Verificarea legalității administrării probelor în cadrul procedurii de cameră preliminară. Aspecte controversate

Abstract

  In the preliminary chamber procedure, the judge checks the jurisdiction of the Court, the
regularity of the refferal, the legality of the administration of evidence and of prosecution acts.
In brief, the paper begins with an introduction about the subject approached, respectively the
verification of the legality of providing evidence, and then it presents the limits of this verification.
There are also explored some of the controversies raised about this institution, namely: whether the
evidentiary material that was administered between the time when the prosecutor ordered the
initiation of criminal proceedings against the suspect and the time when the prosecutor informed him
about the status of suspect is null or not; whether the rejection of the requests of evidence-taking
during the criminal prosecution represents an illegality sanctionable in the preliminary chamber
procedure; the mode of operation and the conditions of application of the exclusionary rule. Last but
not least, there are presented and analysed aspects regarding „the fruit of the poisonous tree”
doctrine.
In addition, the paper includes legal cases from the practice of Romanian courts and European
Court of Human Rights.
Keywords: preliminary chamber procedure; verification of the legality of providing evidence;
„the fruit of the poisonous tree” doctrine; the exclusionary rule; fair trial; controversial issues 

1. Considerații introductive

Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală[1] și, implicit, a apariției instituției camerei preliminare, s-a constatat, ca un principal efect al noii reglementări, că dispozițiile procesual penale nu mai prevăd posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului către parchet, pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, aspect care produce, în principiu, un impact pozitiv în privința celerității procesului penal. În ceea ce privește desfășurarea ulterioară a judecății, aceasta este una previzibilă, în condițiile în care toți participanții la judecată au cunoștință de probele administrate în cursul urmăririi penale, a căror legalitate a fost verificată în cursul procedurii de cameră preliminară.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, o componentă esențială a obiectului camerei preliminare este verificarea legalității administrării probelor. Judecătorul de cameră preliminară analizează legalitatea și loialitatea administrării probelor din cursul urmăririi penale pentru a observa dacă este incidentă sancțiunea excluderii.

2. Limitele verificării legalității administrării probelor

Verificarea legalității administrării probațiunii se mărginește la: verificarea legalității ordonanței procurorului prin care a fost dispusă administrarea de probe în cadrul urmăririi penale, verificarea legalității ordonanței procurorului sau a încheierii judecătorului de drepturi și libertăți (de autorizare în cazurile prevăzute de lege) sau a actului prin care a fost administrată o probă (procedeul probatoriu și mijloacele de probă obținute prin intermediul procedeelor probatorii).

Astfel, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă au fost respectate procedura, cazurile și condițiile de administrare a probelor prin intermediul mijloacelor de probă, dacă în procesul administrării probelor a fost respectat dreptul la apărare al inculpatului sau dacă este incidentă sancțiunea nulității absolute, raportat la prevederile art. 281 alin. (1) lit. e) și f) C. pr. pen., sau relative, în condițiile art. 282 C. pr. pen.

În doctrină[2] s-a exprimat opinia potrivit căreia legalitatea procedurii administrării probei nu se confundă cu legalitatea probei însăși, în camera preliminară judecătorul analizând doar legalitatea procedurii de administrare a probelor. Suntem de părere că exprimarea autorului prin sintagma de „legalitate a probei” este deficitară, proba în sine neputând fi nelegală, deoarece e un simplu element de fapt. Apoi, deși textul art. 102 C. pr. pen. este intitulat „Excluderea probelor (…)”, acesta se referă, de fapt, la mijloacele sau procedeele nelegale de administrare a probelor care determină excluderea probelor. Astfel, se poate vorbi despre nelegalitatea modului în care a fost consemnată proba sau a modului în care a fost încuviințată o probă, iar nu de nelegalitatea probei.

Judecătorul de cameră preliminară nu analizează capacitatea probelor de a conduce la pronunțarea unei hotărâri de condamnare și nici lipsa de precizie a acestora sau că rechizitoriul nu specifică probe administrate la urmărirea penală, dar care se găsesc în dosarul trimis instanței. Dacă judecătorul de cameră preliminară observă o încălcare a prevederilor care reglementează administrarea probelor, va aprecia influența acesteia asupra probatoriului[3].

Contestarea probațiunii în fața judecătorului de cameră preliminară, în conformitate cu prevederile art. 342 C. pr. pen., este o procedură diferită față de contestarea probelor în fața judecătorului fondului, potrivit art. 374 alin. (7) C. pr. pen. În fața judecătorului de cameră preliminară, probele nu pot fi contestate sub aspectul temeiniciei, utilității și concludenței, iar în fața judecătorului fondului, contestarea probațiunii nu poate viza legalitatea sau loialitatea administrării acestora, aceste aspecte putând fi invocate doar în camera preliminară[4]. Având în vedere faptul că, în proiectele inițiale ale Codului de procedură penală, „în faza camerei preliminare probele puteau fi contestate și sub aspectul temeiniciei și ar fi fost analizate și din acest punct de vedere, prevederile art. 374 alin. (7) C. proc. pen. în care se arată că probele necontestate nu se mai readministrează ar fi avut logică[5].

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară nu este competent să se pronunțe asupra temeiniciei încheierilor judecătorului de drepturi și libertăți, ci doar asupra legalității acestor încheieri prin care s-au dispus măsuri legate de probele care stau la baza acuzației[6].

În literatura de specialitate au fost exemplificate ca fiind cazuri de nelegală administrare a probelor în cursul urmăririi penale care atrag sancțiunea excluderii: audierea de martori fără ca apărătorii aleși ai inculpaților să fie încunoștințați, deși au cerut în mod expres să participe la efectuarea actelor de urmărire penală, în condițiile în care se dovedește vătămarea concretă a drepturilor procesuale ale inculpatului, care să nu poată fi înlăturată altfel[7], ori „interceptarea convorbirilor telefonice ale unei persoane care se bucură de o imunitate procedurală[8].

În doctrina judiciară[9] s-a considerat că, în cazul în care, spre exemplu, la dosarul cauzei există o înregistrare ambientală efectuată de o persoană care nu participă la discuția înregistrată [în temeiul art. 139 alin. (3) C. pr. pen., „înregistrările (…) efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege”], această chestiune vizează mai mult decât o simplă nelegalitate a administrării unei probe, anume însăși admisibilitatea mijlocului de probă, iar judecătorul de cameră preliminară va constata că o astfel de probă a fost obținută prin încălcarea dispozițiilor legale privind înregistrările părților.

În schimb, nu ar putea reprezenta cazuri de nelegalitate a administrării probelor care să conducă la dispunerea sancțiunii excluderii: lipsa de exactitate a înregistrării sau transcrierea greșită a conținutului convorbirilor telefonice care au fost înregistrate pe baza unui mandat de supraveghere tehnică[10], aceasta fiind o chestiune legată de caracterul complet al probatoriului, iar nu de legalitatea acestuia, ori „răspunsul incomplet al expertului la obiectivele stabilite de procuror[11].

3. Respingerea cererilor de probațiune formulate în cursul urmăririi penale – nelegalitate sancționabilă în cadrul procedurii de cameră preliminară?

În opinia majoritară a doctrinei de specialitate[12], s-a constatat că nu reprezintă un caz de nelegalitate sancționabil în procedura de cameră preliminară respingerea de către procuror a probelor solicitate de inculpat în cursul urmăririi penale pe motiv că nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, ci doar o apreciere a organului de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară putând fi analizate doar probele administrate, nu și cele care nu au fost administrate, considerându-se că judecătorul de cameră preliminară nu se pronunță asupra completitudinii probatoriului. Dacă s-ar adopta soluția contrară, statutul judecătorului de cameră preliminară ar fi asimilat aceluia al supraveghetorului urmăririi penale și înzestrarea acestuia cu posibilitatea de a hotărî el însuși și asupra temeiniciei acuzației, fapt care ar contopi funcția de verificare preliminară cu cea de urmărire. În acest context, actele efectuate de procuror, și anume ordonanțele de respingere a cererii de administrare a probelor, sunt nesancționabile.

Deși nu există practică judiciară în acest sens, în opinia noastră, posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a analiza cauza și sub aspectul legalității neadministrării unor probe, respectiv a căror administrare a fost respinsă nelegal, s-ar impune de lege ferenda pentru a se asigura caracterul echitabil al procesului penal. Nefiind sancționabilă respingerea unora sau a tuturor cererilor de probațiune formulate de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale, acestuia îi este încălcat dreptul la apărare, drept consacrat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Respingerea administrării tuturor probelor solicitate de inculpat reprezintă un act procesual, o manifestare de voință a procurorului, fiind concretizată într-o ordonanță de respingere. Dacă procurorul, analizând pertinența, concludența și utilitatea probelor propuse în apărare, dispune asupra cererii inculpatului nemotivat sau motivat doar formal, judecătorul de cameră preliminară ar trebui să poată cenzura respectiva ordonanță.

În același sens, în literatura de specialitate[13] s-a apreciat că, prin respingerea motivată pur formal sau nemotivată de către organele judiciare a cererilor de probatorii formulate de suspect sau inculpat, principiul aflării adevărului este încălcat. Cererile de probațiune în dovedirea netemeiniciei acuzațiilor sunt privite adesea ca fiind tentative de „intimidare a organului de urmărire penală” sau de „tergiversare a cauzei”, acestea fiind respinse aproape de momentul emiterii actului de sesizare a instanței prin care se dispune trimiterea în judecată.

În cauza Magee c. Marii Britanii[14], Curtea a constatat că, în condițiile în care rechizitoriul în cauză a fost întocmit înainte ca inculpatul să primească ordonanța procurorului prin care au fost respinse toate probele solicitate, încălcarea dreptului la apărare al inculpatului apare ca evidentă. Astfel, s-a încălcat o componentă a dreptului la apărare, și anume cea a egalității armelor ca parte a dreptului la un proces echitabil, acuzatul fiind plasat într-o poziție în care nu-și poate prezenta cauza fără să fie dezavantajat față de acuzare.

De asemenea, se consideră[15] că în cadrul camerei preliminare nu se poate constata nelegalitatea rezultată din faptul neadministrării unor probe care sunt imperativ reglementate de legiuitor pentru buna desfășurare a procesului penal, și anume cazul în care, de pildă, o probă reprezintă atât o condiție de procesualitate, cât și una de substanțialitate, cum ar fi expertizarea medico-legală psihiatrică a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani.

4. Probațiunea administrată între momentul dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale și aducerea la cunoștință a calității de suspect – lovită de nulitate?

În practica judiciară recentă[16], judecătorul de cameră preliminară a constatat că probațiunea administrată între dispunerea de către procuror a efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect și încunoștințarea lui asupra acestei calități nu poate fi lovită de nulitate, întrucât perioada de timp dintre cele două momente, raportat la împrejurările cauzei, este justificată, în speță fiind vorba de un interval de o zi. Nefiind dovedit că s-ar fi urmărit împiedicarea inculpatului în exercitarea dreptului la apărare sau vreun abuz vădit în temporizarea etapelor procesuale din cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară nu va putea cenzura modul în care organul de urmărire penală și-a planificat începerea și continuarea urmăririi penale.

Potrivit motivării instanței, în situația în care procurorul ar fi acționat cu rea-credință, împiedicând astfel pe suspect să-și exercite dreptul la apărare, probațiunea administrată între momentul dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale și cel al aducerii la cunoștință a calității de suspect ar urma să fie lovită de nulitate. Ne raliem acestui punct de vedere, apreciindu-l în acord cu rațiunea instituirii instituției pe care o analizăm.


[1] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.

[2] A se vedea M.Ș. Ghica, Aspecte teoretice și practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi și obligații deontologice ale judecătorilor și avocaților, în R.A. Popa, Noi instituții ale dreptului penal și dreptului procesual penal în dialogul interprofesional între judecători și avocați, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 285.

[3] A se vedea A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, Codul de procedură penală adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 703.

[4] M.C. Timoce, Contestarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale în fața judecătorului fondului potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (7) NCPP, disponibil pe https://www.juridice.ro/313314/contestarea-probelor-administrate-pe-parcursul-urmaririi-penale-in-fata-judecatorului-fondului-potrivit-dispozitiilor-art-374-alin-7-ncpp.html, accesat la data de 28 martie 2018.

[5] Ibidem.

[6] A se vedea I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pp. 1422 și 1423.

[7] A se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 156.

[8] Ibidem.

[9] A se vedea M.Ș. Ghica, Aspecte teoretice și practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi și obligații deontologice ale judecătorilor și avocaților, disponibil pe http://www.juridice.ro/357682/aspecte-teoretice-si-practice-ale-judecatorului-de-camera-preliminara-drepturi-si-obligatii-deontologice-ale-judecatorilor-si-avocatilor.html #comments, accesat la data de 29 martie 2018.

[10] A se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, op. cit., p. 157.

[11] Ibidem.

[12] A se vedea I. Narița, Camera preliminară – sub spectrul neconstituționalității?, în Dreptul nr. 5/2014, pp. 179 și 180.

[13] A se vedea I.N. Nechita, Aspecte teoretice și practice constatate în exercitarea dreptului la apărare în cursul procesului penal privind încălcarea deontologiei profesionale de către organele judiciare, în R.A. Popa, op. cit., p. 237.

[14] A se vedea hot. din 14 septembrie 1999, în cauza Magee c. Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

[15] A se vedea: M.Ș. Ghica, Aspecte teoretice și practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi și obligații deontologice ale judecătorilor și avocaților, în R.A. Popa, op. cit., p. 285; I. Narița, op. cit., în Dreptul nr. 5/2014, p. 179.

[16] A se vedea înch. nr. 58/CO/CP din 12 februarie 2016 (nepublicată), C. Ap. București, s. a II-a pen., apud A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, op. cit., p. 705.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Verificarea legalității administrării probelor în cadrul procedurii de cameră preliminară. Aspecte controversate was last modified: mai 21st, 2018 by Carmen-Adriana Domocoș

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii