Vătămarea fătului

Dovedirea acestei legături de cauzalitate se va putea face, în primul rând, printr-o expertiză medico-legală, dar și prin alte elemente de fapt din care să reiasă modalitatea de săvârșire a infracțiunii și efectele pe care aceasta le-ar fi putut produce (spre exemplu, lovirea puternică femeii însărcinate cu o bâtă din lemn în zona inghinală exact în momentul producerii nașterii, aspecte care să reiasă dintr-o înregistrare video sau din declarații ale unor martori).

Ce-a de-a doua variantă normativă a infracțiunii de vătămare a fătului este cea prevăzută de art. 202 alin. (2) C. pen. și presupune vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală sau dacă a produs ulterior moartea copilului.

Se observă mai întâi distincția făcută de legiuitor între noțiunea de „făt” și noțiunea de „copil”. Fără a reitera cele expuse anterior, se va reține că este considerat ca fiind o persoană numai nou-născutul sau „copilul”, acesta fiind un titular deplin de drepturi în lumina Codului penal, în timp ce fătul apare ca fiind privit de legiuitor drept o ființă având „potențialitatea de a deveni o persoană”, sens în care producerea decesului acestuia va fi pedepsită mai puțin sever decât producerea decesului copilului.

Și această variantă normativă trebuie să fie săvârșită în timpul nașterii, deci din momentul declanșării procesului fiziologic al expulzării sau extragerii produsului de concepție din cavitatea uterină a mamei, atât pe cale naturală, cât și printr-o intervenție medicală (cezariană).

În această modalitate normativă, interpretarea noțiunii de „vătămare” se va face prin raportare la prevederile art. 194 C. pen., deci la infracțiunea de vătămare corporală. Se observă astfel că această noțiune se interpretează diferit la această variantă normativă față de cea prevăzută la alin. (1) al art. 202 C. pen.

Astfel, fapta va constitui infracțiune în ipoteza în care acțiunile sau inacțiunile vătămătoare i-au produs nou-născutului (copilului) o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent sau punerea în primejdie a vieții.

Fiind de acord cu opinia altor autori[29] apreciem că o vătămare asupra fătului care să producă un avort nu va putea fi săvârșită niciodată din motive lesne de înțeles, întrucât fătul este persoana vătămată, iar acesta nu are cum să poarte o sarcină în momentul nașterii sale, sens în care această consecință nu se poate produce din motive fiziologice.

Altfel spus, în ipoteza în care nu s-a produs niciuna dintre consecințele menționate anterior, se va reține că nu sunt întrunite cerințele de tipicitate obiectivă prevăzute de lege.

De asemenea, apreciem a fi dificil de reținut modalitatea de săvârșire a faptei care a avut ca urmare punerea în primejdie a vieții nou-născutului deoarece această modalitate trebuie să fie realizată cu praeterintenție.

Altfel spus, făptuitorul trebuie să acționeze cu intenția doar de a-l vătăma corporal pe nou-născut, iar urmarea punerii în pericol a vieții acestuia să se realizeze din culpă.

Cu toate acestea, având în vedere starea de vulnerabilitate și fragilitate deosebită a copiilor nou-născuți, aflați în procesul nașterii, este absurd să se considere că autorul faptelor să nu fi putut să prevadă posibilitatea decesului nou-născutului și astfel să fi acceptat posibilitatea producerii lui, astfel fiind întrunite condițiile intenției eventuale.

În acest sens, o asemenea faptă ar putea fi, cu ușurință, încadrată la tentativă de omor, evident dacă legiuitorul penal ar fi considerat fătul ca fiind „o persoană”.

Făcând această construcție juridică în care legiuitorul a ales să protejeze o anumită categorie a ființelor umane aflate în curs de formare într-un mod diferit față de persoanele obișnuite, legiuitorul a reușit, de fapt, să complice foarte mult modalitatea de stabilire a încadrărilor juridice în aplicarea normelor de drept la cauzele concrete.

Totuși, articolul 202 alin. (2) C. pen. permite săvârșirea faptelor și cu intenție, sens în care împotriva fătului se pot săvârși fapte care în mod normal ar fi încadrate ca fiind tentative la infracțiunea de omor iar acestea vor primi o încadrare de vătămare a fătului tocmai pentru faptul că acesta nu este considerat un „titular complet” al protecției penale.

De asemenea, apreciem a fi nefirească această alegere a legiuitorului penal care a optat să nu incrimineze faptele care au produs copilului nou-născut vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare de 90 sau mai puține zile de îngrijiri medicale întrucât și aceste fapte pot fi de o gravitate deosebită iar acest vid legislativ nu corespunde cu preocuparea pe care a arătat-o în expunerea de motive a Codului penal, citată anterior.

Este de observat faptul că, în cazul acestei variante normative, acțiunile sau inacțiunile infracționale trebuie săvârșite în timpul nașterii, însă consecințele acestora se produc ulterior finalizării procesului nașterii, asupra copilului nou-născut.

În cazul acestei variante normative, se va pune problema analizării comparative a infracțiunii de vătămare a fătului cu vătămarea corporală. Diferențierea între cele două infracțiuni se va face în funcție de momentul în care s-a săvârșit acțiunea sau inacțiunea infracțională.

Astfel, dacă fapta s-a săvârșit în momentul nașterii, fapta va constitui infracțiunea de vătămarea fătului, iar dacă s-a săvârșit după momentul finalizării procesului nașterii va constitui infracțiunea de vătămare corporală[30].

Această opinie este fundamentată pe faptul că, până la finalizarea procesului nașterii fătul nu este privit ca o „persoană” de legiuitor, statutul acestuia de titular de drepturi fiind oarecum neclar.

A treia modalitate normativă prevăzută de art. 202 alin. (3) C. pen. este identică cu cea de la alineatul al doilea din cadrul aceluiași articol, diferența principală fiind reprezentată de faptul că acțiunile sau inacțiunile infracționale sunt săvârșite în timpul sarcinii și nu în timpul nașterii. În acest sens, nu se va proceda la efectuarea unei analize exhaustive ale acestei forme infracționale, explicațiile anterioare fiind valabile și în cazul acestei forme.

Rezultatul specific al acestei forme este același, respectiv vătămarea corporală a copilului sau moartea acestuia, consecințe ce trebuie să se producă ulterior finalizării procesului nașterii.

O problemă importantă ce a fost semnalată de unii autori[31] în această variantă normativă privește omisiunea legislativă a legiuitorului de a incrimina și ipoteza în care, în urma acțiunilor sau inacțiunilor vătămătoare ale autorului, săvârșite în timpul sarcinii, se împiedică instalarea vieții nou-născutului (acesta este expulzat mort din cavitatea uterină).

Această lacună legislativă face ca ipoteza menționată anterior să poată rămâne nepedepsită și se impunea a fi reglementată, măcar din rațiuni de identitate de incriminare prin raportate la alin. (1) al art. 202 C. pen., unde producerea acestei consecințe este prevăzută și pedepsită.

Cea de-a patra modalitate normativă este o formă atenuată a acestei infracțiuni și presupune săvârșirea de către mamă, în timpul nașterii, a unei acțiuni sau inacțiuni vătămătoare care fie să împiedice instalarea vieții extrauterine, fie să producă, ulterior nașterii copilului, o vătămare corporală a acestuia sau să producă moartea copilului.

În sensul acestei variante normative, noțiunea de „vătămare” are un sens multiplu, în funcție de care din alineatele art. 202 C. pen. ne raportăm.

Astfel, atunci când fapta mamei se raportează la art. 202 alin. (1) C. pen., noțiunea de „vătămare” nu se va raporta la art. 194 C. pen. privind infracțiunea de vătămare corporală întrucât, în cel din urmă menționat articol prevede producerea anumitor consecințe, toate aceste urmări fiind mai puțin grave decât decesul persoanei vătămate.

Or, în art. 202 alin. (1) C. pen. este imperativ necesar ca să fie împiedicată instalarea vieții extrauterine, sens în care nu se va face raportarea la infracțiunea de vătămare corporală atunci când vom interpreta noțiunea de „vătămare”.

În al doilea rând, atunci când fapta mamei se va raporta la art. 202 alin. (2) C. pen., noțiunea de „vătămare” se va raporta în mod obligatoriu la art. 194 C. pen., acțiunile sau inacțiunile infracționale acesteia trebuind să producă copilului una dintre următoarele consecințe: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent sau punerea în primejdie a vieții.

Această interpretare rezultă din aceea că un copil nou-născut, este privit ca fiind o „persoană” cu drepturi depline de către legiuitor, în timp ce fătului îi sunt recunoscute anumite drepturi însă în mod limitat datorită faptului că acesta nu duce o viață independentă, fiindu-i astfel recunoscută doar „potențialitatea acestuia de a deveni o persoană”.

Se observă, astfel, cum aceeași noțiune, capătă înțelesuri distincte în funcție de care dintre variantele normative sunt săvârșite, precum și raportat la drepturile recunoscute subiectului pasiv al infracțiunii.

O condiție de tipicitate obiectivă ce trebuie respectată este ca mama să se fi aflat într-o stare de tulburare psihică în momentul săvârșirii faptelor infracționale, aspect care rezultă din art. 202 alin. (4) C. pen.

Această condiție a apărut, probabil, din dorința de simetrie între infracțiunea de ucidere sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă cu infracțiunea de vătămare a fătului, în varianta săvârșirii acesteia de către mamă.

Ceea ce este problematic este faptul că legiuitorul nu prevede care trebuie să fie cauza acestei tulburări psihice, astfel cum prevedea art. 177 C. pen. din 1968, unde legiuitorul menționase că tulburarea psihică trebuie să fi fost provocată de naștere.

Această chestiune a creat deja contradicții între autorii de specialitate, unii considerând că această tulburare psihică trebuie în continuare să fi fost cauzată de naștere, în timp ce alții au apreciat că aceasta nu trebuie să fi fost cauzată de naștere.

Astfel, autorii[32] care au considerat că tulburarea trebuie să fi fost provocată de naștere și-au argumentat opinia prin aceea că, în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă, tulburarea psihică și actul de executare trebuie să existe, respectiv să fie săvârșit în cel mult 24 de ore de la momentul nașterii, aspect care conduce la ideea că tulburarea psihică trebuie să fie provocată de către naștere.

Această opinie este probabil influențată de reglementarea anterioară unde orice altă tulburare psihică, care nu era provocată de naștere, nu putea fi reținută în cazul infracțiunii de pruncucidere.

Alți autori[33] consideră însă că starea de tulburare psihică nu trebuie să fi fost, în mod obligatoriu provocată de naștere.

Analizând opiniile menționate anterior, prin raportare la prevederile art. 202 alin. (4) C. pen. se observă că cea din urmă opinie pare a fi cea corectă întrucât legea nu prevede, ca o condiție necesară pentru reținerea acestei forme atenuate, ca starea de tulburare să fie provocată de către naștere.

Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă). Mai mult de atât, în dreptul penal material este aplicabil principiul legalității incriminării, potrivit căruia doar legea penală prevede faptele care sunt infracțiuni.

În acest caz particular, având în vedere că legea nu cere ca starea de tulburare psihică să fi fost provocată de către naștere, este vădit că se va reține această formă atenuată ori de câte ori mama suferea de o afecțiune psihică de natură a diminua discernământul acesteia.

Deși legea penală nu prevede, apreciez că este necesar ca starea de tulburare psihică să fi fost una gravă, care să fi diminuat în mod vădit discernământul femeii însărcinate, nefiind suficient ca mama să fi suferit de o afecțiune psihică ușoară (spre exemplu, o depresie mai puțin gravă).

În ipoteza în care starea de tulburare psihică a abolit discernământul mamei, nu se va reține această formă atenuată deoarece va interveni cauza de neimputabilitate a iresponsabilității care va înlătura răspunderea penală.

Cea de-a cincea variantă normativă presupune săvârșirea din culpă a oricăreia dintre modalitățile alternative prevăzute în art. 202 alin. (1)-(4) C. pen. descrise anterior.

Această faptă va putea fi săvârșită atât prin acțiune cât și prin inacțiune, în cea din urmă variantă subiectul activ trebuind să aibă calitatea de garant, respectiv să aibă obligația legală sau contractuală de a acționa ori autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară să fi creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care să fi înlesnit producerea rezultatului.

Sub aspectul laturii subiective, fapta va putea fi săvârșită atât cu culpa cu prevedere, cât și cu cea fără prevedere, astfel cum acestea sunt definite la art. 16 alin. (4) C. pen.

Referitor la regimul sancționator, se observă că în cazul faptelor săvârșite din culpă limitele speciale ale pedepselor vor fi reduse la jumătate, aspect justificat întrucât infracțiunile săvârșite din culpă sunt întotdeauna pedepsite cu o sancțiune mai redusă decât cele cu intenție.

Această incriminare ar trebui să aibă un impact puternic asupra cazurilor de malpraxis medical, mai exact în acele cazuri în care persoanele care au obligația de a supraveghea sau asista nașterea comit erori medicale, erori în urma cărora se produc vătămări corporale, moartea copilului nou-născut sau împiedicarea instalării vieții extrauterine.

Această afirmație este susținută de aceea că, de regulă, sunt rare situațiile în care să săvârșesc cu intenție fapte cu intenția de a vătăma fătul sau de a-i produce acestuia decesul și sunt mult mai frecvente cazurile de săvârșire a acestor fapte din culpă, în special în cursul exercitării actelor medicale.

7. Formele infracțiunii

Este posibilă efectuarea de acte preparatorii în cazul săvârșirii acestei infracțiuni însă acestea nu sunt incriminate de lege ca fiind infracțiuni (spre exemplu, pregătirea de instrumente medicale pentru săvârșirea faptei sau procurarea de otrăvuri etc.).

Tentativa la infracțiunea de vătămare a fătului este posibilă în cazul formelor săvârșite cu intenție, respectiv în cazul formelor prevăzute de art. 202 alin. (1)-(4) C. pen., nefiind însă posibilă la forma prevăzută de alin. (5) al articolului menționat anterior și nici în cazul celor săvârșite din culpă, deoarece acestea presupun existența culpei. Tentativa nu este incriminată în cazul acestei infracțiuni.

Această infracțiune nu poate fi săvârșită în formă continuată, deoarece este o infracțiune cu un rezultat ireversibil și astfel, dacă se produce urmarea imediată a infracțiunii, împiedicarea instalării vieții extrauterine, moartea sau vătămarea copilului nou-născut, nu se va putea repeta un alt act material cu același conținut împotriva acestuia, astfel nefiind îndeplinită condiția unității de subiect pasiv prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen.


[29] Idem, p. 152.

[30] Ibidem.

[31] G. Bodoroncea și alții, Codul penal. Cometariu pe articole, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 565.

[32] S. Bogdan, D. A. Șerban, op. cit., p. 155.

[33] A. Boroi, op. cit., p. 111, M. Udroiu, op. cit., p. 84.

Vătămarea fătului was last modified: noiembrie 2nd, 2018 by Valentin Gheorghe Toduța

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii