerva adeveririi pretenției reclamantului, să-l condamne pe pârât (prin echivalent) la orice se cuvenea să dea ori să facă potrivit obligației asumate [quidquid dare facere oportere (ex fide bona)].

Culpa (în sensul de fapt imputabil debitorului) și factum debitoris – care putea lua, cu certitudine, în cazul obligațiilor de a da (un lucru cert), forma unei acțiuni, probabil nu și a unei abstențiuni, pentru că debitorul nu se obligase să și facă ceva, astfel încât să îi fie imputată pasivitatea, ci doar să dea^[19] – aveau același înțeles^[20], antrenând răspunderea debitorului ori de câte ori nu dăduse, nu făcuse ori făcuse ceea ce promisese să dea, să facă sau să nu facă.

Apoi, spre deosebire de dol, căruia romanii i-au opus conceptul de fides (loialitate), culpa apărea acolo unde lipsea diligentia (atenția)^[21], iar în materia contractelor sancționate prin acțiuni de bună-credință, după cum avea ori nu interes în contract, debitorul răspundea pentru dol și culpă, ori doar pentru dol^[22].

Prin convenție, răspunderea debitorului putea fi agravată sau atenuată. Cu toate acestea, nu era admisă exonerarea debitorului în caz de dol, o astfel de înțelegere fiind contrară bunei-credințe^[23].

În epoca lui Iustinian, „conduita unor debitori era apreciată în raport cu cea a unui om prudent și dili­gent (culpa levis in abstracto, așa cum a ajuns să fie cunoscută)^[24], respectiv în raport cu grija manifestată în propriile afaceri (culpa levis in concreto)^[25]”^[26], putând fi astfel separate neexecutările imputabile de cele neimputabile debitorului.

4. Dolul

Se pare că, la origine, dolus era privit ca o capcană întinsă altei persoane pentru a o induce în eroare și a profita de pe urma ei^[27].

Cu timpul, a căpătat înțelesul de vătămare cu bună știință a altuia, regăsindu-se în această accepțiune atât la actio de dolo (aplicată și în alte ipoteze decât cea a mașinațiunilor la încheierea unui contract), cât și la răspunderea decurgând din neexecutarea unor obligații contractuale, conturată prin edictul pretorului sau de jurisconsulți^[28].

În fine, după cum reiese dintr-un text atribuit lui Ulpian, dolul devenise opusul bunei-credințe^[29], ceea ce, după cum corect s-a observat, nu era o concepție favorabilă debitorului, pentru că nu era limitată la o acțiune intenționată a acestuia, ci includea și o omisiune voluntară.

În vremea împăratului Iustinian, urmându-se direcția uniformizării conceptelor, culpa lata sau magna, o greșeală grosieră a fost, în scop simplificator și în considerarea asemănărilor dintre ele, asimilată dolului.

5. Concluzii

Neexecutările temporare ale unor obligații erau tratate diferit de cele definitive, cele dintâi constituind domeniul morei debitoris, pe când cele din urmă luau forma culpei ori, după caz, a dolului, având drept consecință condamnarea debitorului la plata de daune-interese egale cu valoarea lucrului pierit ori, mai târziu, cu paguba și, dacă era cazul, câștigul ce ar fi rezultat pentru creditor consecutiv îndeplinirii obligației.

Așadar, mora era întârzierea imputabilă debitorului în executarea obligației încă posibile și de interes pentru creditor, iar culpa și dolul apăreau, așa cum am arătat cu alt prilej, ca „acțiuni ori omisiuni ale debitorului care aveau ca rezultat neexecutarea obligației, deosebindu‑se sub aspectul caracterului intenționat, definitoriu pentru dol. Ele desemnau legă­tura cauzală ce unea fapta (comisivă sau omisivă a) debitorului și nee­xecutarea obligației”^[30].

Evoluția conceptelor de culpă și dol a fost marcată de două epoci diferite. Prima, preiustiniană, a fost caracterizată prin distincții realizate, între altele, în raport cu felurile acțiunilor care sancționau diverse obligații ori cu obiectul acestora din urmă, pornind de la varietatea situațiilor întâlnite în practică și pe măsura ivirii unor nevoi sociale, în contrast cu cealaltă, iustiniană, care a fost epoca conceptelor generale și a sistematizărilor.